reclama youtube lumeasatuluitv
update 22 May 2019

Despre hoții satelor

  • Publicat în Social

Locuitorii satelor din zona de șes a României Mari, acum la împlinirea unui secol de existență, au uitat să se mai bucure. Ulițele sunt pline acum de bătrânii cu frunțile întunecate de valurile de necazuri transformate în sarici de spini, care le rănesc trupurile, dar mai ales sufletele. Și, dacă la sfârșit de decembrie 1989, când evenimentele momentului au dat peste cap dictatura ce părea bătută în piroane și scoabe din cele mai mari, cei care s-au bucurat cu toată ființa lor au fost țăranii, cei rămași în slujba milenarei brazde, făcând politica părinților și strămoșilor lor de când e lumea și pământul: POLITICA PÂINII. Și pâinea nu se face din vorbe, din minciuni și angajamente rostogolite în ziare, la radio și la televizor, ci din grâu.

Iar pentru ca grâul să ajungă pentru pâinea tuturor trebuie să ai grijă de el de la semănat și până la treierat. Iar sămânța de sub brazdă până ajunge la moară și în cuptor are nevoie de nouă luni. Nouă luni, cât îi trebuie și copilului să bată la poarta vieții.

Grâul e viață, iar brazda, ca și spicul, uitați-vă bine la ele, sunt asemeni „Coloanei Infinitului“ a lui Constantin Brâncuși. Că Brâncuși a fost țăran, că a plecat de la coarnele plugului o spune Coloana infinitului, coloana – brazdă pe care a ridicat-o între cer și pământ s-o vadă luncile toate și să știe că fără țărani nu se poate.

S-au bucurat țăranii din Lunca Dunării, de la intrarea mărețului fluviu la Porțile de Fier și până la Sulina, când își găsește odihna în Marea cea Neagră. S-au bucurat de Revoluție. De unde să știe țăranii, născuți după războiul războaielor, din care mulți au tații doar în certificate de naștere și buletine, oasele și sângele lor fiind vărsat la Odessa, la Stalingrad și Cotul Donului și înapoi la Oarba de Mureș, Budapesta sau în munții Tatra și pe malurile Dunării la Viena ca să găsească rușii drumurile curățate de naziști?

În timp ce țăranii satelor se cinsteau și puneau țara la cale, cum se pricepeau și ei, șnapanii, puii de ciocoi așezau cărămizile la cavoul țării. Și acum, după aproape trei decenii de când proprietarii și moștenitorii și-au primit hârtiile de punere în posesie, la marginea localităților rurale s-a declanșat și războiul româno-român. De ce la margine de sat? Acolo erau depozitele de cereale, atelierele și hangarele cu tractoare, utilaje agricole, camioane ca și întreg arsenalul necesar lucrărilor agricole.

Și tot acolo se aflau fermele de vaci, oi, porci păsări și întreaga avuție adunată cu truda cooperatorilor cu palmele crăpate de arșița verilor, de ploile toamnelor, de lapovițele și ninsorile iernilor în care se culegeau porumbul și sfecla de zahăr până la Sfântul Nicolae, după care erau cărate pe rampele gărilor până după Anul Nou.

Așa au ajuns cei mai mulți moștenitori să bată pe la ușile noilor șefi de asociații agricole ca să-și dea terenurile în arendă. Și cum răul și obiceiurile blestemate se întind ca râia, noii așa-ziși fermieri erau foștii ofițeri și activiști de partid, cadre didactice, ospătari, gestionari, contabili, negustori de piei de cloșcă și tot felul de încurcă lume. În primii cinci ani de la punerea în posesie mulți dintre noii arendași nu le-au dat nimic arendatorilor sub diferite pretexte. Ba că a fost secetă ori că nu au avut utilaje, ba că plouase prea mult, motivând astfel proprietarii să caute cumpărători pentru pământ. În acei ani s-a creat noua structură de bișnițari care, la ora actuală, revând terenurile cumpărate pe mai nimic cu 15-20 de ori mai scump. Mai mult, acele terenuri cumpărate de bișnițarii politicienilor au ajuns pe mâna străinilor.

În rest, bătrânii satelor, că doar ei mai amână moartea, trăiesc în cea mai cruntă mizerie. Și ca și cum lipsa asistenței medicale, a medicamentelor, a hranei, a lemnelor de foc și a banilor nu ar genera destule nenorociri, casele celor cu puțină stare sunt călcate de hoți și jefuite. Se fură păsările din cotețe și animalele din grajduri.

Luna martie a acestui an a fost precum vremurile pe care le trăim, un ghem făcut din coade încurcate, de-a înmulțit clopotele trase în dungă și rar ca să se știe că a mai plecat cineva dintre noi.

Treceți prin satele din Bărăgan, Câmpia Română, Vlașca și Teleorman și, dacă o să găsiți fum ieșind pe un sfert dintre coșurile caselor risipite de-a lungul ulițelor, să-mi scrieți.

Mihai Vișoiu