Bednar SWIFTERDISC octombrie 2021    reclama youtube lumeasatuluitv
update 18 Oct 2021

Între apele Deltei, de la Chilia la Periprava

Trebuie să fii temerar și să ai fluviul în sânge ca să poți trăi în cătunele risipite printre apele Rezervației Biosfera Delta Dunării. Ca vizitator, este fermecător să stai un sejur, o vacanță, dar să exiști zi de zi, în condițiile deloc ușoare și mai ales lipsite de decentul material, ține, cu adevărat, de miraj. Bine, aceasta e o perspectivă din afară; pentru oamenii Deltei este vorba despre o statornicie experimentată în milenii de locuire pe aceste meleaguri. Ei se află fix la locul potrivit, cu toate vitregiile pe care cei din afară nu le înțeleg. Statutul de rezervație a biosferei din patrimoniul mondial al UNESCO, cu o conducere mai mult sau mai puțin inspirată, exercitată de un guvernator al Deltei Dunării, conferă o mulțime de constrângeri pentru a păstra habitatul intact. Dar, chiar și așa, în ultimii ani s-a construit. Și s-a construit deopotrivă bine și rău.

Două nume te urmăresc la granița brațului Chilia cu Ucraina: Chilia și Periprava. Da, ați intuit, facem referire la legendarul cântec „La Chilia-n port“, care te trimite cu gândul la supliciul imposibil pe care l-au suportat deținuții politici în coloniile de muncă de la Chilia Veche (formația 0600) și Periprava (formația 0830). Locul din urmă cel puțin e aproape bântuit de amintirile chinuitoare ale pușcăriei create întâi pentru cei închiși pentru infracțiuni de drept comun și, din 1959, transformată în lagăr pentru „dușmanii“ noii orânduiri comuniste. Dar o să vă mire că melodia – devenită celebră odată cu ritmurile triste din filmul „Cel mai iubit dintre pământeni“ – nu are nimic în comun nici cu Chilia și nici cu Periprava. Creatorul ei este un tulcean născut în Luncavița, Puiu Spiru pe numele său, fiu al unei familii cu rădăcini grecești, exmatriculat de la Conservator pe motive de „origini nesănătoase“ și încarcerat la Bicaz din vina de a fi chiabur. Acolo, în detenție, a compus linia melodică și versurile acestei piese care s-a chemat întâi „La Dobrogea“ și apoi „La Chilia-n port“, iar textul era cu totul altul, cu simț estetic, față de cel care circulă astăzi printre lăutari, mai ales. Acesta povestea despre dorul său de a tăia tunel prin munți și a trece Dunărea, spre draga lui Dobroge.

caii salbatici

C. A. Rosetti

Dar să începem a vorbi despre comunele de la limita nord-estică a Deltei. De exemplu, Periprava chiar este dusă la capătul lumii, așa cum inspiră tragismul din cântec, fiind cel mai estic punct al României. Face parte, alături de satele Cardon, C.A. Rosetti, Letea și Sfiștofca, din comuna C.A. Rosetti, una dintre cele mai izolate așezări umane din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Localitatea este una foarte veche, cu urme ale locuirii pe grindurile de la Letea și Caraorman de prin sec. 6 în. Hr. Comuna – prima așezare permanentă din Deltă – cu o populație de 910  locuitori, este întemeiată de români (păstori moldoveni), dar aici se stabilesc, după prigoana creștinilor ortodocși, mulți ruși lipoveni (34% din populație). Locurile sunt absolut fascinante, începând de la herghelia de cai sălbatici și terminând cu Pădurea Letea (2.285 ha), monument al naturii, declarat rezervație a biosferei UNESCO. Aceasta este  asemănătoare unei păduri tropicale cu stejari argintii amestecați cu liane, ulmi, plopi etc., unde trăiesc șoimi, bufnițe, rațe sălbatice, vulturi cu coada albă, râși, șerpi, în jur de 1.800 de specii de insecte, iar pe dunele de nisip din exterior, țestoase și șopârle. Apoi trebuie să amintim de Priprava, cu o ornitofaună foarte bogată, aici fiind una dintre cele mai mari zone de cuibărit a gâștelor din toată Delta Dunării. Și neapărat nu trebuie să uităm de ruinele temutului lagăr comunist de muncă silnică pentru deținuții politici, cu istorii teribil de triste, care parcă planează și azi în tot aerul. Locuitorii se ocupă cu agricultura, pescuitul, creșterea animalelor, exploatarea stufului și silvicultura. Caracteristica de bază este, în afară de casele pitorești, sărăcia locuitorilor! În Strategia de dezvoltare a localității, dincolo de infrastructura edilitară, navală, rutieră, educațională și sanitară – și au fost și sunt proiecte inclusiv de apă/canal – se specifică faptul că punctul forte al așezării ar fi potențialul turistic. În special turismul rural și de agrement. Dar nu că se ridică niște pensiuni sau cabane pescărești este relevant; important ar fi ca ele să nu aducă avantaje numai deținătorilor, ci să răspândească un pic de mai bine pentru locuitori. Ori asta nu se prea întâmplă. Imaginați-vă, apropo de dificultăți, numai un lucru: în caz de urgență sanitară, dacă omul nu nimerește cele două zile în care medicul de familie este prezent în cele două dispensare de la Letea și C.A. Rosetti, singura cale de a ajunge la spital este transportul fluvial...

