reclama youtube lumeasatuluitv
update 20 Nov 2019

Din Maramureş la Suceava cu o căruţă „omologată“ conform unei legi din 1939

  • Publicat în Social

Căruţa la români este autentică, românească şi veche „de când lumea“, după expresia bătrânilor. Existenţa acestui mijloc de transport se duce mult către popoarele tracice sau în preistorie, Bătălia de la Termopile din anul 480 î.Hr., cele mai populare sporturi din acele vremuri, cursele carelor de luptă din Grecia antică, Imperiul Roman şi Imperiul Bizantin, fiind doar câteva exemple despre existenţa acestui mijloc de transport din cele mai vechi timpuri. Astăzi, România rămâne una dintre puţinele ţări din lumea civilizată în care căruţele sunt întâlnite pe drumurile publice, ca mijloc de transport, sau pe trasee turistice, pentru a-i duce pe vizitatori în zone de o frumuseţe rară.

De la căruţa obişnuită la cea standard

În anul 1939, România a fost printre primele ţări în care s-a dat o lege care să reglementeze construcţia căruţelor. Decretul – Lege şi Regulament „Căruţa românească standardizată“, standardizarea dimensiunile şi construcţia căruţelor ţărăneşti din întreaga ţară, nevoia venind din motive militare prin participarea la al Doilea Război Mondial. În motivarea emiterii acestui decret, un exemplar original aflându-se în Muzeul Satului „Ion Grămada“ din Capul Satului, Câmpulung Moldovenesc, stă scris: „Căruţele în uz la noi în ţară nu pot fi folosite ca vehicule de povară deoarece ori sunt prea grele, ori prea uşoare şi puţin solide şi deteriorează şosele, având şinele prea înguste. În ceea ce priveşte nevoile apărării naţionale, parietatea tipurilor de căruţe şi lipsa lor de soliditate au provocat totdeauna mari neajunsuri, atât pe timpul concentrărilor dar mai ales pe timpul mobilizărilor“.

Arsenalul Armatei a experimentat diferite modele de căruţe, ajungându-se la tipul „ţărănesc model 1939“, folosite de unităţile armatei în concentrări şi care „au dat foarte bune rezultate la toate întrebuinţările la care au fost supuse dovedindu-se a fi uşoare, rezistente şi proprii la orice treburi“.

Pentru asigurarea dotării armatei pe timp de război cu acelaşi tip de căruţe, „pentru trebuinţele populaţiei civile, ale autorităţilor, instituţiilor, întreprinderilor“ s-a emis Decretul lege prin care se putea construi doar un model – MD.1939, suportând următoarele încărcături: Tipul nr. 1 – până la 700 Kg, Tipul nr. 2 – până la 1.500 kg, Tipul nr. 3 – până la 2.000 kg“. Vehiculul era construit din fier şi lemn, pe patru roţi, fără arcuri, detaliile de construcţie fiind stabilite prin planurile din Regulament. Toate fabricile şi atelierele care construiau componente au fost obligate să respecte planurile de detaliu autorizate prin acest act normativ. Alte vehicule cu tracţiune animală pentru întrebuinţări speciale (în special pentru pompieri, transportul răniţilor şi al bolnavilor) s-au putut construi doar cu autorizaţie de construcţie eliberată de către prefecturile din judeţ sau poliţie.

Mai rezistentă, mai încăpătoare şi mai bine lucrată

„Până atunci atât gospodarul cât şi meşterul făceau căruţa cum doreau ei. Mai mare, mai mică, cu roţi mai late sau mai înguste, folosind şi elemente de metal sau nu. În preajma celui de-al Doilea Război Mondial a apărut acel Decret – Lege şi Regulament pentru căruţa standard, prin care aceasta trebuia să corespundă acestor noi nevoi, să fie cât mai suplă pentru a se putea strecura pe front, să ducă muniţie, armament şi tot ce era nevoie. Vedeţi cum evenimentele istorice modifică şi unele lucruri pe care gospodarul şi meşterul le făceau pentru gospodărie. Este o carte veche din 1939, este o dovadă cum au evoluat lucrurile, de la căruţa obişnuită la cea standard. Oamenii au fost nevoiţi să respecte aceste standarde, iar în preajma războiului au trebuit să dea frontului, pe lângă căruţă, caii sau boii. Câteva atuuri ale căruţei standard: mai bună decât căruţele ţărăneşti de până atunci pentru că era mai rezistentă, mai economică, mai încăpătoare, mai bine lucrată şi era mai ieftină. În plus, componentele fiind impuse prin standard, căruţele se puteau repara mult mai uşor şi repede de către meşteri.

