cemrom doloflor
update 25 May 2018

Judecată țărănească: „Nici ce-a fost, dar nici ce este“

  • Publicat în Social

În curând se vor împlini trei decenii de când comunismul – că doar am fost patru milioane de membri de partid – a căzut și, odată cu el, toată țara a crezut că va avea parte de democrație, de libertate, de legi adevărate și judecători care să dea dreptatea cui o are, nu după indicații, neamuri și daruri necuvenite. Așa am crezut, dar de la a crede și până la a se întâmpla ce gândea omul de rând tăbăcit de nedreptăți drumul e lung și plin de hârtoape.

De la început Televiziunea Română, care avusese program șase ore din douăzeci și patru până în 22 decembrie 1989, la „plecarea“ lui Ceaușescu a trecut la activitatea în trei schimburi. Lupta în acele zile, când teroriștii erau pretutindeni, dar nicăieri, când avioanele, tancurile și armata erau pe picior de intrare în România, bătălia cea mare s-a dat pe microfoane. Televiziunea a devenit cu adevărat liberă, permițând unora și altora să se adreseze națiunii cu dorințe și informații care mai de care mai năbădăioase și mai înfricoșătoare ca altele: de la cei șaizeci de mii de morți înregistrați în primele ore, victime ale securității și teroriștilor și până la otrăvirea surselor de apă potabilă, la survolarea orașelor de elicoptere și avioane cu muniție de război, pregătite de tragere, toate informațiile fiind însoțite de imagini cu morți și răniți, de focul continuu al pistoalelor automate și mitralierelor.

În acest război româno-român, victimele fiind în totalitate de-ai noștri, s-au distrus valori și s-a creat atmosfera necesară însușirii unor bunuri rămase fără pază. S-au creat fronturi și comitete menite să conducă orașe, comune și județe, iar în fruntea lor s-au ales între ei numai de-ai lor indivizi certați cu legea, cu vicii de netolerat, deveniți victime ale comunismului. Așa au ajuns primari și stăpâni pe frâiele multor instituții și întreprinderi indivizi puși pe căpătuială și învârteli, profitând de faptul că milițienii, mulți dintre ei cu păcatele lor, nu aveau curajul să iasă din ascunzători.

În acest haos general, în fruntea economiei naționale așezate pe temelii trainice au ajuns indivizi care abia așteptau să arunce în prăpastie întreaga agoniseală a țării creată din munca, foamea și frigul suportate de milioanele de truditori ale căror eforturi erau acum aruncate cu o dușmănie greu de imaginat, dar de condamnat. A fost suficient ca prim-ministrul Petre Roman să declare că industria românească este energofagă, iar agricultura consumă valori mult mai mari decât ar costa cumpărarea alimentelor de pe piețele externe. A fost startul distrugerilor, al războiului declarat împotriva economiei naționale.

Rând pe rând au fost abandonate marile investiții, cum au fost canalul Dunăre-București, amenajarea râurilor Argeș și Dâmbovița ca navigabile, cu ecluze producătoare de energie electrică. Cele cincizeci de mii de apartamente aflate în construcție în diferite stadii au fost și ele abandonate. Au urmat combinatele aproape de intrarea în producție care au ajuns în câteva luni pe mâna hoților. În anii 1996-2000 România a fost mai distrusă decât fosta Iugoslavie, care era împărțită în șapte. Singura diferență a fost că în România nu s-au înregistrat atâtea victime.

În agricultură dezastrele au fost cu adevărat de coșmar. În vara anului 1990 au rămas nerecoltate cinci sute de mii de hectare cu grâu, iar toamna nu s-au însămânțat nici măcar jumătate din suprafețele destinate cerealelor păioase, rapiței, furajelor. SMT-urile au rămas în voia soartei, fără asigurarea carburanților și lubrifianților, iar tractoarele, combinele și celelalte utilaje agricole nu au mai fost reparate. Agricultura a fost efectiv părăsită. S-a spus, și nu la ureche, ci în gura mare, că pentru lichidarea tuturor formelor de exploatații agricole au fost pregătite scena­rii. Acestea au fost întrecute de „activitatea“ unor indivizi vânzători de țară, trădători gata să dea pe nimic tot ce avea România mai de preț.

Din cele treizeci de fabrici de zahăr, două treimi au fost închise în 1992-1993. Au venit fel și fel de misiți gata să cumpere pe lucru de nimic fabricile de zahăr și ulei.

În 1994, din cele două milioane de hectare amenajate în sisteme de irigații moderne, au mai primit apă zece la sută. S-au distrus și furat instalații, electromotoare, aripi de ploaie, chiar și panourile de beton de pe marginea canalelor. În câțiva ani, în fostele CAP-uri grajdurile și adăposturile destinate zootehniei, atelierele și remizele pentru reparații și gararea utilajelor arătau ca după bombardament. În acei ani au venit sirienii, iranienii și turcii care au cumpărat, tot pe lucru de nimic, cu câteva sute de dolari complexe zootehnice și baze furajere care ajunseseră să aibă datorii de sute de mii de dolari.

Țăranii s-au înghesuit să ia și ei ce au mai putut. Unii ușile, alții ferestrele, acoperișurile de azbociment și pavelele. Pensia care le-a fost acordată a fost cea mai cruntă păcăleală. Prin 1996 cu pensia pe-o lună puteau cumpăra o duzină de chibrituri. Pământul restituit proprietarilor și moștenitorilor, conform Legii nr. 18, s-a dovedit un necaz, iar vârstnicii și copiii mutați la oraș au făcut ce-au făcut numai ca să scape de el. În anii 1996-2000 satul român a cunoscut cele mai grele perioade. Au fost anii când cooperativa de consum s-a autodesființat, medicii de la sate au plecat, energia electrică și lemnele s-au scumpit, iar decesele bătrânilor roși de boli și părăsiți de copii ajunși pe meleagurile străine au depășit de 2-3 ori nașterile, când reducerea populației a devenit evidentă, când multe ulițe au devenit pustii...

Mihai Vișoiu

Articole înrudite