reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Aug 2019

Ce a rămas și ce s-a schimbat de la Răscoala din 1907?

  • Publicat în Social

Răscoala țărănească din 1907 este unul dintre cele mai sângeroase conflicte interne care au avut loc în România secolului XX. De altfel, este și una dintre cele mai însemnate convulsii sociale prin care românii au trecut în secolul trecut, nefiind, probabil, depășită decât de Revoluția din decembrie 1989. Luna aceasta se împlinesc 112 ani de la înăbușirea acestei revolte, motiv pentru care ne-am propus să evocăm câteva aspecte ale evenimentelor, dar și să aruncăm un ochi asupra prezentului.

Flămânzii din Flămânzi aprind scânteia

Pe 8-21 februarie 1907, țăranii din localitatea Flămânzi, aflată în actualul județ Botoșani, s-au adunat în fața conacului moșierului din localitate, locuit de arendașul Moses Fischer. Cererea unanimă a celor adunați era de a primi ceea ce li se mai cuvenea din recolta anului trecut și de a discuta asupra învoielilor pentru anul ce începuse nu demult. Dar, pentru a nu știu câta oară, arendașul a refuzat. Știa el ce știa: boierul era plecat departe, în Franța, și nu mai avea nicio putere asupra lui. De altfel, nici boierul nu-și primise partea întreagă. Dar, cum drumul era lung, alt mijloc decât să-și exprime nemulțumirea prin scrisori nu găsise.

În schimb, cu țăranii își greșise evreul socoteala: aceștia se aflau alături și, pe deasupra, mai erau și furioși! Cămările erau goale, iar primăvara era încă departe. Așa că spiritele s-au încins repede. Inițial, au pătruns cu forța în conac doar ca să caute condicile cu învoieli. Apoi, furia a crescut, astfel încât o scânteie a fost de-ajuns ca să treacă la jefuirea și incendierea casei. Vorba s-a răspândit repede în localitățile învecinate. Nici acolo lucrurile nu stăteau mai bine, așa că faptele s-au petrecut mai mult sau mai puțin asemănător. Și, din localitate în localitate, răscoala s-a întins până aproape de Turnu Severin, în doar trei săptămâni.

Eroii de mai târziu au tras în țărani

Guvernul conservator și-a dat demisia, fiind înlocuit de unul liberal. Noul Cabinet a declarat, pe 15 martie, starea de necesitate. Imediat, armata a fost trimisă să calmeze spiritele. Dar deja se ajunsese în acel stadiu în care discuțiile nu își mai aveau locul. Atunci au vorbit armele. Au fost folosite inclusiv tunurile împotriva răsculaților! La comanda celor care au tras în mulțimile înarmate cu furci, coase și topoare se aflau și nume care mai târziu au devenit celebre, precum Alexandru Averescu și Ion Antonescu. (Repetabilă ironie a istoriei noastre, căci așa s-a întâmplat și opt decenii mai târziu, în 1989!) După ce oamenii au renunțat la proteste, a urmat un val masiv de arestări. Mulți țărani au murit în aresturi improvizate, în urma bătăilor primite.

De fapt, nici până astăzi nu se știe câți oameni au murit în încleștările acelei primăveri cumplite. Unele surse ale vremii vorbesc de 1.000 de victime, încercând să minimalizeze evenimentele. În extrema cealaltă, propaganda comunistă a povestit, mulți ani, despre 11.000. Realitatea însă nu o știe nimeni. Majoritatea istoricilor estimează numărul celor care au pierit la 3-4.000 de oameni. Oricum, o cifră enormă, care i-a făcut pe străinii care au aflat despre evenimente să considere intervenția armatei drept o barbarie medievală.

Adevăratele cauze

Odată reinstaurată ordinea și potolită furia, s-a făcut auzit din nou glasul rațiunii. Numeroase echipe de cercetători – sociologi, economiști, medici etc. – au fost trimise să investigheze condițiile de viață a țărănilor. Începând din acea perioadă au fost fundamentate cele mai complexe studii asupra satului românesc. Politicienii au încercat să găsească soluții care să facă viața din mediul rural mai bună. Unele dintre ele s-au pus în practică, altele nu. Cea mai importantă dintre aceste măsuri – care însă din diverse motive a fost aplicată abia mult mai târziu – a fost reforma agrară din 1921.

Mulți istorici afirmă că, în realitate, cauzele răscoalei au fost mai profunde, cu rădăcini mai adânci în timp. Principala cauză ar fi fost că cei care conduceau exploatațiile agricole erau arendașii. Boierii proprietari prinseseră chemarea vremurilor și își petreceau viața la oraș sau în străinătate. De administrarea pământului se ocupau arendașii. Marea majoritate dintre aceștia erau străini, veniți în România să se căpătuiască. Principalul lor obiectiv era ca, după ce vor fi plătit proprietarului arenda cuvenită, să își asigure o parte cât mai mare pentru ei. Totul în dauna țăranilor care constituiau mâna de lucru și care erau plătiți tot în natură! Așa se face că s-a ajuns într-o situație explozivă.

Oare am învățat ceva?

Un argument pentru valabilitatea acestui raționament o constituie producția agricolă din 1906, care a fost un an bun. Producția medie de grâu a fost de  1,51 t/ha, față de 1,46 cu un an înainte, iar cea de porumb de 1,7 t/ha, față de doar 0,82 în 1905. Judecând după producții, oamenii ar fi trebuit să fie chiar mulțumiți. La acea vreme, populația rurală a României, în cifre absolute, era de 5,35 milioane de locuitori, față de 9 milioane în 2018. Însă, procentual, era vorba despre 80% din populație. Acum, populația din mediul rural reprezintă doar 40%. În ceea ce privește struc­tura proprietăților, 47,5% din terenurile agricole se aflau în structura unor proprietăți de peste 100 ha. Țăranii stăpâneau și foloseau, în proprietăți mai mici de 10 ha, 41,7% din terenul agricol.

Astăzi, cu 112 ani mai târziu, producțiile medii obținute la grâu au crescut la aproape 5 t/ha, iar la porumb la 6 t/ha. Populația, așa cum am arătat, s-a mutat la oraș. În ceea ce privește structura proprietăților, datele sunt contradictorii, căci nu avem încă un cadastru clar, așa cum aveam acum mai bine de un secol. Ceea ce a rămas constant este că și acum, ca și atunci, cele mai multe terenuri sunt administrare de arendași. Mare parte dintre ei străini, veniți din toate părțile lumii!

Diferența este că acum nu mai are cine să se ducă să le ceară socoteală. Acum țăranii stau fie la birt, bându-și ajutorul social, fie se mută la oraș. Proprietatea mijlocie, cea între 10 și 100 de hectare, care asigură satul civilizat, are și astăzi, la fel ca și în 1907, o pondere de o zecime pe teritoriul agricol al României.

Alexandru GRIGORIEV

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

Media