Scepticismul privind schimbările climatice

Formularea „scepticism privind schimbările climatice“, precum și expresii precum „negarea schimbărilor climatice“ sunt destul de larg folosite pentru a vorbi despre „o familie destul de coerentă de argumente și grupuri de indivizi care resping sau contestă teza mainstream/ortodoxă conform căreia clima se schimbă în primul rând din cauza activităților umane și că aceste schimbări vor afecta grav atât ecosistemele, cât și populația umana dacă nu se iau măsuri concrete“.

Legat de „polemicile climatice“, acest fenomen se înscrie într-o tendință mai globalistă care constă în chestionarea științei sau a consecințelor extrase din cunoștințele științifice cum ar fi politicile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Acest fenomen a avut și are în continuare repercusiuni și efecte semnificative în societatea noastră; ea rezultă dintr-o convergență a diferiților factori (psihologici, economici, politici, ideologici, comunicaționali etc.) care îl fac un fel de simbol tulburător al timpului nostru.

Nu este nevoie să se justifice relația dintre formele de scepticism climatic și negarea climatului cu noțiunea de „public“. Nimic nu este mai „public“ și mai împărtășit decât clima și starea sa, care constituie, incontestabil, un bine comun; schimbările climatice „au trecut de la un fenomen esențial fizic la un fenomen politic, social și cultural simultan și, prin urmare, o provocare a comunicării“. Provocările luptei împotriva schimbărilor climatice privesc relația dintre sfera cercetării științifice și a tehnologiilor, agenda politică, geostrategică și economică, opinia publică și construirea unor cadre de interpretare media mai mult sau mai puțin favorabile sau contrare acestei lupte, aici implicând și forme de dezinformare.

Primul punct de subliniat se referă la aspectele strategice și retorice legate de cuvintele folosite pentru a vorbi despre acest fenomen. Într-adevăr, este o terminologie care nu este de origine științifică și care nu este scutită de critici sau conflicte. Evocarea categoriei de scepticism, potrivit detractorilor, riscă într-adevăr să fie plină de satisfacții sau, în orice caz, inexactă chiar dacă, la început, această categorie părea să-și critice purtătorii de cuvânt. Mulți cei care neagă schimbările climatice se numesc „sceptici“ climatici... Cu toate acestea, refuzul de a accepta condamnarea „preponderenței dovezilor“ nu este scepticism, este negație și ar trebui numită cu adevăratul său nume. Utilizarea termenului „sceptic climatic“ este o denaturare a realității, scepticismul este sănătos atât în știință, cât și în societate, negarea însă nu este. Deci ar fi o uzurpare a unei caracteristici specifice a mentalității științifice, scepticismul ca interogare sistematică a cunoștințelor dobândite.

Este adevărat că o parte din cei care neagă schimbările climatice folosesc termenul de „realiști climatici“, termen care le dă satisfacții și evocă un cadru interpretativ care înclină de partea lor „seriozitatea“ științifică. Discursul construiește opoziția unei minorități iluminate față de „gândul dominant“ și față de instituții considerate dăunătoare precum IPCC (Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice); uneori sunt mobilizate teorii ale conspirației.

Se pare că este de preferat să se considere scepticismul și negarea ca un continuum; anumiți indivizi și grupuri de interese au o viziune sceptică asupra încălzirii globale, iar alții o neagă complet.

Rezultatele științifice privind schimbările climatice antropice se acumulează încă din secolul al XIX-lea, odată cu descoperirea în 1824 a efectului de seră de către matematicianul și fizicianul Jean-Baptiste Joseph Fournier (1768-1830); consensul dintre specialişti a devenit extrem de ridicat. Mai multe studii au arătat existența unui consens aproape total (între 97% și 100%) în rândul specialiștilor în climă. Studiul geologului James Powell din 2019 arată un consens deplin. Un articol din revista Nature a estimat, în 2018, probabilitatea ca schimbările climatice actuale să fie antropice. Alături de această istorie a construcției progresive a cunoștințelor științifice a avut loc și cea mai scurtă a formelor de chestionare, refuz și negație mai mult sau mai puțin argumentate, explicite sau implicite, interesate sau spontane, strategice forme reale de dezinformare, „propagandă“ și lobby, de către cei care au acces la informațiile corecte sau la un nivel mai amator și „naiv“, legat de lipsa unei bune informații sau din cauza interpretărilor minoritare.