Chilia Veche

chilia veche 2

Comuna Chilia Veche (cu satele Câșlița, Chilia Veche, Ostrovu Tătaru și Tatanir), cu o populație de 2.200 de locuitori (90% români), este așezată în oglindă cu orașul Chilia Nouă, vechi teritoriu românesc, intrat, rând pe rând, sub jurisdicția imperiului Rus, primei Republici Moldovenești, României, Uniunii Sovietice și Ucrainei. Sunt două avantaje pentru care Chilia Veche este mai accesibilă: în toate localitățile se ajunge și pe cale terestră, pe drumul comunal DC 1, de-a lungul brațului Chilia, legătura cu comuna realizându-se cu ajutorul unui bac; suprafața arabilă este una extinsă, oferind o oportunitate în plus locuitorilor. Bineînțeles, patrimoniul de bază îl reprezintă cele 16 rezervații naturale, dintre care amintim câteva care se întind și pe teritoriul Chiliei: Rezervația Roșca-Buhaiova-Hrecișca (15.400 ha), unde cuibărește cea mai mare colonie de pelicani din Europa, dar și colonii de egrete, lopătari, stârci galbeni; Rezervația Perișor-Zătoanele (14.200 ha), unde cuibăresc cele mai multe lebede și pelicani creți; Rezervația Periteasca-Leahova (3.900 ha), cea mai populată cu păsări de pe coastă. Locuitorii dispun de infrastructura de bază: 1 școală gimnazială, 2 școli primare, 1 grădiniță, bibliotecă, cămin cultural, cabinet medical, cabinet stomatologie și farmacie, cabinet medical veterinar, o biserică parohială ortodoxă și o biserică de rit vechi. În anii din urmă s-au reabilitat străzi, s-a modernizat sistemul de iluminat public, se construiește un dispensar, există proiecte pentru modernizare rețea apă, unul pentru canalizare, iar cel mai nou, finanțat prin POR 2014-2020, în valoare de 17,8 mil. lei, vizează realizarea unei infrastructuri de agrement cu facilități de acostare în Portul Chilia Veche, port dezafectat după toate tranzițiile noastre de ieri și de azi. Infrastructura turistică este mai dezvoltată, existând mai multe hoteluri, pensiuni sau cabane pescărești. Dar să nu vă închipuiți că pe localnici îi ajută prea mult lucrurile pe care noi punem accent în Deltă, ciorba pescărească sau plimbările pe canale; aceștia au nevoie de viață de calitate, iar faptul că, în 20 de ani, comuna a pierdut aproape 1.400 de locuitori (de la 3.600, la 2.200), spune că lucrurile nu merg așa cum ar trebui. Și Chilia Veche poartă umbrele vechiului lagăr de muncă forțată a deținuților politici, iar mai nou, numele comunei este legat de „experimentul Tătaru“, proiect realizat cu fonduri norvegiene, după modelul închisorii Bastoy, din Țara Fiordurilor, gândit ca un fel de reintegrare și alfabetizare a deținuților în sistem deschis.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Sate

Genova, orașul în care s-au născut Columb și Paganini

Așezată în partea de nord a Italiei, chiar între munte și mare, Genova este una dintre alegerile ideale pentru persoanele romantice, în căutarea unor locuri speciale. Pentru a vedea toate atracțiile orașului în tihnă și pentru a savura mâncărurile și vinurile locului este nevoie de cel puțin 3-4 zile.

