reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 Nov 2019

Catagrafia din 1838 - o filă de istorie rămasă necitită

  • Publicat în Social

În istoria fiecărei țări se află numeroase file rămase în obscuritate, fie că nu există documente, fie că documentele nu sunt cunoscute sau nu sunt (încă) descifrate. Dar rareori se întâmplă ca în istoria unei țări civilizate să existe file cunoscute, (aproape) publice, descifrabile, dar necitite până la capăt. Dar în eterna și fascinanta Românie orice e posibil. Și, tocmai pentru a arunca o mănușă istoricilor, dar și statisticienilor, sociologilor, economiștilor și altor cercetători, vom istorisi povestea Catagrafiei din 1838.

Primul recensământ modern din Europa

La începutul secolului al XIX-lea, în întreaga Europă guvernanții au început să-și dorească să știe mai bine cum arată structura societății pe care o conduc. În acest context au început să organizeze studii referitoare la numărul, alcătuirea, înzestrarea și averea populației din spațiile cârmuite. Pe de altă parte, deja știința ajunsese la un nivel de dezvoltare suficient de avansat pentru a putea pune la bază o metodologie mai riguroasă, susceptibilă de a conduce spre rezultate mai exacte. Iar interesele care stăteau la baza organizării recensămintelor erau cât se poate de pragmatice: în primul rând cârmuitorii doreau să știe exact pe ce venituri izvorâte din felurite biruri se pot baza.

În Țara Românească, aflată în prima jumătate a secolului al XIX-lea la confluența și la mâna a trei puteri străine (Turcia, Rusia și Austria), această chestiune era cu atât mai interesantă. Așa se face că în anul 1838 în Valahia a fost organizat cel mai modern recensământ desfășurat până la acea vreme în Europa, ba chiar în întreaga lume. Abia câțiva ani mai târziu numărători organizate pe aceleași criterii aveau să se facă în Franța, Austria și Statele Unite.

Inițiatorii recensământului au fost, după cum reiese din documente, guvernatorii militari ruși din perioada Regulamentelor Organice. Chiar dacă nu au apucat să-și pună proiectul în practică, se poate spune că le revine meritul de a fi elaborat întreaga metodologie a ceea ce avea să fie primul recensământ modern și complet din istoria modernă a României.

144 de întrebări, de la ocupație la numărul de câini

Organizarea cercetării a fost făcută cu o rigurozitate neobișnuită pentru acea epocă. Ispravnicii Agiei au fost instruiți cu scrupulozitate. Ei trebuiau însoțiți în cercetarea din teren de preotul paroh și de șase cetățeni plătitori de biruri, ca o garanție a faptului că datele urmau a fi culese cu adevărat și nu trecute „din burtă“ ori din povești.

În ceea ce privește datele care urmau a fi culese, acestea erau deosebit de complexe. Pentru fiecare familie trebuiau completate câte 24 de rubrici care cuprindeau, la rândul lor, mai multe subrubrici. În total, în multe cazuri, cei recenzați trebuiau să răspundă la nu mai puțin de 144 de întrebări! Răspunsurile erau consemnate riguros în catastifele oficiale, chiar pe loc. Pe lângă date precum numele, prenumele și vârsta, starea civilă și naționalitatea, apar rubrici referitoare la numărul de animale deținute, pe categorii. Așa se face că recenzorii întrebau nu numai despre vaci, bivoli, capre, oi, porci, dar și despre numărul de câini. Astfel aflăm că bunăoară mahalaua bucureșteană Mântuleasa avea 1.600 de locuitori și 900 de câini.

