reclama youtube lumeasatuluitv

Povești la gura sobei. Povestea lui Teofil

Povestea noastră începe duios, dar aşa îi stă bine unei poveşti. Iarna este încă destul de sfioasă în cătunul Hănăşeştilor din Apuseni. Încă nu a nins și nici frigul nu i-a țintuit pe oameni la gura sobei. Au mai rămas vreo douăzeci de suflete în tot satul. Într-o căsuţă veche, din lemn, locuieşte Teofil Hanăş. Este paracliserul bisericii din sat şi, când îl îndeamnă sufletul, este și poet. Şi-a adunat poeziile în şase cărţi. Le-a tipărit pe unde a putut, la Alba-Iulia, la Cluj. Alte mii de versuri, scrise timp de douăzeci de ani, zac încă împrăştiate prin caiete.

Ca orice copil sărac din Ţara Moţilor, Teofil s-a dus la oraş să-şi facă un rost. A terminat zece clase la Cluj. Și-a găsit de lucru. Dar omului crescut în pustietatea muntelui oraşul i s-a părut mai sălbatic decât codrul. S-a întors acasă, în căsuţa de pe culmea dealului. E o zi caldă de duminică, în postul Crăciunului. În alți ani ar fi nins, dar nici aici vremea nu mai este ca odinioară.

Teofil, ca de fiecare dată, ajunge primul la biserica din Poiana Vadului. O biserică mare şi falnică, prea încăpătoare pentru o mână de creştini care au mai rămas în sat. Paracliserul își are locul său la slujbă, în preajma preotului. Știe toată rânduiala bisericească și-i cunoaște pe toți cei care vin duminica la biserică. Majoritatea sunt bătrâni, îmbrăcați în costum național. Îi știe de mic. Totul este orânduit creştineşte, nimeni nu părăsește biserica până la ultimele cuvinte ale preotului și la ultima rugăciune. Oamenii nu vin la biserică să-și vadă vecinii, vin pentru că aşa-i îndeamnă sufletul.

După slujbă au cale lungă până acasă. Teofil știe drumul anevoios, până în cătunul de pe culme, cu ochii închiși. Dar zice că i se pare de fiecare dată altfel. Îi mai cântă câte-o pasăre din păduricea din apropiere, ba se mai întâlnește cu vreun vecin. Acum i-a ieşit în cale o pisică rătăcită. O mângâie ca pe-un copil răsfățat, o ia în brațe și își continuă drumul. Pentru un suflet de poet nici soarele nu răsare la fel în fiecare zi!

Lumea lui Teofil este aici, pe deal, în căsuța de lemn, printre caietele de versuri împrăştiate pe masă, lângă focul care scânceşte înfundat în soba de tuci. Coboară întunericul peste sat. Este vremea poveştilor, a destăinuirilor, a poeziei.

Cum s-a apucat un om simplu, dintr-un cătun pierdut, de scris versuri? „Pare-se că Măria-sa Eminescu este vinovat“, spune Teofil. „Mi-a plăcut din școală, dar pe Eminescu l-am redescoperit aici, după ce m-am întors acasă. Eu nu vreau să scriu nici ca el, nici ca marii poeți, vreau să scriu ca mine, ce simt eu și când simt eu.“

A scris sute, mii de versuri. O poezie l-a făcut cunoscut dincolo de cătunul de sub munte și dincolo de Câmpeni, de capitala lor, a moților. Gloria poetului Teofil i-a fost adusă de un artist clujean celebru, Aurel Tămaș, care i-a pus poezia pe muzică. „Aurel Tămaș mi-a fost coleg de școală, la Cluj. Ne-am întâlnit de mai multe ori, știa că scriu. I-a plăcut poezia, a făcut un cântec frumos care mă emoționează chiar și pe mine.“ Și începe să-și recite poezia, cu voce tremurată: „O dulce şi duioasă mamă/Adesea-ncerc să te alint/Când văd că te cuprinde-o teamă/Şi-n jurul tău există chin/Te văd cu ochii plini de lacrimi/Cu gândul fredonând prin veac/Şi mă gândesc la câte patimi/N-ai reuşit să ai un leac.“

Mulți cunosc cântecul lui Aurel Tămaș, puțini știu că versurile au fost scrise de Teofil Hanăș, poetul rătăcit la el acasă, într-un cătun din Apuseni.

Poate peste câțiva ani Hănăşeştiul va rămâne pustiu. Teofil zice că nu vrea să plece de aici, cât vor mai fi oameni în sat. Se întoarce la masa de scris şi la geamantanul vechi, soldățesc, burduşit cu poezii. Cei trei-patru școlari din sat îi știu și versurile. Teofil i-a molipsit cu o fărâmă de romantism, într-o lume în care chiar şi povestea pe care tocmai ați citit-o nu pare să fie la locul ei! Pare dintr-o altă lume.

Vasile Braic

Mai multe din această categorie: « Un nou început... Care este sfârşitul? »