reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

Ostașul român, o poveste multimilenară

  • Publicat în Social

De câțiva ani încoace, în fiecare primăvară, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I“ din București a instituit o frumoasă tradiție. În curtea instituției sunt reconstituite formațiuni de luptă ale unor oști mai vechi sau mai recente, tabere ostășești și bătălii celebre. Dincolo de aspectul militar al întregului tablou, însă mai ales când vine vorba despre tabere, răzbate aspectul profund, etern uman al acestei istorii. În fiecare ostaș se află un om care și-a părăsit casa și familia pentru a merge să apere casa mare a neamului său, țara. Cam așa ar putea fi sintetizată, într-o singură frază, istoria armatei române.

Armata română – o prelungire a lumii satului

Istoria militară a României, indiferent cât de mult am coborî în trecut, are o caracteristică aparte: în clipele de mare cumpănă, în marile războaie, grosul armatei l-a alcătuit mulțimea de oameni simpli, chemați la arme. Căci Țările Române au fost sărace, iar de multe ori stăpânitorii lacomi. Ca atare, în loc să existe suficienți bani pentru constituirea unei armate profesioniste numeroase și puternice, grija apărării pământului strămoșesc a fost trecută tot în sarcina celor care îl munceau. Acest lucru poate fi urmărit inclusiv în istoria legislativă. Încă din vremea dacilor, orice bărbat liber era obligat să aibă arme cu care să poată veni la luptă dacă era chemat.

O vreme, sub stăpânirea romană, tradiția s-a pierdut, căci războiul era lăsat în seama legionarilor, special instruiți și plătiți pentru a lupta. Apoi a venit epoca micilor cnezate și voievodate, când oamenii erau și gospodari și oșteni, după cum se nimereau timpurile. Erau prea puțini ca să fie ori una, ori alta. Și, sub o formă sau alta, lucrurile s-au desfășurat la fel, până aproape de zilele noastre. Potriveala istoriei și a așezării geostrategice ne-a așezat la cumpăna dintre țări mari. Atât de mari, încât armatele lor de profesioniști erau uneori mai numeroase decât numărul românilor în stare să ridice o armă. Ș-atunci gospodarul, fie el rumân, plăieș, răzeș sau moșnean, a învățat să ridice paloșul, sulița, să mânuiască arcul sau pușca, după vremuri. Tocmai acest fapt a dat o notă caracteristică oștirilor românești. Iar aceasta era cu atât mai puternic vizibilă în taberele ostășești.

Tabăra militară – o obște departe de casă

Taberele oștirilor române, deși erau întocmite fiecare după tipicul vremurilor, au avut mereu câte ceva mai aparte. Multă vreme soldații erau grupați după zonele de unde veneau. Fiecare parte a taberei era un fel de mică reprezentanță a satului ori a comunei. Oamenii se cunoșteau, își cunoșteau familiile, locurile de baștină, împărtășeau o serie de experiențe comune. La luptă plecau împreună și fiecare veghea și asupra celorlalți, întocmai ca acasă, în obște.

Cu timpul, criteriile de alcătuire a subunităților s-au schimbat. Dar și în aceste condiții oamenii s-au apropiat și s-au „organizat“ împreună tot după afinitățile generate de locurile de baștină. Dar lucrurile au mers mai departe decât atât. Multă vreme bărbații plecați la război erau urmați de neveste sau de câte un flăcău mai în putere. Alteori, tinerii flăcăi erau urmați, în eșalonul al doilea, de către tată sau bunic.

Pe lângă grija care-i unea, ca membri ai aceleiași familii, cei care urmau oastea propriu-zisă acționau ca un fel de parte sedentară neoficială. De regulă, aflați undeva la o distanță convenabilă în spatele „frontului“, atunci când situația o permitea veneau în tabără, cu merinde, cu diverse obiecte trebuincioase, meșterite în perioadele de așteptare. De multe ori, când era cazul, femeile erau infirmiere iscusite. Această tradiție s-a păstrat și a fost înnobilată de însăși Regina Maria în timpul Marelui Război. Împreună cu doamnele din înalta societate s-a aflat în spitalele de campanie și a îngrijit răniții.

Ostașul român – plugarul plecat la război

Un alt aspect al taberelor ostășești românești este atmosfera familială care răzbate din micile gesturi, din discuții, din atitudini. Fiind vorba despre oameni care au ajuns militari prin forța împrejurărilor și doar temporar, spiritul cazon nu-și pune amprenta asupra oamenilor decât în puține cazuri. Altfel lucrurile se desfășoară calm, fără vorbe răstite, fără ordine aruncate pe ton marțial. Subofițerii și ofițerii de rang mic erau, de cele mai multe ori, tineri intelectuali, proveniți și ei din lumea satului ori din păturile sărace ale orașului. De aceea nu vedeau niciun fel de problemă în a se amesteca cu trupa din subordine, a mânca și a sta la povești împreună. Ofițerii superiori se grupau, de regulă, între dânșii, preferând să lase grija trupei pe seama tinerilor subordonați.

Toate aceste aspecte s-au păstrat neschimbate de secole, pentru că, așa cum am arătat, ele țin de firea poporului. Iar ostașul român, uneori crunt, alteori prea milos, uneori viteaz, alteori mai cu băgare de seamă, dar niciodată laș, nu a fost un ostaș în adevăratul sens al cuvântului. A fost țăranul, gospodarul, săteanul, luat o vreme de la treburile lui și transformat în militar.

Spiritul românesc răzbate și din reconstituiri

În reconstituirile organizate în curtea Muzeului Militar probabil că nimeni nu a urmărit în mod special să redea această latură a ostașului român. Mai degrabă participanții, mai multe organizații de reconstituire a istoriei militare s-au concentrat să reproducă cât mai fidel uniformele, manevrele, tehnicile de luptă, să prezinte armele și poveștile bătăliilor. Dar toate acestea au venit „la pachet“, cum se spune, cu spiritul despre care am vorbit. Și așa se face că i-am văzut pe vechii luptători daci lustruindu-și armele alături de soțiile lor, care țeseau pânză. Cavalerii medievali își reparau zalele alături de frumoase femei care potriveau pene la săgeți ori pictau amulete. Tineri spadasini se duelau în joacă sub privirile unor domnițe care le zâmbeau galeș. Ostașii armatei române din cele două războaie mondiale mâncau slănină cu ceapă și beau cafea din cănile de tablă împreună cu ofițerii lor și cu doamnele din trupele auxiliare feminine.

În concluzie, Muzeul Militar, împreună cu partenerii săi, a reușit să realizeze o reconstituire a ceea ce este de multe ori imposibil de reconstituit și de transmis: a spiritului etern al ostașului român.

Alexandru GRIGORIEV