reclama youtube lumeasatuluitv
update 24 May 2019

Uniți, la centenarul Marii Uniri?

Poporul român are, prin structura sa, o anume aplecare către festivism. Absolut orice prilej, de bucurie sau necaz, este potrivit pentru o festivitate, mai mică sau mai mare. De unde ni se trage, e greu de spus. O fi zestrea latină, sintetizată în zicala „Pane et circum“? Dar să nu uităm că și strămoșii daci erau mari amatori de festivități, cu diverse prilejuri. Ca să nu mai vorbim despre turci, alături de care am trăit secole și de la care, firesc, am învățat multe. Până la urmă, puțin contează de unde ni se trage, important este că aplecarea spre a face aproape din orice un eveniment ne-a intrat în structură.

Această însușire se vădește și mai evident în acest an de grație, 2018. Deja de anul trecut s-au înființat tot felul de direcții și servicii, prin ministere, prefecturi și alte instituții de stat pentru organizarea sărbătoririi centenarului Marii Uniri. Desigur că nu-i puțin lucru să aniversezi 100 de ani de la orice. În definitiv, un secol reprezintă un interval de timp în care mai multe lumi au dispărut, fiind înlocuite de altele, noi. Într-un secol, la scara unui popor se decantează esențe, iar tot ceea ce este efemer se evaporă în negura vremii.

Dar întrebarea care se pune este în ce context ne găsește acest centenar, a cărui aniversare se vrea îmbrăcată în straie cât mai colorate. Îi spunem centenar al Marii Uniri. Dar poate că, înainte de a ne întreba unde facem parade militare și spectacole, ar trebui să ne întrebăm cât de uniți mai suntem. Cât a rămas din Marea Unire astăzi?

Căci în 1918 și în anii următori unirea teritorială, alcătuirea unui stat românesc care să-i cuprindă pe aproape toți românii, a fost doar fața văzută din străinătate și consemnată în tratate internaționale a unui fenomen mai amplu. Căci, în Proclamația de la Alba Iulia se spune că hotărârea a aparținut delegaților românilor „uniți în cuget și-n simțiri“. Cât de uniți în cuget și-n simțiri mai suntem noi astăzi ar trebui să ne întrebăm fiecare dintre noi...

Cât a mai rămas din Marea Unire

Astăzi, taberele politice ne separă mai mult decât altădată granițele. Politicieni veroși trag fiecare înspre partea sa, către propriile interese. Legi care să protejeze pe unul și pe altul, alte legi care să avantajeze pe acesta ori pe acela să obțină o felie mai mare din tortul numit „avuția națională“ se publică de-a valma în „Monitorul Oficial“. Hârtia suportă orice. Inclusiv ca aceste murdării să se amestece cu afectatul slogan „100 de ani de România“. Spectacole grandioase se organizează sub acest generos pretext. Spectacole din organizarea cărora se găsește câte un român entuziast și festivist care să-și ia și el un „comision cinstit“, cât „de-un mic și-o bere“. Da, dar consumate în Hawaii sau Bali, judecând după preț.

În urma lor, românii cinstiți caută să înțeleagă ceva și să tragă învățături din ceea ce s-a întâmplat în acest ultim secol, care numai liniștit n-a fost. Numai că nu prea reușesc să priceapă mai nimic. După ce ne-am unit, după ce țăranii au fost împroprietăriți în 1921, comuniștii au confiscat din nou pământul, prin cooperativizare, 40 de ani mai târziu. Acum , la 30 de ani de la Revoluția din ’89, o mare parte din el aparține, sub o formă sau alta, străinilor. Nici măcar nu știm cât din pământul țării mai este în proprietatea românilor. Cei mai optimiști zic că jumătate. Pesimiștii, că niciun sfert... La fel și cu bogățiile acestor pământuri, fie că e vorba de păduri, fie că e vorba de aur, petrol, gaze etc. Companii străine le-au obținut, la prețuri derizorii, cu complicitatea unor autorități cumpărate cu comisioane grase!

Dar nu-i nimic, noi suntem mândri că au trecut 100 de ani de la Marea Unire! Și, pe deasupra, uităm să mai vărsăm și câte o lacrimă pentru că Marea Unire s-a mai micșorat puțin, după al Doilea Război Mondial. Asta e amintită, așa, în treacăt, de dragul adevărului istoric...