La mijlocul anilor 1990, expresia „scepticism climatic“ a început să fie utilizată pe scară largă în Statele Unite, în special pentru a denunța campaniile de influență ale minorităților de oameni de știință. Istoricii Erik M. Conway și Naomi Oreskes (2010) și alți autori (vezi Dunlap, Jacques, 2013) au arătat aplicarea „strategiei îndoielii“, creând impresia că știința nu este sigură cu privire la un subiect, că o dezbatere științifică este în desfășurare și instrumentalizarea abordării științifice a schimbărilor climatice după alte subiecte precum efectele tutunului asupra sănătății, virusul HIV, ploile acide, pesticide de către o galaxie de grupuri de interese și „think tank-uri“ „conservatoare“ ostili față de reglementările de stat, ecologismul și restricțiile asupra afacerilor în special în Statele Unite, dar nu numai. Printre alte abordări, sunt cele referitoare la influență, care au mobilizat un grup restrâns de oameni de știință, foști fizicieni „naționaliști“, ostili ecologicismului și intruziunii statului, pentru a crea o impresie de controversă științifică în lume, opinia publică și uneori să atace direct climatologii renumiți. Un mecanism mediatic utilizat în aceste strategii, pe lângă sprijinul grupurilor media favorabile, a fost cel al instrumentalizării „doctrinei echității“ sau echilibrului mass-media, care prevede, în cazul unor controverse, să se acorde același spațiu mediatic ambelor poziții, ceea ce creează o distorsiune în relația dintre dezbaterea științifică și reprezentarea ei în mass-media atunci când se opun climatologii „experților“ nespecializați.

Această dimensiune a comunicării influenței și a lobby-ului urmărește să influențeze mass-media, agendele politice și opinia publică prin „ignoranța de fabricație“ (obiect de studiu al agnotologiei) printr-o aparență de controversă științifică. Face parte din fenomenul de negare a climei și de scepticism. Cu toate acestea, chestionarea științei climatice și/sau a consecințelor acesteia nu poate fi redusă la forme de seducție strategică. În ceea ce privește o altă latură a scepticismului climatic, trebuie menționate toate pozițiile „naive“.

Situația din Franța a evoluat între începutul anilor 2000 cu poziții publice luate în favoarea climei, precum cea a lui Jacques Chirac și începutul anilor 2020.

Filosoful Karin Edvardsson Björnberg și colab. (2017) oferă o sinteză a literaturii științifice despre negarea/scepticismul schimbărilor climatice. Negarea poate viza existența încălzirii globale (negarea tendinței), atribuirea acestei încălziri oamenilor (negarea atribuirii), efectele negative asupra oamenilor și asupra mediului (negarea impactului/scepticismul) sau consensul dintre oamenii de știință (negarea consensului). Este necesar să se adauge formelor de negare explicită, mai puțin prezente astăzi în țările Europei, o formă mai implicită de negare: cunoștințele despre climă nu sunt puse sub semnul întrebării, dar lipsesc efortul și voința de a transpune aceste cunoștințe în acțiune, iar oamenii pur și simplu își îndreaptă atenția către altceva.

Scepticismul cu privire la procesul științific se concentrează, de exemplu, pe defectele proceselor de evaluare inter pares, ponderea laboratoarelor consacrate în raport cu cercetarea disonantă etc. În fine, scepticismul cu privire la răspunsurile care trebuie date se referă la îndoielile, criticile și reacțiile față de propunerile de politici și instrumente de combatere a schimbărilor climatice (taxa pe carbon, prețul pe carbon etc.).