Cu peisaje de vis și arhitectură de poveste, Genova este locul unde s-au născut Cristofor Columb, Niccolo Paganini, Andrea Doria, Grimaldi Canella (fondatorul Casei Grimaldi de Monaco). Capitala Liguriei, Genova „ascunde“ edificii vechi, de valoare istorică inestimabilă, ca în cazul Romei, Veneției și a altor orașe vechi. Deși vorbim de clădiri vechi, unele fiind construite în urmă cu secole, acestea au fost renovate și arată ca în acele vremuri. Renovarea acestora a păstrat forma inițială a arhitecturii, totul rămânând exact ca atunci când au fost construite. Cele mai multe clădiri, în special lăcașuri de cult și palate, au fost restaurate în perioada 1980-1990. În 1990, portul vechi a fost reorganizat în 1990 de către arhitectul orașului, Renzo Piano. Atunci s-a creat o trecere între orașul vechi și portul vechi, iar principala axă a orașului vechi, Via di San Lorenzo, a fost extinsă.

timpul probabil

Capitala Culturii Europene în 2004

În mare parte aflat în patrimoniul UNESCO, de la începutul anilor 2000, centrul orașului atrage prin străduțele colorate, pline de restaurante și cafenele, magazine, palate, muzee, fresce, ornamente sculptate și pictate, arcade mari, loggii, balcoane, curți interioare absolut superbe. De altfel, istoria culturală bogată a Genovei în artă a transformat-o în Capitală a Culturii Europene în 2004. De pildă, Via Garibaldi este o străduță îngustă pietonală de unde se poate ajunge rapid la vechile palate genoveze, acolo unde au locuit cele mai puternice familii ale orașului. Aici se pot vizita: Palazzo Rosso, Palazzo Bianco, Palazzo Tursi, Palazzo Reale. Arhitectura este superbă, ca de altfel tot ce a fost construit de genovezi și în alte părți, nu doar în Italia. Dar nu numai palatele merită văzute, acestea fiind doar o parte, apropo, ci și catedralele merită vizitate. Una dintre cele mai impresionante datorită amestecului de marmură colorată este Catedrala San Lorenzo, ce poartă hramul San Lorenzo (Sfântul Laurențiu), care este și patronul spiritual al orașului. Construcția catedralei a început în 1100, ca o bazilică romană,  dar a fost finalizată abia spre sfârșitul secolului al XVII-lea. Tocmai pentru că s-a construit în câteva secole și, deci, în timpul mai multor epoci, catedrala are atât influențe romanice, cât și gotice. Un alt loc ce merită vizitat este biserica iezuită Santi Ambrogio e Andrea, construită la sfârșitul anilor 1500. Cu o fațadă adăugată abia la 1800, biserica este construită în stil baroc, cu marmură, aur, fresce și două picturi semnate de pictorul Peter Paul Rubens, cel mai cunoscut pictor flamand. Santa Maria di Castello este o biserică romană ce nu trebuie ratată. Ridicată în secolul al XII-lea, a fost transformată în mănăstire trei secole mai târziu. Loggiile sale au vedere la mare și atrag prin plafoane împodobite cu fresce spectaculoase. Pentru a înțelege mai bine istoria Genovei, vizitați turnul orașului. Farul se află la 117 metri și a fost construit în 1543.

acvariu genoa

Pentru iubitorii de acvarii, Genova este locul perfect pentru că aici se află unul dintre cele mai mari acvarii din Europa și cel mai mare din Italia. Acvariul din Genova a fost construit în 1992 pentru a sărbători cea de-a 500-a aniversare a călătoriei lui Cristofor Columb și face parte dintr-un ansamblu de educație, unde se învață despre animale marine ce trăiesc în mediile lor naturale în mare parte. Acvariul – o structură globulară din sticlă și oțel – a fost proiectat de arhitectul Renzo Piano, cel despre care spuneam că a reorganizat și portul vechi în 1990. Acvariul atrage privirile prin sfera din sticlă și oțel, în interiorul căreia se găsește și o grădină tropicală. Aici sunt pot fi văzute exponate fragile și pe cale de dispariție.