În carte sunt precizate şi probele finale la care erau supuse căruţele: constructorii de căruţe sunt obligaţi a anunţa Primăria care va delega pe notar sau pe specialistul angajat în acest scop să verifice orice căruţă construită încheind un proces verbal din care un exemplar se va păstra la Primărie, al doilea de către constructor şi al treilea de către proprietarul căruţei. Acest proces verbal se va face pe un formular tip, tipărit, şi nu se va încasa nicio taxă. Fiind vorba de un decret lege nu s-a lăsat la îndemâna meşterului să facă căruţa după cum doreşte. Era supus unui control minuţios şi, neavând încotro, a trebuit să se conformeze.

Această căruţă fiind mai mică – nu încăpea acelaşi volum de recoltă cu care era obişnuit agricultorul – a fost privită cu rezervă, dar decretul i-a obligat pe oameni să se conformeze“, ne-a spus Ion Grămadă, proprietarul uneia dintre cele mai interesante colecţii etnografice din Moldova, cu peste 10.000 de exponate.

Aceste modele de căruţă au fost folosite aproape nemodificate până în anii ’70 atât în gospodăriile ţărăneşti cât şi în CAP-uri.

din Maramures 3

Pe urmele voievodului Bogdan

Pentru a reînvia frumoasele tradiţii ale schimburilor comerciale, când Baia era traversată zilnic de zeci de căruţe ale comercianţilor, dar şi pentru a marca 660 de ani de legături dintre Transilvania şi Moldova, la mijlocul lunii august a ajuns la Baia, judeţul Suceava, un convoi de căruţe care, cu o săptămână înainte, a pornit din satul Bogdan Vodă, Maramureş, pe Drumul Voievozilor Maramureşeni, unul dintre aceştia fiind Bogdan. Pe parcursul drumului, maramureşenilor li s-au alăturat căruţaşi din zona de munte a judeţului Suceava.

La Biserica Albă, ctitorită de Ştefan cel Mare în secolul al XV-lea în satul Baia, după bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467 dintre oştile moldoveneşti conduse de domnitorul Ştefan cel Mare şi oştile ungureşti conduse de regele Matia Corvin, primarul comunei Maria Tomescu, împreună cu preoţii din sat şi câţiva copiii îmbrăcaţi în costume populare i-au întâmpinat, cu pâine şi sare, pe oaspeţii de peste munţi care s-au „îmbarcat“ în opt căruţe: Ioan Doru Dancuş, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Maramureş, primarul comunei Bogdan Vodă din judeţul Maramureş, Ana Enea – Bizău şi viceprimarul aceleiaşi comune, Maria Saplontai, Gheorghe Fron, primarul comunei Cornu Luncii, dar şi una din cele mai cunoscute familii care cântă muzică populară maramureşeană, Florentina şi Petre Giurgi. Pe drumul până la primărie s-au alăturat şi căruţele localnicilor, spectatorii putând admira frumuseţea cailor, a căruţelor, ce „au bătut“ în negura timpului drumurile de dincolo de Baia, până în Polonia, Turcia sau portul Odesa, pentru negoţul ce a adus belşug oraşului Baia. De la vizitii maramureşeni am aflat că o parte dintre ei au parcurs anul trecut, în luna noiembrie, distanţa de 300 de kilometri până la Alba Iulia pentru refacerea simbolică a traseului străbătut de maramureşenii care au participat la Marea Unire din 1918, un omagiu adus înaintaşilor maramureşeni care au înfăptuit Unirea.

Baia este una dintre localităţile judeţului Suceava atestată din Evul Mediu, fiind cea mai veche reşedinţă domnească a ţării Moldovei. Oraşul Baia, prima capitală a voievodului Dragoş, a servit ca loc de popas pentru comercianţii care circulau între porturile de la ţărmul Mării Negre şi oraşele din nordul Transilvaniei. În secolul al XIV-lea scaunul Moldovei era la Baia, pe sigiliul oraşului Baia/Moldavia fiind scris în latină „Sigiliul oraşului Moldavia, capitala Ţării Moldoveneşti“. Localitatea era situată la răscrucea a două artere comerciale mari, care făceau legătura între Ţaratul Vlaho-Bulgar, Transilvania, Polonia şi Imperiul Otoman, şi avea statut de vamă, fapt care a determinat evoluţia locului, fiind unul dintre cele mai importante centre economice, strategice şi administrative medievale ale Moldovei.

  • Căruţa este vehiculul medieval ce a dus civilizaţia imperială în zona dintre Siret şi Nistru. Bogdan şi Dragoş au colonizat şi creştinat zona Jijiei şi Ozanei.

Silviu BUCULEI