reclama youtube lumeasatuluitv
update 23 Jul 2019

100 de ani de România. Costel Barbu, întoarcerea la rădăcini

  • Publicat în Social

Costel Barbu este un om obișnuit, ca majoritatea românilor. Trăiește într-un sat din Bărăganul buzoian, are o gospodărie frumoasă și este mulțumit de viață. Tocmai de aceea am ales să vă spun povestea lui pentru că acum, la 60 de ani, este ceea ce s-ar putea numi un țăran mijlocaș. Adică aparține exact acelei categorii de care satul românesc are atâta nevoie. Acea categorie a cărei predominanță ar dovedi că avem un mediu rural sănătos. Dar mai bine să aflăm povestea acestui om!

Satul cu oameni harnici și bogați

Costel Barbu s-a născut în satul Caragele din județul Buzău. Un sat străvechi, acum inclus în cuprinsul comunei Luciu. Un sat așezat pe cursul Călmățuiului, cu oameni harnici și înstăriți. Sursa bogăției lor a fost pământul bun și roditor. Pe vremuri, locuitorii din Caragele plecau toamna spre munte și schimbau grânele pe lemn, fructe sau alte produse. Apoi coborau spre Dunăre și schimbau alte grâne pe pește sărat sau afumat. Căci lapte, brânză, ouă și carne aveau destule de la animalele și păsările pe care le creșteau pe lângă gospodării. E drept că toate acestea se obțineau cu multă muncă, dar aceasta era una dintre primele lecții pe care le învățau copiii din Caragele: „Dacă vrei să ai, atunci muncește!“.

Așa a trăit și bunicul lui Costel Barbu, ba chiar și tatăl lui a crescut în legea aceasta. Apoi vremurile s-au smintit. Au venit comuniștii, apoi cooperativizarea. Munca a rămas aceeași, doar că roadele se scurgeau mai mult spre alte părți decât spre gospodăriile țăranilor. Ș-atunci mulți dintre cei tineri au apucat-o pe alte drumuri.

Portdrapelul familiei sale

Costel Barbu a crescut în satul natal. Apoi, după ce a terminat școala, s-a gândit ce ar fi mai bine să facă în continuare: să rămână la țară, să muncească pământul, sau să plece la oraș, la fel ca mulți alți tineri din generația sa? Parcă mai bine era la oraș, la fabrică, a cugetat în mintea sa tânără. Așa că s-a dus să dea examen de admitere la școala profesională. „Nu aveam note prea mari la școală, așa că nu eram deloc convins că voi reuși. De aceea bucuria mea a fost cu atât mai mare cu cât am intrat printre primii. Atunci mi-am dat seama ce profesori buni am avut aici, la școala din sat. Deși nu aveam note mari, știam multă carte față de alții, care primeau note mari pe știință puțină!“, povestește. Apoi, hâtru, urmează firul istoriei: „Când am ajuns acasă, tata meșterea ceva la o roată de căruță. Am zis că fac o glumă și i-am spus că n-am luat examenul. Nici n-a ridicat privirea la mine și mi-a spus, liniștit: «Eh, atuncea rămâi și tu aici, acasă!»“.

În toamnă Costel a plecat la școală, la Brașov. Câțiva ani mai târziu a primit și diploma de sculer-matrițer. Apoi a plecat în armată, ca toți tinerii de vârsta sa. Doar că el a plecat (coincidență sau nu?) la Regimentul de Gardă, la fel cum au fost și bunicul și tatăl său. Numai că el a fost chiar portdrapel. Un episod de care își aduce și acum aminte cu mândrie.

centenar costel foto

„Dacă romanii au putut, pot și eu!“

Odată armata terminată, eroul povestirii noastre era bărbat în rândul lumii. S-a însurat și a plecat la Brașov. Timp de 14 ani a lucrat acolo. Apoi, s-a mutat la Târgoviște, unde a lucrat în turnătoria de oțeluri speciale. A primit un apartament, pe care mai apoi l-a și cumpărat, și-a făcut un rost așa cum se cuvine. Destul de des, în concediu, dar și la sfârșit de săptămână, se repezea și în satul natal, să își vadă părinții și să-i ajute, cât putea, la treburile gospodăriei. Doar că distanța era destul de mare, iar timpul destul de scurt. Și lucrurile au continuat așa, până când a venit momentul pensionării.