Centenarul centenarelor

Și pentru că am vorbit despre adevărul istoric, să încercăm să lămurim câteva aspecte, care, deși sunt riguros exacte, sunt veșnic deformate de poleiala festivistă. Primul dintre ele ar fi acela că Marea Unire este un proces care a durat ani de zile. 1 Decembrie 1918 este doar un moment al acestui proces. Acel moment în care reprezentanții locuitorilor din Ardeal au fost consultați asupra dorinței lor de a se uni cu România. Desigur că nimeni nu poate minimaliza importanța unui atare eveniment și, mai ales, implicațiile profunde ale rezultatului consultării. Dar această consultare nu ar fi avut loc fără poziționarea României printre învingătorii din Marele Război. Sau ar fi rămas doar o vorbă goală fără lupta diplomatică a lui Ionel Brătianu și apoi a Reginei Maria în cadrul Congresului de Pace de la Paris. Iar România Mare ar fi fost ceva mai mică fără campania din 1919 a armatei române în Ungaria. Așadar, onești fiind în fața istoriei, ar trebui să vorbim despre o întreagă serie de centenare, culminând cu cel al Constituției din 1923, care consfințea în legea fundamentală noul stat.

Marea Unire pentru satul românesc

Pentru satul românesc, Marea Unire a marcat un moment de cotitură. E greu de spus care dintre țărani au fost mai afectați. Pe de o parte, cei din Transilvania au trebuit să treacă de la sistemul de administrare sever, dar riguros exact al austriecilor, la cel mai relaxat, dar imprevizibil din Vechiul Regat. Pentru sătenii din România Mică au apărut noi tehnici de cultură, noi soiuri. Dar ceea ce a fost și mai spectaculos a fost noua concepție despre zootehnie.

În cifre, Marea Unire a reprezentat o creștere a teritoriului României de la 137.903 km² în 1914, la 295.049 în 1919. Populația a crescut de la 7.897.000 locuitori la intrarea în război, la 15.495.000 după unire. Dintre aceștia, 6.372.000 locuiau la sate în 1914. În 1919 numărul celor care locuiau în mediul rural se ridica la 12.055.000.

Pentru țăranii români, dar și pentru marii proprietari funciari, unul dintre cele mai palpabile efecte ale Marii Uniri a fost Reforma agrară din 1921. Desigur că fiecare a resimțit-o altfel. În urma acestui proces, țărănimea, mica proprietate și producția ei agricolă au devenit predominante în suprafața și agricultura țării. Marea proprietate funciară, adică moșiile de peste 100 ha, au fost reduse substanțial, ajungând să dețină doar 15-17% din suprafața arabilă și 27-28% din suprafața agricolă. În schimb, 1.479.000 de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient au primit loturi de pământ. Și, ca o dovadă că în istoria României există niște constante, alți peste 800.000 de țărani nu au primit nimic, deși se aflau pe aceleași liste.

În concluzie, privind în jurul nostru, cu un ochi la trecut și cu altul la prezent, poate că ar trebui ca acum, la un moment centenar, să facem o nouă Mare Unire. Aceea în care să punem în față ceea ce ne unește într-adevăr, ca să putem da deoparte toate cele multe și meschine care ne despart. Și poate că după aceea vom putea măcar să nu mai privim în pământ la judecata istoriei!

Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Social

Când fiecare sat trăiește Marea Unire

Istoria este o poveste, uneori frumoasă, alteori tragică. Dar, spre deosebire de alte povești, este alcătuită dintr-o sumă de fapte și jertfe zilnice ale unor oameni care au trăit, au muncit și au murit cu adevărat. O poveste care continuă zi de zi și care trebuie cunoscută de către fiecare dintre noi. Așa au gândit și locuitorii dintr-un sat buzoian, care au avut o inițiativă frumoasă și demnă de a fi un exemplu și pentru alte comunități.

Un sat de oameni mândri

Încă din secolul al XVII-lea comuna buzoiană Caragele era pomenită în documente. O stație de poștă a funcționat aici, pentru a înlesni călătoriile spre Brăila. Iar numele comunei se pare că se trage de la mănosul pământ negru, în grecește „Kara geea“. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1899, Caragele era atestată în Marele Dicționar Geografic al României, coordonat de Ioan George Lahovari, ca fiind o comună de sine stătătoare, în plasa Câmpul din județul Buzău, având 700 de locuitori ce trăiau în 144 de case. În comuna Caragele funcționa o școală cu 37 de elevi și o biserică.

În 1925, Anuarul Socec o atestă ca având 860 de locuitori. Sub conducerea primarului Gheorghe Haralambie Bivolaru și a preotului-paroh Constantin Tomoșoiu, copiii satului erau inițiați de către învățătorii Steliana Lăzărescu și Ion D. Mihalache. Seara oamenii se întâlneau la cârciumile lui Ghiță Bivolaru, Gheorghe I. Nistor sau Ion C. Constantin, care era și băcan. Activitatea „industrială“ a comunei era reprezentată de moara cu motor a lui Ion M. Dumitrescu și de fierăria lui Vasile Nedealcu. Notarul Ștefan Tărnășoiu era cel care se îngrijea ca toate actele să fie puse la punct, așa cum se cuvenea.