Piețe cu produse locale

Interesante sunt și piețele orașului, acestea făcând parte dintr-o tradiție, fiecare cartier având piețele sale specifice. Piața de est datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind cea mai veche și cea mai cunoscută și se află în inima Genovei. Cu prețuri accesibile, piața oferă locuitorilor produse proaspete pe tot parcursul anului: fructe, legume, paste proaspete făcute în casă, pește și fructe de mare, mâncare gătită etc., iar dacă vă place pesto, nu ocoliți districtul Pra, la vest de oraș. Pesto este mândria Genovei, iar busuiocul de aici se bucură de o faimă uimitoare. Dacă aveți noroc, veți afla și secretul rețetei de pesto (busuioc din belșug, usturoi, muguri de pin, parmezan, brânză de capră, ulei de măsline). Merge perfect cu felii de pâine prăjită, dar și ca sos pentru paste. Iar dacă tot ați ajuns aici, să aveți în vedere și o degustare de vinuri. În combinație cu brânzeturi și nuci, vinurile sunt absolut minunate, indiferent de sortimentul pe care îl alegeți.

Simona-Nicole David

  • Publicat în Turism

Dosarul multinațional „Arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală în România și Republica Moldova” a fost depus la UNESCO

Luni, 29 martie 2021, România, împreună cu Republica Moldova, au depus dosarul multinațional „Arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală în România și Republica Moldova” pentru înscrierea elementului în Lista reprezentativă a elementelor de patrimoniu cultural imaterial a umanității UNESCO.

Dosarul a fost realizat cu participarea grupurilor naționale de experți din România și Republica Moldova, elaborarea sa fiind coordonată de către Ministerul Culturii din România. Din grupul de lucru al Ministerului Culturii din România au făcut parte experți, profesori ai Facultății de Litere a Universității București, cercetători ai Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” , al Academiei Române, dar și cercetători și muzeografi ai Muzeului Național al Țăranului Român, Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, Muzeului Olteniei, Complexul Național Muzeal ASTRA - Sibiu și Muzeul de Etnografie Brașov.

În perioada 2020-2021, experții din cele două țări au desfășurat o activitate susținută de documentare, cercetare, filmare și repertoriere a purtătoarelor de competențe din mai multe zone. Au fost astfel urmărite evoluția și viabilitatea tehnicilor de realizare a cămășii cu altiță în actualele comunități rurale și urbane din România și Republica Moldova.

Elementul „Cămașa cu altiță” figurează în Repertoriul Patrimoniului Cultural Imaterial din România, vol. 1, 2009, ediție tipărită și online. În luna ianuarie 2021, s-a elaborat documentul de înscriere a elementului de patrimoniu cultural „Arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală în România” în Inventarul național al elementelor vii de patrimoniu. Acesta a fost realizat de experți din cadrul Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a Ministerului Culturii, în colaborare cu specialiști cercetători științifici, etnologi și teoreticieni de artă.

Fișa de Inventar a Artei cămășii cu altiță – element de identitate culturală în România a fost inclusă în Inventarul Național al elementelor Patrimoniului Cultural Imaterial Pentru România, organismul științific de specialitate din cadrul Institutului Național al Patrimoniului, din subordinea Ministerului Culturii. 

Documentele reunite în dosarul de candidatură UNESCO ilustrează complexitatea problematicii acestui element reunind următoarele aspecte: denumirile locale/regionale ale elementului și arealul de manifestare, punctându-se croiul și tipologia cămășii cu altiță, răspândirea elementului pe teritoriul României în secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu transpunerea cartografică, în conformitate cu Atlasul Etnografic al României, vol. IV, Portul.

De asemenea, dosarul cuprinde viabilitatea elementului în prezent și prezintă răspândirea, pe teritoriul României, a practicilor și tehnicilor legate de coaserea și purtarea cămășilor cu altiță. Reperele istoriografice și etnografice completează imaginea elementului din perspectivă temporală, demonstrând importanța sa atât în viața comunităților rurale, cât și a elitelor.

Sunt prezentate etimologia cuvântului altiță, diversitatea regională a elementului, cu menționarea materiilor prime, a instrumentarului de lucru, a croiului, a modalităților de structurare a decorului, a motivelor decorative, a tratării lor plastice și a cromaticii.

Un loc aparte a fost alocat prezentării elementelor socio-culturale asociate cămășii cu altiță, funcției sale comunicaționale, stării actuale a elementului, precum și cadrului general de protejare, conservare și salvgardare a acestuia, cu măsurile generale și punctuale.

Studiul comparativ privind materiile prime, tipurile de croi, structura, decorul, ornamentele și cromatica s-a făcut spațial și temporal. Cercetările zonelor etnografice de manifestare a cămășii cu altiță au atestat răspândirea acesteia, în prezent, în Moldova, Bucovina, Oltenia, Muntenia și sudul Transilvaniei și au oferit detalii semnificative cu privire la existența vie a elementului. Documentul semnalează continuitatea artei cămășii cu altiță pe teritoriul României și în Moldova de peste Prut, semnificativă pentru definirea sa ca marcă identitară menită să asigure coeziune și apartenență. Totodată, în dosar sunt menționate măsuri și strategii de conservare, protejare și salvgardare a elementului, precum și riscuri în legătură cu elementul și practicanții.

Dosarul de nominalizare va fi evaluat în cadrul celei de-a 17-a sesiuni a Comitetului Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din noiembrie/decembrie 2022.

Mai multe informații despre Arta cămășii cu altiță - element de identitate culturală în România: https://patrimoniu.ro/images/imaterial/camasa-altita/camasa-altita.pdf 

Sursa: cultura.ro

Pe urmele patrimoniului mondial UNESCO: azi, comuna Saschiz

Când am poposit la Saschiz (Mureș) – se întâmpla cu foarte mulți ani în urmă și apoi vizitele s-au repetat – prima dată am auzit o legendă, asta și pentru că miturile aproape că fac parte din fibra noastră. Se zice că Cetatea Țărănească, poziționată pe un deal, ar fi legată, printr-un tunel pornit dintr-o fântână, de Ansamblul Bisericii Evanghelice Fortificate din centrul așezării. Bineînțeles că nu sunt dovezi în acest sens, dar cumva povestioara îl face pe vizitator să exploreze cu altă simțire și alți ochi obiectivele turistice și satul, în totalitatea sa.

Situată la graniță cu Brașov, pe magistrala rutieră E 60, comuna Saschiz își are numele trecut într-o listă rară a patrimoniului cultural UNESCO. Din anul 1998, satul care a împrumutat numele comunei a fost înscris pe lista Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură ca extensie a sitului „Biertan“, acceptat ca atare în 1993. Zona protejată UNESCO are o suprafață de 120 de hectare și se suprapune vetrei satului, având ca punct central Biserica Evanghelică Fortificată și Cetatea de refugiu. Zona de protecție a sitului Saschiz înseamnă alte 200 de hectare, dispuse în jurul zonei protejate. Așadar, avem un total de 320 ha care trebuie să urmeze o politică strictă de conservare a valorii culturale de rang universal.

Scurtă incursiune în istoria localității

Comuna, formată din satele Saschiz, Mihai Viteazu (poziționat tot pe E 60, la 8 km de centrul administrativ) și Cloașterf (la 1 km de E 60 și 7 km față de Saschiz), este situată într-un zonă cu relief oarecum particular. Pe teritoriul său se regăsesc 96,30 kmp din situl Sighișoara-Târnava Mare (desemnat pentru conservarea a 18 tipuri de habitate naturale), 51,16 kmp din situl Hârtibaciului (pajiști și fânețe extensive), Vulcanii Noroioși și Cheile Saschizului. Însă valoarea cea mai de preț vine din construcțiile fortificate ridicate de sași cu sute de ani în urmă, recunoscute prin cuprinderea lor în lista patrimoniului mondial UNESCO. De altfel, o incursiune în trecutul localității ne arată că Saschizul s-a dezvoltat pe structura unei așezări neolitice, însă prima atestare scrisă apare în 1267 pentru satul Cloașterf, în 1308-1310 pentru Saschiz și în 1341 pentru Mihai Viteazu. Începând cu anul 1347 s-a ridicat Cetatea Țărănească din Saschiz, în 1493-1525 s-a construit Biserica evanghelică fortificată, iar prin anii 1521-1524 s-a zidit biserica-cetate evanghelică din Cloasterf (pe locul alteia, edificată tot de sași, în 1353). În 1419 localitatea figura ca oraș cu mai multe bresle, cu școli, spital, baie comunală și judecătorie. Mai târziu, în 1678, Saschizul a intrat sub administrația Sighișoarei, printr-o hotărâre a Dietei Transilvaniei. Astăzi, așezarea are în jur de 1.900 de locuitori, peste 80% fiind români; doar în jur de 70 de sași au mai rămas pe aceste meleaguri.

Proiecte europene pentru renovarea monumentelor UNESCO

Poate aceste unicate vor conferi localității un profil de dezvoltare turistică fiindcă, în rest, resursa principală este legată de agricultură (cereale, creșterea animalelor) și silvicultură. Pe lângă proiectele de modernizare a infrastructurii locale (rutieră, educațională, de utilități-apă, canalizare și de servicii), autoritățile locale s-au concentrat pe punerea în valoare a patrimoniului cultural. Unul dintre acestea, „lucrări de reparații, conservare și introducere în circuitul turistic la Ansamblul Bisericii Evanghelice Fortificate Saschiz, în valoare de 2,23 milioane de lei (POR 2014-2020), a fost finalizat, iar celălalt, denumit „restaurarea cetății de refugiu din sec. al XIV-lea“, în cuantum de 8,49 mil. lei (POR), se află în curs de realizare.

l Biserica evanghelică fortificată „Sf. Ștefan“ a fost construită în stil gotic, între anii 1493-1525, pe locul unei bazilici romane, de către coloniștii sași din localitate, având dublă utilitate, biserică și fortificație. Aceasta a fost împrejmuită cu un zid exterior de 9 m înălțime. Mobilierul intern este preponderent baroc, mai puțin stranele din pronaos, care sunt bogate în sculpturi. Din exterior, edificiul seamănă realmente cu un bastion, cu arcuri deasupra contraforților de piatră și cărămidă, având și un etaj fortificat, suprapus peste navă și cor, cu un „drum“ de strajă deasupra arcurilor masive. Turnul – simbol al localității – este amplasat la nord de biserică, la o distanță de 10 metri, fiind considerat a fi una dintre cele mai frumoase construcții medievale din Transilvania. Acesta seamănă cu Turnul cu Ceas din cetatea Sighișoara, fiind decorat cu 12 lucarne și țigle smălțuite colorate. Din păcate, în proiect n-a fost cuprinsă și reabilitarea clopotelor, a statuetelor și a ceasului; pentru unele s-au găsit fonduri, pentru altele, proprietarii imobilului – Biserica Evanghelică CA Saschiz – caută resurse financiare.

l Cetatea Țărănească a fost ridicată de sași, începând cu anul 1347, la aproape 4 km nord de localitate, pe un deal (al Cetății) dispus la o altitudine de 681,5 m. Construcția este un poligon neregulat, cu lungimea și lățimea maximă de 90 m, respectiv, 52 m. Zidul de incintă avea 10 m (astăzi se mai păstrează resturi), iar pe parcurs au fost construite și șase turnuri: Turnul de Pază, Turnul Porții, Turnul Preotului, Turnul Voievodal, Turnul Muniției sau al Pulberăriei și Turnul Școlii. În curtea interioară se mai aflau un heleșteu și o fântână, despre care legenda spune că ar fi legată, printr-un tunel, cu biserica fotificată din centrul comunei. În timpul invaziei otomane, cetatea – foarte greu de cucerit – a servit ca loc de refugiu, unde nobilii își depuneau inclusiv averea. Construcția a fost bine întreținută până în 1940, când, la ordinul lui Hitler, sașii au fost strămutați în Germania, iar alții au fost deportați în Rusia, în 1945. Atunci a început distrugerea cetății de către locuitorii ne-sași ai așezării, care au folosit-o ca sursă de materiale de construcție. A fost ruinată și uitată până în 2004, când Primăria Saschiz a curățat coasta dealului de copaci, voluntarii au construit drumul până la cetate, iar acum, iată, edificiul se reabilitează cu bani europeni. Specialiștii cred însă că ar fi nevoie de cam 6 milioane de euro pentru o renovare completă.

