Lumea satului 750x100

update 22 Oct 2020

Cine e mai important? Omul sau ursul?

Azi e riscant să vorbești ori să scrii despre urs. Cum o dai, tot o încurci. Adică, fie te trezești chemat de vreun ONG în judecată, fie pledezi împotriva unor norme europene, fie cazi în capcana unor interese... vânătorești, fie o ții gaia-mațu în legătură cu indiferența sau incompetența structurilor statului. Pe de altă parte, mda, e ușor să stai pe asfalt și să faci politici ale fondului cinegetic fără să suporți, direct, consecințele unei decizii sau alteia, așa cum se întâmplă cu locuitorii zonelor montane sau din Subcarpați. Tuturor ne scapă din vedere un aspect al naibii de real: în România au murit oameni atacați de urși, alții au fost mutilați pe viață, iar fermele reclamă pierderi importante de animale. La fel de adevărat este că avem multe cazuri de urși loviți de tren sau de mașini (9 numai în Prahova), subiecte care, ați văzut, cel puțin la noi, sensibilizează mai mult decât moartea unui om!

Adevărul e că numeroasele instituții ale statului care ar avea competențe în această problemă ori ONG-urile de protecție a faunei sălbatice – multe și ele – n-au stat laolaltă la o masă să discute tranșant acest subiect. Nu, ele mai degrabă s-au suspectat reciproc în spațiul public de nu știm care interese obscure (ONG-urile susțin că administratorii fondurilor de vânătoare majorează voit, pe hârtie, numărul de urși pentru a obține cote sporite de extracție, ursul fiind o specie extrem de bănoasă) ori s-au acuzat atunci când s-a întâmplat câte o tragedie (în acest caz, au fost arătate cu degetul ONG-urile și Ministerul Mediului). Mă rog, legat de tragedii, aici e de comentat: nimeni nu l-a plâns pe insul ucis la Bughea de Sus, dar am avut un bocet național pentru bietul urs strivit de o mașină în Harghita și lăsat să agonizeze o zi și ceva înainte a fi eutanasiat. Bineînțeles că, uman, nu poți rămâne impasibil la chinul unei viețuitoare. Ba chiar e revoltător să asiști la așa ceva. Dar punem și noi o întrebare de nepricepuți: e totuși mai importantă o sălbăticiune decât viața unui om? Sau nu putem face în așa fel încât să nu mai avem nici victime umane și nici urși chinuiți? Astăzi ne-am propus să vorbim cât se poate de deschis pe această temă, încercând să punem adevărul, atât cât ne stă nouă în putință, în matca sa.

Populație de urși mai mare cu 2.000-4.000 de exemplare față de optim

În urma unei convorbiri cu Valeriu Bolgiu, directorul Asociației Județene a Pescarilor și Vânătorilor Sportivi, am aflat că populația de urși a depășit cu mult numărul optim, raportat la habitat (69-71.000 kmp). Adică în toată România ar fi între 6 și 8.000 de urși. Optimul, spun specialiștii de la Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea“, ar fi de 4.000 de exemplare. Deci avem o depășire de vreo 2-4.000 de urși. Explicabil atunci, am zice, de ce au ieșit din habitatul lor și au invadat zonele locuite, atacând oameni și animale domestice. Dar, citind documentele Ministerului Mediului și studiul INCDS din 2018  aflăm că România a avut altădată chiar mai mulți urși și n-am auzit de oameni uciși, de animale domestice omorâte ori urși loviți de mașini: „Mărimea populației de urs brun la nivelul țării noastre a cunoscut variații în timp datorate presiunii antropice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial specia a fost vânată în exces și, după război, au mai rămas sub 1.000 de indivizi. La începuturile anilor '50, în România erau estimate 860 de exemplare. Ca urmare a scăderii alarmante a populației de urs, vânătoarea acestei specii a fost restricționată prin Decretul nr. 76/7.02.1953 (...) Populația de urs a crescut constant până în 1969, când a atins un număr de aproximativ 4.700 de indivizi.(...) După introducerea Legii nr. 26/1976 (restricții de vânătoare), numărul urșilor a atins un record de 8.000 de exemplare în 1988. Din 1989 și până în 1996, din cauza braconajului, utilizării ilegale de otrăvuri și cotei de recoltă legale foarte mare, numărul a scăzut din nou dramatic. Începând cu anul 2001, populația de urs din România a înregistrat o creștere ușoară ajungând, în 2016, la 6.050-6.640 de exemplare, ceea ce înseamnă 33-37% din efectivul la nivel european (18.000, fără Rusia). După estimările oficiale, cea mai mare densitate se înregistrează în zona centrală și nord-estică a Carpaților, în județele Covasna, Brașov, Harghita, Bistrița, Buzău, Mureș și Neamț. La nivel local, cea mai mare densitate de urși a fost consemnată în zona Brașov - Valea Prahovei, în masivele Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare și Munții Baiului, unde densitatea de urși este cuprinsă între 50-60 de exemplare/10.000 ha de habitat.“ Și-atunci, dacă am mai avut populație supradimensionată, fără a avea incidente grave, care să fie astăzi cauza conflictului urs-om? Tot studiul INCDS enumeră câteva motive pentru care animalul a fost scos din zona sa de confort și de comportament: „extinderea zonelor locuite; pierderea habitatului din cauza dezvoltării infrastructurii; activitățile umane (hrănire, hăituirea cu câini) care încurajează habituarea ursului și alterează comportamentul natural al acestuia; practicarea sporturilor motorizate în habitatul ursului; deteriorarea condițiilor de adăpost, liniște și hrănire naturală, din cauza exploatării haotice a pădurilor etc.“ Acestea ar fi așadar cauze pentru care ursul face ceea ce știm astăzi.