Așa cum se vede, locuitorii erau oameni gospodari, care își vedeau de munca pământului și, cu trudă, au reușit să ridice o localitate mândră, cu case făloase. De fapt, pe la târguri umbla și o vorbă: „Dacă vezi pe unul cu căruța cu leagăn frumos și cu hamurile noi, acela-i sigur din Caragele“, povestesc bătrânii satului.

Un monument în cinstea eroilor satului

Dar caragelenii nu s-au mândrit numai cu avutul lor lumesc. Una dintre cele mai de preț averi a fost memoria înaintașilor. Strămoșii au fost întotdeauna pomeniți și cinstiți așa cum se cuvine. Ca dovadă stă cimitirul, cu monumente funerare care pot rivaliza cu cele din orașe mari. Tot la acest capitol, al cinstirii înaintașilor, se înscrie și monumentul ridicat în cinstea fiilor satului căzuți pentru întregirea neamului. Acesta a fost înălțat, așa cum aflăm din ziarul buzoian Știrea din 26 noiembrie 1933, de către săteni, la inițiativa lui Ion Mirea Drăgușin, fost primar al comunei. El însuși a fost tatăl unuia dintre eroii căzuți în luptele din Moldova.

Soclul monumentului a fost realizat dintr-un bloc de piatră care a călătorit vreme de trei săptămâni pe un car tras de boi până să ajungă în comuna de pe malul Călmățuiului. În vârf a fost așezat un vultur, purtând o cruce în cioc, simbol al vitejiei și credinței ostașilor români.

La festivitate au participat locuitorii comunei, dar și oaspeți veniți din satele vecine. Sfințirea construcției a fost făcută de preotul paroh de atunci, Manole Caban. În vremea regimului comunist, simbolul vulturului purtător de cruce a deranjat autoritățile, astfel încât au luat măsura înlocuirii lui cu o cruce simplă. Așa a ajuns monumentul la forma în care există el astăzi.

Un secol n-a schimbat sufletele sătenilor

Acum, la un secol de la evenimentele mărețe din 1918, locuitorii din Caragele au dovedit că, în sufletul lor de români, nu s-au schimbat esențial lucrurile. A fost de-ajuns ca unul dintre fii satului, medicul veterinar Dorin Cohal, să ia inițiativa și să propună o restaurare a monumentului. Imediat i s-au alăturat și alții, fie că încă mai locuiesc în sat, fie că sunt de mult timp în poziții importante, prin toate colțurile țării. Și așa inițiativa a luat amploare, până când s-a ajuns la organizarea unui fel de Zile Naționale la nivel local. Pe lângă restaurarea monumentului s-a făcut și resfințirea lui. Lângă vechiul monument a fost amplasată și o placă de marmură pe care au fost gravate numele fiilor satului căzuți în Marele Război. Elevii școlii din comună au organizat un frumos și bogat program artistic, iar preotul paroh Constantin Dragu și părintele protopop Marius Daniel Ciobotea, venit de la Buzău, au oficiat o slujbă de pomenire. Așa cum se cuvine la un moment de comemorare, la Căminul Cultural din localitate a avut loc și un parastas în memoria celor 46 de eroi.

La eveniment au participat prefectul județului Buzău, Carmen Ichim, primarul comunei, Mircea Frățilă, și reprezentanți ai Consiliului Județean și ai Inspectoratului Școlar Județean. Numai că, de această dată, ei au avut calitatea de oaspeți ai locuitorilor satului, și nu pe aceea de amfitrioni. „Nici nu realizați ce mult bine ați făcut Buzăului și României“, a spus, în alocuțiunea sa, prefectul de Buzău, Carmen Ichim. „Prin acest eveniment ați creat o legătură între oameni. Sunteți așa de frumoși! Înseamnă că sunteți uniți și asta trebuie să avem și noi pe viitor. Astăzi aniversăm 100 de ani de Românie liberă și unită și îi rugăm pe copiii noștri să ducă mai departe visul nostru frumos numit România“, și-a încheiat domnia sa cuvântarea.