Chiar dacă nu face parte din situl UNESCO, Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Nicolae“ din Cloașterf, are o valoare cel puțin egală cu celelalte monumente istorice. Zidită în 1353, distrusă în totalitate, reconstruită între anii 1521-1524, ansamblul conține biserica fortificată, zidul de incintă, turnurile de apărare și locuința preotului. De altfel, aici se păstrează singura inscripție din Transilvania cu numele unui ziditor: „În 1524 a fost terminată construcția prin mine Stephan Ungar, zidar din Sighișoara.“ Interesant este că, până la plecarea sașilor, satul Cloașterf era denumit și „Mica Vienă“. Numele ar sugera bogăția locuitorilor, cum spune și o vorbă a locului: „în șurile cloștorfenilor puteai întoarce tractorul cu remorca“, ceea ce, desigur, ar duce cu gândul că populația era foarte înstărită.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Sate

Pe urmele patrimoniului UNESCO: biserica fortificată din Prejmer

Despre biserica evanghelică fortificată din Prejmer (Brașov) se spune că este cel mai bine păstrată și cea mai puternică biserică-cetate medievală din estul Europei. Valoarea sa istorică și de arhitectură este dată de faptul că, în 1999, a fost înscrisă în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, alături de alte 6 cetăți săsești fortificate din Transilvania (Biertan, Câlnic,  Darjiu, Saschiz, Valea Viilor și Viscri), din peste 100 de edificii de acest fel construite în Ardeal.

Începurile sale sunt strâns legate de Ordinul Cavalerilor Teutoni care au primit, în anul 1211, de la regele Andrei al II-lea al Ungariei act de donație și drept de stăpânire peste Țara Bârsei, cu condiția apărării acestui flanc al regatului de invazia cumanilor, care pătrundeau în zonă prin trecătorile Buzăului. Deși se vorbește despre un ținut pustiu, în realitate acesta era locuit de o populație autohtonă predominant română, dar și de sași colonizați în sudul și sud-estul Transilvaniei de regele Geza al II-lea, prin anii 1141-1162, care aveau aceeași misiune de apărare. Biserica în stilul gotic burgund a fost construită de primii cavaleri teutoni pe ruinele unei bazilici romane. Dar nu lor li se datorează întreaga zidire, așa cum o vedem astăzi, deoarece aceștia au fost alungați în anul 1225 din cauza nesupunerii și pentru faptul de a fi închinat bisericile Romei și ar fi încercat numeroase expansiuni în Țara Românească (cetatea de la Tabla Buții).

prejmer7

Clădirea a fost compusă inițial din patru brațe egale dispuse în jurul unui careu centrat de un turn octogonal. Fiecare braț avea câte două travee, una pătrată și alta poligonală, corul fiind flancat pe ambele laturi de câte două perechi de capele rectangulare. Mai târziu, când Sigismund de Luxemburg a dispus ridicarea unor sisteme de apărare în țara Bârsei, a început și fortificarea bisericii din Prejmer, prin construirea unei incinte puternice și amenajarea unor șanțuri umplute cu apă. Aceasta avea ziduri groase de 3-4 m și înalte de 12 m, bastioane, porți de fier, poduri de intrare (dispuse peste șanțuri) care aveau sistem de ridicare și guri de foc fixate în zid. Foarte interesantă este așa-numita „orgă a morții“ alcătuită din mai multe arme care trăgeau deodată, provocând pierderi și panică printre atacatori. Accesul în cetate se realizează prin bastionul de intrare care duce într-o curte interioară și traversează un tunel prevăzut, la un moment dat, de o poartă de fier cu țepușe, acționată cu scripeți. Cetatea țărănească s-a ridicat în jurul bisericii și avea rolul de a adăposti, pe timpul asediului, populația civilă a satului, iar în restul timpului, proviziile. Aceasta număra 272 de camere, dispuse pe patru niveluri, având totodată și o sală care ținea loc de școală.  Biserica a suferit numeroase intervenții de-a lungul timpului, dar cea mai completă restaurare a întregului complex a fost realizată, o să vă mirați, în timpul comunismului între anii 1960 și 1970, când Direcția Monumentelor Istorice a făcut în așa fel încât toată cetatea să capete forma inițială.

Maria BOGDAN

Nessebar, orașul din patrimoniul UNESCO

Dacă ajungeți în Bulgaria, trebuie să vă rezervați o zi să vizitați Nessebarul! Motivele pentru care vă îndemn să faceți acest lucru nu sunt puține, însă cred că este suficient să menționez faptul că este un oraș inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Ce veți vedea acolo? Obiective turistice unice, case cu o arhitectură aparte, localnici dornici să vorbească cu tine despre produsele pe care le comercializează, restaurante pescărești și peisaje memorabile.

