Originară din America, floarea-soarelui a fost adusă în Europa în anul 1510. La început a fost folosită îndeosebi ca plantă ornamentală în grădini, apoi a fost crescută ca plantă oleaginoasă mai întâi în Italia și în sudul Rusiei. În prezent este cultivată pe toate continentele datorită multiplelor ei întrebuințări.

Floarea-soarelui – Helianthus annuus – este o plantă oleaginoasă din familia Compositae, cultivată în principal pentru seminţele ei, care au un conţinut ridicat în ulei. Acestea conţin până la 50 la sută substanţe grase, consumate ca atare, fiind foarte hrănitoare şi energizante.

Prin presare la rece se obţine uleiul comestibil, iar prin presare la cald se obţine un ulei industrial. Uleiul de floarea-soarelui extras din seminţe se foloseşte la gătit, la prepararea unor salate, la fabricarea margarinei, a conservelor etc. De asemenea, este un ingredient folosit la fabricarea unor săpunuri, şampoane, creme, alifii.

Seminţele de floarea-soarelui trebuie consumate în stare crudă dacă vrem să profităm pe deplin de calităţile lor nutritive. Ele conţin grăsimi sănătoase, fibre, proteine, vitamine, minerale. Au un conţinut bogat în vitaminele E, B1, B6, acid folic, magneziu, seleniu, mangan, cupru, fosfor, precum şi în tryptophan şi fitosteroli.

Folosită în diverse preparate în scop curativ

Fitosterolii ajută la reducerea nivelului de colesterol din sânge, seleniul este cunoscut ca având un rol în prevenirea cancerului, iar magneziul şi cuprul contribuie la menţinerea sănătăţii oaselor. Datorită componenţilor cu proprietăţi antioxidante, seminţele de floarea-soarelui sunt recomandate şi pentru ameliorarea durerilor articulare, scăderea riscului unor boli de inimă, în ulcerele gastrice sau alte afecţiuni ale tractului gastro-intestinal, erupţii de piele, febră, afecţiuni pulmonare și astm. O altă componentă importantă este lecitina, care este folosită şi în industria farmaceutică.

Seminţele de floarea-soarelui pot fi consumate fie ca atare, în stare crudă sau prăjite, fie incluse în salate, diverse produse de panificaţie, preparate din legume. Şi alte părţi ale acestei plante precum rădăcina, tulpinile fragede, frunzele, petalele galbene sau pălăria pot fi folosite pentru diverse preparate în scop curativ. Astfel, încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea, din frunze şi flori se prepara un ceai pentru combaterea febrei. De asemenea, din pălăria de floarea-soarelui se face un ceai recomandat pentru combaterea răcelii.

Conform „Enciclopediei de etnobotanică românească“ (1979), la noi uleiul de floarea-soarelui era folosit pe scară largă la prepararea diferitelor unguente şi linimente. Ceaiul din capitulele florale se bea, iar oamenii se udau cu el la tâmple şi în moalele capului ca remediu pentru ameţeli şi dureri de cap. Ceaiul se bea, de asemenea, contra tusei, răguşelii, pojarului şi a altor boli eruptive. În unele zone florile se fierbeau împreună cu dumbăţ (Teucrium chamaedris) sau cu planta cunoscută sub numele de lemnul-domnului (Artemisia abrotanum) şi cu buruieni de rast (Lepidium ruderale), decoctul fiind consumat contra frigurilor.

Tinctura din petale de floarea-soarelui poate fi utilizată şi în combaterea febrei, precum şi în tratarea afecţiunilor căilor respiratorii. De asemenea, în uz extern uleiul de floarea-soarelui este recomandat, spre exemplu, în tratarea locală a arsurilor şi eczemelor. Turtele rămase după presarea seminţelor constituie un excelent furaj, cu calităţi nutritive, precum şi materie primă pentru concentrate de proteine în industria alimentară.

Ruxandra HĂBEANU