Arc peste timp

Cu ocazia evenimentului, pentru a marca un arc peste timp, organizatorii au  editat și o replică a ziarului zonal Știrea, de acum 100 de ani. În cuprinsul ziarului este evocată, prin fotografii și facsimile ale unor documente, imaginea comunei în  perioada Marii Uniri. În schimb, pe ultima pagină este realizat un tablou al localității, așa cum se prezintă ea astăzi. Spre bucuria și satisfacția lor nedisimulată, cei mai mulți dintre localnicii prezenți la eveniment și-au descoperit în paginile ziarului atât strămoșii, cât și rudele contemporane. Astfel, au avut un prilej concret de a-și percepe ca pe un lucru real, palpabil istoria, familiilor lor. „Poza asta a lui Ion Mirea Drăgușin o am și eu în camera din față, moștenită de la bunica, care era neam cu el“, se lăuda  un sătean. „Ia uite, adeverință cu averea lui unchiul“, spunea altul.

„Mi-am adus aminte de poveștile pe care mi le spunea în copilărie bunica mea despre ridicarea monumentului“, ne-a spus Dorin Cohal, inițiatorul evenimentului. „Mi-am propus să adun fiii satului, care sunt împrăștiați peste tot, ca să putem organiza tot ceea ce s-a petrecut. Mă bucur că au răspuns și că au făcut-o atât de frumos!“, a mai arătat domnia sa.

Alexandru GRIGORIEV

  • Publicat în Social

De vorbă cu omul care s-a născut mai înainte de Marea Unire

Constantin Aurelian are 100 de ani și 8 luni. E chiar mai în vârstă decât Marea Unire. S-a născut la Târlești, comuna Posești, Prahova, la 27 ianuarie 1918, într-o familie de oameni muncitori și oarecum înstăriți, când omenirea încă trăia prima conflagrație mondială. Cum o fi oare să traversezi un veac de viață, să fii martor al istoriei moderne și al cuceririlor științifice, să vii în lume la opaiț și să butonezi azi la celular? Cum o fi apoi să experimentezi capitalismul, războiul, comunismul și felul acesta de democrație din zilele noastre, care nu seamănă parcă a nimic? Cât de înțelept poate fi un om la 100 de ani?

– Domnule Constantin Aurelian, ați trăit în perioada interbelică, ați experimentat comunismul, de 29 de ani sunteți într-un alt soi de capitalism, deci ați văzut multe la viața dvs. Din punctul dvs. de vedere, care a fost cea mai bună perioadă pentru România?

– 1936 până în 1944. Poate chiar 1947.

– De ce o considerați cea mai bună?

– Pentru că fiecare om avea de toate. Nimeni nu ținea cont de cât și ce mănânci. România conta pe plan european, avea guverne și oameni credibili, respectați. Lumea muncea mult, oamenii erau harnici. De pildă, dvs. sădeați un pom, eu plantam doi, să nu fiu mai prejos. Era o competiție în bine. Familia noastră muncea 20 ha, din care vreo 16 ha de pădure, tata era un om care acționa, se străduia să facă ceea ce este bine pentru noi.

– Ați urmat școala aici, la Târlești?

– Da, pe vremea aceea satul acesta era comună separată, avea o populație cel puțin dublă față de acum, noi eram 24 de copii în clasa I, comparativ cu 2-3, în ziua de azi. Avea un primar, un gardist (n.n. – vătășel de primărie), un secretar și șeful de post. Aceștia patru, ajutați de învățător și de preot, conduceau toată comuna. Acum, hăt, sunt 16-20 de salariați și tot se plâng că-s puțini. Eu am fost dat la școală de la șase ani, fiindcă o sâcâiam pe mama să-mi facă și mie o traistă așa cum aveau frații mei mai mari. Ca să scape de mine, mi-a dat traistă, tăbliță, condei și m-a trimis la școală aici, la Târlești. Am învățat patru clase primare, dar pentru că nu mă descurcam bine la limba română, tata m-a trimis la Ploiești, unde am făcut două clase comerciale la Școala „I. L. Caragiale“ (n.n. – în prezent, unul dintre cele patru colegii de elită din municipiu). Pe urmă m-am dus, cum se zicea atunci, băiat de prăvălie la București. Lucram de fapt pe post de casier, țineam evidența încasărilor de la 10 mese, treceam sumele prin casa de marcat, altfel nu se putea.

Constantin Aurelian centenar c

– Și cât ați lucrat acolo?

– Patru ani. M-am îmbolnăvit, aveam ceva la stomac, așa că am venit acasă, am lucrat cu ai mei în agricultură, apoi m-au luat la premilitară, iar pe 15 noiembrie 1939 am fost încorporat în Regimentul 6 Gardă „Mihai Viteazul“...

– Și apoi ați plecat la război...