Sunt cinci caracteristici ale negării climatului, și anume: teorii ale conspirației, încredere în experți falși, selectivitate în alegerea articolelor care, luate izolat, par să susțină afirmațiile lor, așteptări imposibile la rezultatele cercetării, denaturare și erori logice flagrante.

Protagoniștii abordărilor climatosceptice pot aparține unor sfere diferite: științifice (în special, cercetători din afara științelor climatice sau marginale), politic (cum ar fi șefii de stat, de la Jair Bolsonaro la Donald Trump, până la Nicolas Sarkozy), economic (industrii, lobby-uri și organizații sectoriale), mass-media (jurnaliști individuali sau grupuri media precum cea a lui Rupert Murdoch), precum și publicul. În acest din urmă caz, multe studii au analizat situația americană, în special polarizată de-a lungul diviziunilor politice și „ideologice“, alegătorii democrați fiind mult mai deciși să creadă în schimbările climatice antropice decât alegătorii republicani.

Din 2008, Programul Universității Yale pentru Comunicarea Schimbărilor Climatice oferă un sondaj climatic al opiniei publice americane, care a identificat: „6 Americi diferite“: cei alarmați, îngrijorați, precauți, dezangajați, cei care se îndoiesc și cei care disprețuiesc. Cei disprețuitori cred că încălzirea globală nu are loc, nu este creată de om sau nu este o amenințare, iar cei mai mulți dintre ei acceptă teoriile conspirației, de exemplu „încălzirea globală este o farsă“. În 2020, ultimele două categorii reprezentau 12% și 8% dintre cei intervievați, procente semnificative, dar minoritare (față de 26% dintre cei alarmați și 29% dintre cei precauți).

Un sondaj realizat de Organizația Națiunilor Unite, în 50 de țări, intitulat „Votul oamenilor pentru climă“, a arătat, în ianuarie 2021, că 64% dintre respondenți considerau că lumea se află într-o stare de emergență climatică.

Cercetările au arătat, de-a lungul timpului, diferite forme de explicație pentru fenomenele de scepticism și negare în știința climatului, distingând formele naive de cele interesate. Am menționat motive precum atașamentul față de bogăție, ideologie, convingeri personale și comunitare, uneori excentricitatea sau, dimpotrivă, în funcție de context, costul disocierii de pozițiile dominante ale propriului grup cultural și ideologic, aderarea selectivă la informațiile diseminate de liderii comunității. La nivel psihologic, trebuie să ne amintim importanța distorsiunilor de confirmare și a disonanței cognitive, care duc la infirmarea sau relativizarea informațiilor despre schimbările climatice care „deranjează“ și apar în contrast cu viziunile și obiceiurile stabilite cândva .

Cercetările psihologice și sociologice privind rezistența la lupta împotriva încălzirii globale sunt foarte utile pentru explorarea mai aprofundată a acestor factori.

În cele din urmă, schimbările climatice provoacă uneori profund indivizii, obiceiurile lor, viziunea lor asupra lumii, însăși intimitatea și spiritualitatea lor. Confruntat cu aceste provocări și cu responsabilitățile pe care le presupun, filozoful Clive Hamilton a scris că „toți suntem sceptici climatici“. Provocarea păstrării unor condiții decente de locuibilitate pe planetă pentru oameni și alte ființe vii generează, printre altele, eforturi considerabile pentru a atrage atenția publicului, dar și angajamentul, sprijinul și practica lor. Publicul real și imaginar se află, așadar, în centrul strategiilor și eforturilor simbolice divergente. Eforturile de integrare a unei forme corecte și etice de gândire critică (care depășește barierele în calea acțiunii și capcanele strategiilor de îndoială și inacțiune) asupra schimbărilor climatice, precum și de a accelera și gestiona imensitatea transformărilor pe care aceasta le presupune reprezintă în acest sens o provocare crucială a timpului nostru.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU