Adama 04 mai 2020
update 6 Jul 2020

O istorie de ținut minte

  • Publicat în Social

Cine a spus: „Să nu-i dea Dumnezeu românului cât poate să ducă, să îndure și să rabde“ a trecut prin ciur și dârmon, cum se spune, iar viața i-a fost dată la darac.

Mi-am amintit aceste vorbe ori de câte ori m-am întâlnit cu chinurile celor în mijlocul cărora am trăit. Născut între cele două războaie, mai aproape de ultimul, am înțeles ce se întâmpla în anii de după încheierea celor mai sângeroase conflagrații mondiale. Se spunea că e pace și în satele României de la acea vreme, dar mulți dintre soldații plecați la război nu s-au mai întors. Ulițele erau pline de femei cu basmale și rochii cernite. Ce nu înțelegeam atunci, dar am priceput mai târziu, a fost că țara ne fusese trasă la sorți de stăpânii lumii, fiind obligată să ia parte la cele mai perfide lupte.

Li s-au dat atunci, în '46, familiilor împuținate de bărbații în floarea vârstei, al căror sânge cursese de la Stalingrad și Cotul Donului până la Budapesta, Bratislava și Viena, câte un hectar sau două, în funcție de câți dintre ai lor își lăsaseră oasele sub brazda trasă de plugul ce îngropase milioane de vieți.

Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, peste țară s-a abătut seceta din '46, când pământurile Moldovei, Bărăganului și ale Câmpiei Române au fost pârjolite. Atunci s-a murit de foame, când moldovenii și bărăgănenii și-au dus copiii prin Oltenia și prin satele românești din Transilvania cu speranța că oamenii de bine îi vor salva. I-au lăsat pe la porțile caselor mai răsărite.

Au venit apoi câțiva ani mai rodnici, dar și vremea cotelor, când țăranii erau obligați să predea trei sferturi din grâul, porumbul, floarea-soarelui și fasolea recoltate cu multă trudă la rezervele statului – uriașul hambar în care se strângeau recoltele cu care românii trebuiau să plătească rușilor datoriile de război. De groaza foamei și de frica arestării celor mai buni gospodari ai satelor s-a reușit să se dezrădăcineze, încet dar sigur, veșnicia ce se spunea că s-a născut sub glia strămoșească.

Au urmat întovărășirile ce au deschis drumul cooperativizării. Colectivizarea, devenită mai târziu cooperativizare, a fost forma deghizată de sărăcire a satului românesc, când produsele agricole erau preluate de cei înarmați cu doctrina stalinistă ce avea ca simbol secera și ciocanul. Pe munții de tone de grâu și porumb, pe cantitățile uriașe de legume și fructe, de carne și produse din carne s-au cumpărat utilajele pentru construirea combinatelor siderurgice și chimice, a hidrocentralelor și termocentralelor, a uzinelor ce urmau să realizeze România multilateral dezvoltată. Așa s-a ajuns ca, în aproape o jumătate de veac, satul românesc să fie dijmuit de ce avea mai de preț – de tinerețe, de viitor.

Țăranul trudea atunci cu gândul la copiii săi: să plece și să nu se mai întoarcă niciodată la coada sapei și a vacii. Pe spinarea țăranului s-au creat cele zece milioane de locuri de muncă.

A urmat așa-zisa revoluție agrară. Au început lucrările de îmbunătățiri funciare și, din 1971, s-a inaugurat primul sistem de irigații Pietroiu – Ștefan cel Mare, care asigura apa culturilor pe o suprafață de aproape 50.000 de hectare. Au urmat alte și alte sisteme, ajungându-se în 1989 ca 30% din suprafața arabilă a țării să poată fi udată. Strângând de la un an la altul tot mai mult cureaua și înspăimântați de brațul de oțel al „armatei invizibile“, locuitorii satelor îmbătrâneau cu fiecare an și rezultatele acestei depopulări pe cale naturală se văd mai mult ca oricând în vara acestui an, 2016, care se anunța ca unul dătător de mari speranțe pentru lucrătorii agricoli.

gospodarie colectiva

Și poveștile continuă...

A fost o primăvară cu ploi venite la țanc, cum spune țăranul, cu vreme bună pentru însămânțarea și întreținerea culturilor prășitoare, pentru creșterea lanurilor de grâu, orz, rapiță. Și când credeam că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap și țăranii se gândeau unde vor depozita atâtea grâne, a venit pârjolul.

De la 15 mai și până la început de august, Bărăganul și Dobrogea nu au mai văzut cerul plângând. Lacrimile cerului sunt bucuria țăranului. Două luni și jumătate cu temperaturi între 30 și 35 de grade au făcut ca mănosul pământ al Bărăganului să crape, iar sute și sute de mii de hectare cultivate cu porumb, floarea-soarelui, soia și legume de câmp să se usuce, după o lungă și grea suferință, de sete.

Cine trece acum de la Padina și Pogoanele Buzăului și până la Grindul și Gârbovii Ialomiței, de la Bărăganu și Viziru Brăilei până la Pietroiu și Dichisenii Călărașilor are imaginea unui uriaș cimitir unde plantele ce se dezvoltaseră ca la carte au fost con­damnate la pieire de soarele pârjolitor.

Pe bună dreptate agricultorii, cărora le-a ajuns cuțitul la os, strigă pur și simplu că ar fi trebuit ca politicienii și guvernanții tehnocrați să nu mai bată apa în piuă cu tot felul de proiecte fanteziste și să vină cu picioarele pe pământ. Cum este posibil ca în țara din Uniunea Europeană cu cea mai mică subvenție la unitatea de suprafață nici acum, când se încheie un an agricol și începe altul, APIA să nu le achite datoriile care trebuiau onorate din luna ianuarie? Oare aceste trădări ale neamului românesc vor fi vreodată pedepsite?

În sudul și sud-estul țării, într-o bună parte din Moldova, unde au fost amenajate sisteme de irigații pe sute de mii de hectare, canalele au fost lăsate în anii '90 la voia întâmplării de care au profitat toți răufăcătorii. Politicienii rupți de realitate și înrolați în trupele vânzătorilor de neam au declarat că mai bine vindeau combustibilul necesar lucrărilor agricole decât să are și să semene pe cel mai fertil sol al Europei. Au dispărut și s-au distrus stații de pompare și de punere sub presiune în valoare de milioane de dolari, au „zburat“ aripile de ploaie și întreg arsenalul de utilaje necesare irigațiilor. E atâta jale și tristețe în satele românești încât puținii gospodari care mai aveau o vacă sau câteva oi vin la obor să le vândă pe prețuri de nimic.

Nea Fane Gură de Aur, Dumnezeu să-l ierte, că a trecut dincolo acum doi ani, spunea cui avea timp să îl asculte: „Neică, m-am convins că ne-am tăiat singuri craca de sub picioare. Am fugit de dracu și am dat peste tat’su. Ăștia fură tot ce găsesc și într-o zi o să ne trezim că nici pământul nu mai este al nostru, iar nepoții noștri vor fi slugi la străini, doar că nu trebuie să plece de acasă ca părinții lor, în lumea largă.“ Oare ce ar fi gândit nea Fane dacă ar mai fi trăit aflând că parlamentarii votați de el și-au mărit pensiile cu nesimțire crasă, că fiecare ia într-o lună cât primesc toți pensionarii din Nicoleștii Ialomiței?

Mihai VIȘOIU

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 42-44