cemrom iulie 2018
update 13 Dec 2018

Uniți, la centenarul Marii Uniri?

  • Publicat în Social

Poporul român are, prin structura sa, o anume aplecare către festivism. Absolut orice prilej, de bucurie sau necaz, este potrivit pentru o festivitate, mai mică sau mai mare. De unde ni se trage, e greu de spus. O fi zestrea latină, sintetizată în zicala „Pane et circum“? Dar să nu uităm că și strămoșii daci erau mari amatori de festivități, cu diverse prilejuri. Ca să nu mai vorbim despre turci, alături de care am trăit secole și de la care, firesc, am învățat multe. Până la urmă, puțin contează de unde ni se trage, important este că aplecarea spre a face aproape din orice un eveniment ne-a intrat în structură.

Această însușire se vădește și mai evident în acest an de grație, 2018. Deja de anul trecut s-au înființat tot felul de direcții și servicii, prin ministere, prefecturi și alte instituții de stat pentru organizarea sărbătoririi centenarului Marii Uniri. Desigur că nu-i puțin lucru să aniversezi 100 de ani de la orice. În definitiv, un secol reprezintă un interval de timp în care mai multe lumi au dispărut, fiind înlocuite de altele, noi. Într-un secol, la scara unui popor se decantează esențe, iar tot ceea ce este efemer se evaporă în negura vremii.

Dar întrebarea care se pune este în ce context ne găsește acest centenar, a cărui aniversare se vrea îmbrăcată în straie cât mai colorate. Îi spunem centenar al Marii Uniri. Dar poate că, înainte de a ne întreba unde facem parade militare și spectacole, ar trebui să ne întrebăm cât de uniți mai suntem. Cât a rămas din Marea Unire astăzi?

Căci în 1918 și în anii următori unirea teritorială, alcătuirea unui stat românesc care să-i cuprindă pe aproape toți românii, a fost doar fața văzută din străinătate și consemnată în tratate internaționale a unui fenomen mai amplu. Căci, în Proclamația de la Alba Iulia se spune că hotărârea a aparținut delegaților românilor „uniți în cuget și-n simțiri“. Cât de uniți în cuget și-n simțiri mai suntem noi astăzi ar trebui să ne întrebăm fiecare dintre noi...

Cât a mai rămas din Marea Unire

Astăzi, taberele politice ne separă mai mult decât altădată granițele. Politicieni veroși trag fiecare înspre partea sa, către propriile interese. Legi care să protejeze pe unul și pe altul, alte legi care să avantajeze pe acesta ori pe acela să obțină o felie mai mare din tortul numit „avuția națională“ se publică de-a valma în „Monitorul Oficial“. Hârtia suportă orice. Inclusiv ca aceste murdării să se amestece cu afectatul slogan „100 de ani de România“. Spectacole grandioase se organizează sub acest generos pretext. Spectacole din organizarea cărora se găsește câte un român entuziast și festivist care să-și ia și el un „comision cinstit“, cât „de-un mic și-o bere“. Da, dar consumate în Hawaii sau Bali, judecând după preț.

În urma lor, românii cinstiți caută să înțeleagă ceva și să tragă învățături din ceea ce s-a întâmplat în acest ultim secol, care numai liniștit n-a fost. Numai că nu prea reușesc să priceapă mai nimic. După ce ne-am unit, după ce țăranii au fost împroprietăriți în 1921, comuniștii au confiscat din nou pământul, prin cooperativizare, 40 de ani mai târziu. Acum , la 30 de ani de la Revoluția din ’89, o mare parte din el aparține, sub o formă sau alta, străinilor. Nici măcar nu știm cât din pământul țării mai este în proprietatea românilor. Cei mai optimiști zic că jumătate. Pesimiștii, că niciun sfert... La fel și cu bogățiile acestor pământuri, fie că e vorba de păduri, fie că e vorba de aur, petrol, gaze etc. Companii străine le-au obținut, la prețuri derizorii, cu complicitatea unor autorități cumpărate cu comisioane grase!

