Logo
Imprimă această pagină

Dragoslavele rătăcind prin frunze-ncețoșate

Îmi afund bocancii printr-un râu de frunze ce-și amestecă în răcoarea acestei dimineți coloritul arămiu de toamnă târzie cu cel argintiu ce anunță începutul iernii. Aflată la balconul versanților Carpaților Meridionali, sunt chiar la fosta graniță dintre Țara Românească și Transilvania, pe țărâna întipărită domol în timp a comunei Dragoslavele din județul Argeș.

Cu o diferență de nivel de 650 de metri, mă îndrept dinspre Dragoslavele înspre Valea Luncii, traseul îmi pare destul de ușor acum, fâș-fâș... cu cântec de frunzăriș. Tot înainte urc, cu rucsacul, în care am îndesat apa, pe umeri, fiindcă nu există sursă de alimentare pe drum și, bineînțeles, ceva de mâncare și un baton energizant cu ciocolată.

Însă musafirul neașteptat apare. O ceață densă de nu vezi la un metru și pe care cu greu o respir. Dar totuși nu este foarte frig, mișcarea îmi încălzește treptat mușchii corpului. Gata, m-am acomodat, îi zâmbesc acum pădurii și o rog să fie prietenoasă, să nu-mi aducă în cale vreun locuitor de-al casei cu blană de ursuleț.

Crengile copacilor de fagi se agață de vata cețoasă, îmi lungesc gâtul căutând cu ochii până unde au de gând să se înalțe, mă las amețită de fermecatul dormitor în care-și tihnesc nopțile, această cameră desprinsă parcă din basmele populare românești ale lui Petre Ispirescu.

Urmez triunghiul albastru prin sfărâmăturile de stânci, aceste pietricele netezite, stăpâne ale Luncii ce dau de furcă uneori încălțărilor, înțepându-le ca niște ace de brad înghețate ce stau agățate-n trunchiul lor. Prin firavele crenguțe, roșiaticele măceșe-nlăcrimate își îndreaptă privirea către călătorul ce trece prin fața lor. Mă cocoț pe un arbore șerpuit printre grohotiș, îl zăresc cum își etalează podoabele gălbui, adieri ușoare de vânt îi pleacă la pământ zestrea ce va ține de cald peste iarnă micilor viețuitoare de aici. 

Genunchii îndoiți prin mușuroaiele pământoase fac să resimt acum puțină durere, dar nu mă opresc, continui să descopăr tot dimprejur, mirosul de paie uscate și umede, acest aer ce îmi intră în plămâni, îmi dă curaj și mă împinge de la spate.

Dragoslavele Arges

Prin creasta Pietrei Dragoslavelor zburd ca un copil, îmi fac aripi și mă ridic mult în sus ca un zmeu nărăvaș, până la altitudinea de 1.434 de metri spre Vârful Vârtoapele, cel mai înalt punct al muntelui Prislopului, așezat în partea vestică a Masivului Leaota.

Muntele, sfântul părinte ce veghează asupra brazilor, e plin de surprize, mi-a oferit o recompensă naturală, marea de nori, fenomen ce e vizibil toamna și nu numai, când masa de aer rece rămâne jos, iar aerul cald sus. Plutesc în straturi, ca niște îngeri strânși laolaltă ce dansează divin, prin văzduhul neatins de cele rele. Îmi doresc să-i îmbrățișez măcar o secundă, cum ar fi să ating măcar un nor din acest platou atât de alb? Am visat de câteva ori că zburam printre ei, ca o pasăre măiastră, iar acum sunt atât de aproape. Pupila mea înoată în mijlocul lor fără colac de salvare, nu m-aș teme să rămână acolo, e atât de liniștitor și calm momentul.

Înfiptă ca o secure în buturugă, așa stă crucea ce marchează Vârful Vârtoapele, ocrotindu-i pe cei care colindă în fiecare anotimp înălțimile muntelui. Cu vedere către Vârful Păpușa, Munții Bucegi și Leaota, crucea își potolește setea cu picăturile de ploaie, se lasă încălzită de razele soarelui, respiră odată cu vântul și se bucură de Crăciun, atunci când fulgii de nea îi croșetează cojoaca, învelind-o într-un alb ca spuma laptelui proaspăt muls.

Mă odihnesc puțin, mănânc și mă hidratez, iar apoi mă întind pe pajiștea de lângă marea de nori și admir cu dragoste de frumos, spectacolul de culoare din zarea albastră, ce nu are nevoie de cuvinte, ci doar de simțire umană.

Fac acum cale-ntoarsă prin Șaua Berbecilor, Fundul lui Neag, urmând punctul albastru de data aceasta. Pasului meu mărunt i s-a arătat, în chip de piatră, o inimă, semn că dragostea muntelui pentru noi există, și nu oricum. Nu firavă, ci puternică, ce rezistă în timp, nu se dă uitării la primul potop. Parcurgerea traseului de aproximativ șase ore, cu o dificultate medie, a fost tocmai bun pentru ca diseară să adorm mai ceva decât un urs.

Am cântat din adâncul sufletului întregului relief, am zburat odată cu păsările printre valurile albe de sus, pietrișul mi-a fost călăuză, am stat la braț cu falnicii brazi și m-am mândrit cu soiul lor nemuritor și așa am scris povestea Dragoslavelor, rătăcind prin frunze-ncețoșate.

Aurora Grigore

Articole înrudite

Articole recente - Lumea Satului

Revista Lumea Satului