– Da, ne-au trimis pe frontul de est, pentru eliberarea Moldovei, pentru că o ocupaseră bolșevicii. Am dus multe bătălii cu regimentul meu, am fost rănit pe dealul Cania, pe 8 iulie 1941, m-au trimis la un spital din Buzău, amenajat într-o școală de fete, unde am fost primit cu o felie de pâine, o cană cu ceai și o carte poștală, să le scriu alor mei. De acolo m-au internat la Brașov, pentru alte îngrijiri, după care am plecat iar pe front, la Tiraspol. În fine, n-o mai lungesc, regimentul meu s-a retras în garnizoană, iar pe 8 noiembrie 1941 am defilat în fața Regelui Mihai. Până la sfârșitul războiului am rămas instructor la București, la cinci contingente.

– Cum a fost la colectivizare?

– Cum să fie, ne-au bătut comuniștii să dăm pământurile. De supărare, țin minte că eu și soția mea am mâncat o săptămână întreagă numai pâine cu miere. Pe data de 2 februarie 1962 a luat ființă colectivul. Cu bătaie multă, n-am mai avut încotro, am cedat averea. Din 1958 și până în ’62 am dat cotă de carne, lapte și cereale. După 1962 a început greul pentru că a dispărut țăranul român, cel pe care-l știam eu.

– Și acum v-ați luat pădurile înapoi?

– Nu.

– De ce?

– Așa or fi vrut unii, nu știu.

– Cum adică vi le-au luat într-o săptămână și acum nu le-ați redobândit nici în 20-25 de ani?

– Iac-așa!

– Când au început să se strice lucrurile în România?

– Imediat ce a plecat regele, în 1947. Vedeți dvs., regele desemna un premier și spunea așa: „Fă-mi guvernul!“. Iar acela făcea guvernul din oameni de vază. De vază și peste hotare, nu numai la noi. Acum, ce să zic, se promite că o să curgă lapte și miere, iar cei selectați nu-s cunoscuți nici la ei în oraș, darămite în Europa!

– Și cum v-ați descurcat în comunism?

– Am lucrat cu lopata, la Brazi, pe șantier, apoi am trecut la Autobaza 6 Călători Ploiești, unde eram gestionar cu carburanții, mă ocupam de 400 de autobuze. Am ținut să fac totul bine, să-mi cresc și să-mi educ copiii (cinci, din care mai sunt în viață trei) așa cum am fost educat și eu de părinți, în respect pentru muncă.

– Aș vrea să revenim la perioada aceea despre care dvs. spuneați că a fost fastă pentru România. De ce a fost mai bună comparativ cu comunismul sau cu ce avem noi acum? Ce s-a întâmplat cu omul?

– Românul era crescut în cult pentru muncă. Și avea și drag de glie, de țară. Apoi, statul a greșit deoarece a început să ofere ajutoare sociale, în loc să le dea oamenilor de lucru. I-a învățat pe unii să fie leneși. De ce credeți că a plecat atâta tineret din țară? Să se ducă după o bucată de pâine mai bună, chiar dacă muncesc vai de capul lor, numai ei știu cât de greu. Apoi vin acasă să-și facă o casă frumoasă, să-și îngrijească pruncii, să le ofere un viitor bun. Ei, dacă ar fi găsit condiții acasă, s-ar mai fi chinuit printre străini?

– Cum se vede viața de la 100 de ani?

– Pe a mea n-o mai văd, dar peste tot sunt mulți oameni leneși, vor numai bani, dar să nu muncească!

– Vă întreb direct: erau și în alte perioade atât de mulți înalți funcționari cu dosare penale ca astăzi? Se fura și atunci ca acum?

– Erau, dar foarte puțini. Eu cunosc numai cazul lui I. Gh. Duca, cel împușcat la Sinaia; el a fost implicat în afacerea Skoda. De furat, poate se fura mai cu perdea, mai cu jenă, dar sub nicio formă ca acum.

– Cum vi s-a părut clasa politică în acești ultimi 29 de ani?

– Ei, ei... Am eu o vorbă: după ’47 a început să se dărâme coteața și dărâmată a rămas și astăzi. Eu nu văd pe cineva care să ridice clasa politică. Parcă toți încearcă s-o submineze. Noi nu avem un partid mai bun ca altul, toți sunt botezați în aceeași apă. În afară de Quintus, n-am niciun politician să mi-l laud.

– Dacă ați avea putere să schimbați ceva în România, ce-ați face?

– Aș lua-o de la zero cu totul.

– Monarhie sau republică?

– Monarhie! A fost cea mai bună perioadă a României.

– Care a fost filosofia dvs. de viață?

– Munca!

Maria BOGDAN

  • Publicat în Interviu
Abonează-te la acest feed RSS