Dar nu-i nimic, noi suntem mândri că au trecut 100 de ani de la Marea Unire! Și, pe deasupra, uităm să mai vărsăm și câte o lacrimă pentru că Marea Unire s-a mai micșorat puțin, după al Doilea Război Mondial. Asta e amintită, așa, în treacăt, de dragul adevărului istoric...

Centenarul centenarelor

Și pentru că am vorbit despre adevărul istoric, să încercăm să lămurim câteva aspecte, care, deși sunt riguros exacte, sunt veșnic deformate de poleiala festivistă. Primul dintre ele ar fi acela că Marea Unire este un proces care a durat ani de zile. 1 Decembrie 1918 este doar un moment al acestui proces. Acel moment în care reprezentanții locuitorilor din Ardeal au fost consultați asupra dorinței lor de a se uni cu România. Desigur că nimeni nu poate minimaliza importanța unui atare eveniment și, mai ales, implicațiile profunde ale rezultatului consultării. Dar această consultare nu ar fi avut loc fără poziționarea României printre învingătorii din Marele Război. Sau ar fi rămas doar o vorbă goală fără lupta diplomatică a lui Ionel Brătianu și apoi a Reginei Maria în cadrul Congresului de Pace de la Paris. Iar România Mare ar fi fost ceva mai mică fără campania din 1919 a armatei române în Ungaria. Așadar, onești fiind în fața istoriei, ar trebui să vorbim despre o întreagă serie de centenare, culminând cu cel al Constituției din 1923, care consfințea în legea fundamentală noul stat.

Marea Unire pentru satul românesc

Pentru satul românesc, Marea Unire a marcat un moment de cotitură. E greu de spus care dintre țărani au fost mai afectați. Pe de o parte, cei din Transilvania au trebuit să treacă de la sistemul de administrare sever, dar riguros exact al austriecilor, la cel mai relaxat, dar imprevizibil din Vechiul Regat. Pentru sătenii din România Mică au apărut noi tehnici de cultură, noi soiuri. Dar ceea ce a fost și mai spectaculos a fost noua concepție despre zootehnie.

În cifre, Marea Unire a reprezentat o creștere a teritoriului României de la 137.903 km² în 1914, la 295.049 în 1919. Populația a crescut de la 7.897.000 locuitori la intrarea în război, la 15.495.000 după unire. Dintre aceștia, 6.372.000 locuiau la sate în 1914. În 1919 numărul celor care locuiau în mediul rural se ridica la 12.055.000.

Pentru țăranii români, dar și pentru marii proprietari funciari, unul dintre cele mai palpabile efecte ale Marii Uniri a fost Reforma agrară din 1921. Desigur că fiecare a resimțit-o altfel. În urma acestui proces, țărănimea, mica proprietate și producția ei agricolă au devenit predominante în suprafața și agricultura țării. Marea proprietate funciară, adică moșiile de peste 100 ha, au fost reduse substanțial, ajungând să dețină doar 15-17% din suprafața arabilă și 27-28% din suprafața agricolă. În schimb, 1.479.000 de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient au primit loturi de pământ. Și, ca o dovadă că în istoria României există niște constante, alți peste 800.000 de țărani nu au primit nimic, deși se aflau pe aceleași liste.

În concluzie, privind în jurul nostru, cu un ochi la trecut și cu altul la prezent, poate că ar trebui ca acum, la un moment centenar, să facem o nouă Mare Unire. Aceea în care să punem în față ceea ce ne unește într-adevăr, ca să putem da deoparte toate cele multe și meschine care ne despart. Și poate că după aceea vom putea măcar să nu mai privim în pământ la judecata istoriei!

Alexandru GRIGORIEV

Mai multe din această categorie: « Când fiecare sat trăiește Marea Unire