ONG-urile acuză interesele vânătorești

Totuși, filiala din România a organizației World Wide Fund for Nature crede că recensămintele oficiale ar fi nerealiste, cauza acestor cifre ținând de interesul de a obține cote mari de vânătoare: „ În anumite județe (de exemplu Vrancea, Harghita), unde s-a înregistrat și un număr mare de urși vânați, creșterea populației [pe hârtie] a fost de patru ori mai mare decât oriunde altundeva în Europa sau America de Nord. Problema a mai fost semnalată de organizațiile de conservare în ultimii ani și indică existența unui management orientat mai degrabă către legitimarea vânătorii decât către conservarea pe termen lung a speciei, care este strict protejată la nivel național și european prin Directiva Habitate. Studiile de specialitate estimează un areal de minimum 50-270 kmp (5.000-27.000 ha) necesar unui urs brun în Carpați. În județul Hunedoara există fonduri cinegetice care au raportat 29 de indivizi pe o suprafață de 11.368 ha, iar în Gorj șase fonduri cinegetice au raportat, fiecare, în ultimii trei ani, între 21-30 de indivizi, pe o suprafață nu mai mare de 150 kmp.” Cu alte cuvinte, acest ONG sugerează că de fapt n-am avea în realitate atât de mulți urși pe câte se spune. Și-atunci, unde să fie adevărul?

Interzicerea vânătorii, cauza creșterii populației de urs din România

Vocile autorizate afirmă însă limpede că interzicerea vânătorii în 2016 este principala cauză a creșterii numărului de urși cu mult dincolo de optim, ceea ce a determinat ieșirea lor din habitatul istoric. Consecința directă: atacurile asupra oamenilor și fermelor, precum și desele accidente în care victime sunt urșii. Îl cităm aici pe Valeriu Bolgiu, care exprimă un punct de vedere pertinent și competent: „Ursul, alături de lup, râs, pisică sălbatică și wolverine (jderul mâncăcios), este o specie strict protejată prin Convenția de la Berna. Pe acest considerent și pe bănuiala că s-ar urmări doar afacerea de pe lângă vânarea ursului, câteva ONG destul de vocale au reușit, în 2016, să convingă Ministerul Mediului să blocheze vânătoarea de urs. La acea vreme, dna ministru Pașca Palmer a sugerat că noi nu avem un management corespunzător al populației de urs. În fine, vânătoarea s-a interzis din motive și cu justificări ce, tehnic vorbind, nu aveau și nu au nicio acoperire. Cei care au avut de suferit în urma acelei decizii au fost cetățenii, localnicii din zonele de munte/submontane, dar și crescătorii de animale, pentru că atacurile s-au întețit. Faptul că din 2016 nu s-au mai extras exemplare a condus la creșterea necontrolată a populației de urs. Chiar dacă au existat și victime omenești, în tot acest interval, în ciuda insistențelor noastre, ale Regiei Naționale a Pădurilor, ale consiliilor locale și județene, Ministerul Mediului a rămas ferm pe poziție, spunând că nu sunt suficiente motivații de intervenție. MM a interzis în continuare vânătoarea până spre sfârșitul anului trecut. Abia atunci  s-au acordat niște cote de intervenție. Dar noi credem că nu sunt suficiente (n.n. – cotele) fiindcă populația a crescut atât de mult încât numărul ce ar trebui extras ar trebui să fie mult mai mare, pentru a ajunge la optimul convenit de specialiști”. Cât despre ONG-uri, directorul AJPVS Prahova a avut un singur comentariu: „în 22 de ani, de când lucrez în domeniu, n-am văzut vreun membru al vreunei organizații de protecție a animalelor să meargă pe teren, cu noi, la observațiile și monitorizările permanente pe care le facem; ei preiau datele noastre și le prezintă ca fiind ale lor”.

Ce zic europenii?

Ce spun europenii despre situația de la noi? Am aflat tot de la Valeriu Bolgiu: „Eu conduc delegația României în Consiliul Internațional de Vânătoare. Am discutat serios problema asta cu dumnealor. Chiar închiderea vânătorii m-a prin la Viena, la o ședință a Consiliului de Coordonare a CIV. În toate celelalte țări protecția urșilor este necesară fiindcă ei nu mai prea mai au urși. Atunci când apare câte unul și se creează panică, guvernele lor dau imediat dezlegare și se împușcă ursul. Acolo clar prioritatea este protejarea oamenilor și numai după aceea a speciilor de animale. Ei au spus tranșant că problema cu ursul este a noastră, nu a Uniunii Europene, nici a altor organisme internaționale. Chiar așa ne-au zis: «voi trebuie să vă rezolvați problema».“ În ce fel o facem? Se lucrează, este adevărat, la un plan de conservare a populației de urs, dar în documente nu am văzut nimic referitor la ocrotirea omului!

Maria BOGDAN