cemrom iulie 2018
update 12 Nov 2018

Din înțelepciunea populară: cum se vede viața din Munții Apuseni

  • Publicat în Social

Și iată că timpul s-a oprit în loc într-o colibă călduroasă din munți. Prin ferestruica mică prin care privesc, munții își desfășoară spectacolul. Un univers întreg văzut doar prin câțiva centimetri de sticlă. Aripi de lumină căzute printre nori dezmiardă pădurile. Câțiva cai, probabil descendenți pierduți ai lui Pegas, și-au oprit pasul aproape de cătunul din Poiana Călineasa. Uneori își întorc privirea spre colibe. Ca și cum ar intui venirea stăpânilor. Nu vine nimeni însă.

20180812 134453

Scâncetul lemnelor contorsionate în foc mă aduce înapoi în colibă. Alături de Ana. Ana Dobra, o munteancă autentică născută și crescută în Gârda Seacă la umbra unora dintre cei mai frumoși munți ai României, Apuseni. O cunosc doar de câteva ore pe această femeie, dar nu ai ști asta dacă ne-ai vedea împreună. Felul ei atât de deschis și jovial a creat un confort pe care cu puțini dintre oamenii pe care îi întâlnești ai șansa să îl experimentezi. Este duminică și Ana și-a păstrat hainele alese pentru slujba de la biserică până după-amiază. Cred că acest manifest al respectului pentru omul invitat în casa ta, fie ea și doar o colibă de bârne împodobită cu macrameuri cusute în tinerețe, nu este niciunde mai evident decât la oamenii de la țară. Portul său este simplu. O cămașă albă și o fustă turcoaz închis. Părul, aproape fără fire albe, este prins într-o băsmăluță maro cu flori crem mari. Dinainte și-a prins un șorț. Ca orice gazdă care vrea să-și facă invitații să se simtă bine-veniți, Ana a hotărât că trebuie să mă servească cu ceva. 

20180812 140840

În timp ce schimbăm păreri despre viețile noastre, derulate în dimensiuni atât de diferite, oraș și rural, femeia stârnește iuțeala focului din plită. În colibă s-a răspândit discret parfumul de rășină al lemnelor. Prin contrast cu răcoarea de afară, înăuntru temperatura este plăcută. Ceaunul pentru balmoș a fost deja pus.  Când și când, Ana se oprește din dereticat pentru a mă privi. Ochii ei au o culoare pe care nu o poți defini cu ușurință. Un fel de verde strălucitor cu irizații de gri. Însă cu adevărat special la acești ochi este agerimea. Femeia aceasta modestă de 74 de ani are un fel curios de a te privi, dar fără să te stânjenească. Îmi povestește dezinvoltă despre viața sa din tinerețe, despre soțul care a murit cu ani buni în urmă, despre cei trei copii, două fete și un băiat, toți născuți acasă, fără ajutorul unui medic. Nu pare deloc marcată de aceste evenimente, ci dimpotrivă, probabil că pentru ea ar fi fost nefiresc să fie altfel. Și de la propria familie discuția se transferă asupra întregii generații de copii de acum.

20180812 141143

„Pe vremea lui Ceaușescu când un copil făcea școală avea serviciu. Îi dădeau un loc de muncă. Acum vedeți că nu mai are unde să muncească tineretul? Toate fabricile le-au desființat, le-au vândut și le-au distrus. Acum tot aud și la aparatele astea că taie porcii bieților oameni. Din ce să mai trăim? Tinerii de aici doar cu animale se ocupă și mai merg pe la pădure. Unde să se ducă acum tineretul? Prin țări străine, să culeagă căpșuni. Pe acolo se duc copiii acum.“ Cu amărăciunea celor spuse, Ana își continuă mărturisirea. Ce dificil este să auzi adevărul din gura omului de la talpa pământului! Pentru că astfel cunoști de fapt greutatea lui.

„Și la noi în Gârda era o fabrică de lemne. Acum a luat-o un patron și cine știe ce mai face cu ea? Mută pădurile de aici, dar oamenilor, moților, nu le mai dă nimic.“ Aproape automat privirea mea se îndreaptă spre ferestruică și spre pădurile de lângă cătun. Și un gând involuntar răsare. Într-adevăr, în drum spre Poiana Călineasa am văzut cum coamele munților fuseseră dezgolite de păduri. O plagă maro, culoare a pământului, se deschidea în mijlocul pădurii. Nuanțată de soare, imaginea căpăta valențe apocaliptice. „Aici nu ai de unde să câștigi bani. Vara mai aduni fructe, dar iarna ce câștigi? Mai ții câte o vacă. Dar nu ne mai lasă nici la târg. În Gârda, jos la noi, se face târg. Dar la ce bun? Să ne uităm unii la alții? Dacă nu ne lasă să ne vindem o vită, un vițel, un porc, atunci la ce bun?“

20180809 173254

Așezate la masă, îmbogățite cu o farfurioară plină cu afine, în această colibă atât de primitoare, aproape ca o chilie de rugăciune, doar cu cele trebuincioase, ne lăsăm îndemnate de căldura focului pentru a povesti în continuare despre viața în munți și despre comorile lor. „E greu să aduni fructele de pădure. Dar noi știm că astea sunt bune, că le-a dat Dumnezeu. Vara, când sunt aici, în Poiana Călineasa, pe la 10 și jumătate merg la adunat de fructe de pădure și pe la trei după-amiaza sunt înapoi în cătun. Într-o zi aduni o găletușă. Apoi ne întâlnim cu cei care iau fructele. Ne vedem cu ei aici, la biserică. Mai sunt și frunze printre fructe, dar ei le iau așa cum sunt. Primesc 7 lei pe kilogram. Ei vând fructele mai departe, dar ce știu eu cu cât să le dau? Noi nu avem unde să mergem să le vindem.“

Și iată cum „comorile“ muntelui, vândute cu 7 lei kilogramul în Munții Apuseni, ajung pe tarabele din București în păhăruțe de plastic de 250 grame la preț de 15 lei.

După câteva ore petrecute în coliba din poiană, ne despărțim. Cu speranța că viața ne va mai aduce la discuții. În urma mea, cătunul rămâne tăcut. Ana mă petrece cu privirea până urc dealul. Ca pe un copil de al său. Rămas bun!

Laura ZMARANDA

Mai multe din această categorie: « Igienizarea și sterilizarea butoaielor de lemn