O imagine a României de acum două secole

Despre interesele celor care au dorit întocmirea recensământului vorbesc și categoriile de informații culese. Astfel, dacă etnia, ocupația, averea, rangul social erau cercetate cu mare atenție, pe nimeni nu interesa gradul de școlarizare a respondenților. Dacă din înregistrări putem afla că Romanița, fată, în etate de 27 de ani, locuia în aceeași curte cu dl. Zefcari, de 35 de ani, holtei, nu știm nimic despre școlile ce urmaseră, dacă știau ori nu carte. Or, prin unele mahalale, numeroase tinere se declarau „văduve“ la nici 20 de ani. Uneori ele reprezentau peste 15% din locuitorii cartierului. Ca să nu mai spunem despre curțile boierești, unde printre alți slujbași erau înregistrate și câte o „damă“, „nemțoaică“ sau „rusoaică la boier“. Dar cui îi păsa?

Tot recensământul a realizat și o numărătoare riguroasă a celor „cu beteșuguri“, adică cu handicap, cum am spune astăzi. Aproximativ 15% dintre locuitorii Capitalei aveau câte un beteșug, mai greu ori mai ușor!

La nivelul întregii țări, procentul celor care se declarau boieri era cuprins între 7 și 10%. De asemenea, procentul celor care desfășurau o activitate lucrativă era ridicat, mai ales în orașe, unde ajungea la peste 50%.

Un alt amănunt interesant pe care îl aflăm este că populația de țigani, pe atunci robi, reprezenta în jur de o zecime din totalul populației.

Că românii erau un popor tolerant, deschis în a conlocui cu alte etnii, se vede din aceea că în multe curți conlocuiau oameni de mai multe naționalități. În unele cazuri se ajungea până la nouă etnii diferite.

O epocă a modernizării numelor

Majoritatea numelor purtate de cei recenzați se încadrau în onomastica balcanică clasică. Ca o caracteristică a epocii este de remarcat trecerea de la onomastica tradițională, gen „Vasile al lui Ilie“, la cea modernă, alcătuită din prenume și nume de familie. De cele mai multe ori trecerea era făcută prin adăugarea particulei „escu“ la prenumele tatălui. Deocamdată, acest lucru, privit ca un semn de trecere la modernitate, era făcut doar de către boieri și funcționari.

În ceea ce privește cunoașterea strămoșilor, în general nu erau cunoscuți strămoși mai îndepărtați decât bunicii. Excepție făceau boierii și, după cum arată documentele, armenii. Aceștia își cunoșteau ascendenții până la a patra generație în mod curent.

Un alt obicei al timpului era acela ca fetele să se căsătorească la vârste fragede, pe care astăzi le-am socoti de-a dreptul scandaloase. La polul opus, bărbații nu se grăbeau să devină familiști. Rezultatul? 80% dintre cupluri înregistrau o diferență de vârstă între soți cuprinsă între 12 și 40 de ani.

Un fapt curios ce pare a se contura este și acela că puțini cârciumari se căsătoreau înainte de 55 de ani.

casetă

Deocamdată, Catagrafia rămâne o mănușă neridicată

Din cele prezentate mai sus se poate vedea ce comoară de informații poate oferi Catagrafia din 1838. Dar, din nefericire, nici acum, la peste 180 de ani de la întocmirea ei, datele nu au fost centralizate. Unele rezultate parțiale au fost prezentate în 1840 și în 1842, apoi arhivele au început să îngroape în uitare această muncă titanică.

Cele 107 de volume ale Catagrafiei ocupă nu mai puțin de zece metri de raft în Arhivele Naționale. Redactate în paleografia româno-chirilică, ele stau la dispoziția celor care ar dori să le cerceteze. Doar că până acum niciun colectiv nu a inițiat o încercare de a totaliza și interpreta toate datele în mod unitar. Mai mulți cercetători au folosit fragmente pentru a întocmi monografii ale unor localități. Alți curioși și-au căutat strămoșii în aceste registre. Astfel au putut să afle date despre vechimea și averea familiei lor, lucru absolut lăudabil. Dar, așa cum am spus, deși ar putea oferi o sumedenie de informații prețioase, Catagrafia din 1838 rămâne deocamdată doar o mănușă neridicată!

Alexandru GRIGORIEV