„M-am pomenit, deodată, că nu mai am niciun rost. Pe de o parte, sigur că m-am bucurat, ca oricine. Apoi mi-am dat seama că sunt în putere, iar la oraș nu am ce face. Și atunci s-a îmbolnăvit mama. A fost așa, ca un semn. Mi-am făcut bagajele și am venit la țară.“ Inițial era hotărât să stea doar un timp, cât să își ajute mama. Și în această perioadă și-a dat seama că orașul îi intrase în sânge. „Nu mă împăcam deloc cu lipsa condițiilor. Mi-era foarte greu fără baie, fără apă caldă, cu toaleta în curte. Apoi boala mamei s-a agravat și a trebuit să vină și soția cu mine, ca s-o poată îngriji. Atunci am hotărât să construim o casă nouă, lângă cea bătrânească.“ A trecut la fapte. Nu a construit vreo vilă somptuoasă care să epateze vecinii. A ridicat o locuință cu două camere, o baie mare și dependințele firești. „Practic, mi-am transpus apartamentul de la bloc aici, la curte. Doar că am mai adăugat un foișor, în care îmi petrec mare parte din timp, o pivniță și alte dependințe.“

Nu i-a fost ușor. Multe dintre lucrări le-a făcut singur. „Mă gândeam că romanii au construit castre care se mai văd și astăzi cu tehnica și mijloacele de atunci. Așa că, dacă ei au putut, am zis că pot și eu să fac câte ceva la casă cu mâinile mele!“ Și a putut.

„N-aș mai putea trăi la oraș!“

Între timp, s-a ocupat și de grădina din curte. Încet-încet a ajuns să o organizeze astfel încât să producă tot ce are nevoie în gospodărie, de la zarzavat pentru ciorbă până la varză și legume pentru murături. Din cele patru hectare de pământ pe care le-a moștenit, trei le-a dat în arendă. De pe al patrulea își scoate hrana pentru porcii și pentru păsările pe care le crește. „În fiecare an tai câte doi porci: unul de Paște și unul de Crăciun“, îmi spune. Am aflat apoi că a devenit un maestru în pregătirea unor bucate tradiționale. Are un meșteșug aparte în a prepara cârnații și în a afuma orice. Ba chiar, în ultimii ani, a făcut și babic. „Am citit undeva cum se face și am încercat și eu. E puțin de muncă, dar iese ceva bun.“ Și, într-adevăr, este delicios. Din via pe care o are își face vinul propriu. Un vin gustos, curat, bine cumpănit.

Anul trecut a construit și un solar mititel. „Deocamdată l-am făcut de probă. Dar a fost bun, pentru că am avut roșii și alte legume mai devreme. Cred că la primăvară îl măresc“, mi-a destăinuit ceva din planurile sale.

Au trecut, pe nesimțite, vreo șapte ani de când Costel Barbu s-a întors în satul natal, în curtea părintească. În anii aceștia a schimbat totul: a construit o casă nouă, a săpat o fântână nouă, a înnoit grădina, cotețele și acareturile. Și-a schimbat viața cu totul!

„Câteodată, când stau așa, mă gândesc ce aș fi făcut la oraș. Probabil că mergeam să fac cumpărăturile și apoi stăteam în fața blocului să joc table, în așteptarea poștașului cu pensia. Și așa îmi dau seama că am făcut cum a fost mai bine. Aici am tot ce îmi trebuie, aici simt că trăiesc. Îmi dau seama că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu aș putea să mă mai întorc la oraș!“

Alexandru GRIGORIEV