Pentru că îmi petreceam concediul în stațiunea Sunny Beach, am ales să merg la Nessebar cu vaporul, îndemnată de curiozitate, dar și de modul în care ei, bulgarii, știu să facă turism. Am ajuns pe mal după 20 de minute de navigat pe mare, însă nu am ales ca din port să merg spre oraș, ci am vrut ca plimbarea să pornească chiar de la începutul istmului, adică a fâșiei de pământ sub forma unui drum care leagă peninsula sau orașul vechi, de orașul nou, acolo unde este o altă stațiune turistică cunoscută. Se spune că orașul a fost construit pe ruinele unei așezări tracice Mesambria, iar în prezent și-a pierdut o parte din teritoriu, multe vestigii fiind acum sub ape.

La intrarea în oraș sunt parcările, iar locurile libere sunt indicate pe un panou electric în timp real, tot aici întorc și autobuzele, pentru că în vechiul Nessebar se merge doar pe jos. Ar fi și păcat să fie altfel, pentru că străzile înguste, pietruite nu ar mai avea același farmec dacă s-ar auzi claxoane. Încă de la intrare, ai parte de o adevărată lecție de istorie și parcă nici nu știi la ce să privești mai întâi. După ce pășești dincolo de porțile orașului, fiecare clădire este un monument istoric, cel puțin eu așa le-am perceput. Unele clădiri erau bine întreținute și puteau fi vizitate plătind bilete de intrare, altele doar niște ziduri, însă fiecare în parte spuneau o poveste sau mai multe, dar cea mai importantă era cea a timpului. Am vizitat biserici ce datau de secole, ruine ale vechilor fortărețe, dar și situri arheologice.

Pe străzi, turiștii erau fascinați, unii de clădiri, alții de magazinele localnicilor și de produsele pe care le comercializează. Nessebarul este un oraș care are doar 10.000 de locuitori, iar aceștia se ocupă în general de comerț. La parterul caselor, aceștia și-au amenajat mici magazine cu produse hand-made, dar mai ales cu produse ce conțin trandafir, brandul cu care toți bulgarii se mândresc. De la dulciuri, produse cosmetice și băuturi alcoolice până la tot felul de obiecte de decor, toate cu și despre trandafir, nu degeaba se spune că Bulgaria este țara trandafirului.

La unul dintre magazine, vânzătoarea mi-a vorbit cu drag despre afacerea de familie, despre sortimentele de rahat pe care le comercializează și a insistat să gust din fiecare, astfel încât să aleg ce-mi place cel mai mult, ba chiar am primit și o carte de vizită, în loc de cupon de discount pentru următoarea vizită. Deci da, ei știu să facă turism!

M-am plimbat ore în șir pe străduțe și pe faleză, dar știu că n-am văzut tot, am să mă întorc. Înainte de plecare am privit apusul la una dintre terasele pescărești cu vedere spre mare. O clipă de răgaz, cu rolul de a-mi întipări în minte fiecare colțișor vizitat. La întoarcere am ales să plec cu trenulețul, pentru că da, există și această opțiune de a călători dintr-o stațiune în alta!

GALERIE FOTO


Larissa SOFRON

  • Publicat în Turism

Peste 24.000 de hectare de păduri în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO

Peste 24.000 de hectare de păduri valoroase de fag din România au fost incluse în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO, cu prilejul celei de-a 41-a sesiuni a Comitetului Patrimoniului Mondial al UNESCO, care s-a desfășurat vineri la Cracovia, în Polonia.

Din cele 24.679,4 hectare de păduri virgine de fag declarate sit al Patrimoniului Mondial Natural al UNESCO, 24.341,3 de hectare se află în proprietatea publică a statului și administrate de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, iar 338,1 se află în proprietate privată.

Cele șapte situri aflate în administrarea Romsilva sunt în Parcul Național Domogled – Valea Cernei, cu o suprafață de 10.321,7 hectare, în Parcul Național Semenic – Cheile Carașului, cu 4.278,3 hectare, în Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița, 4.294,2 de hectare, în Parcul Național Cozia, cu 3.411,1 hectare și trei alte situri, Codrii seculari Slătioara, de 609,8 hectare, Groșii Țibleșului, de 346,3 hectare și codrii Strâmbu-Băiuți, cu 630 de hectare. În plus, a fost selectat și Codrul secular Șinca, de 338,1 hectare, aflat în proprietatea Primăriei Șinca din județul Brașov.

Inițiativa includerii acestor situri în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO aparține Ministerului Apelor și Pădurilor, acum trei ani fiind semnat un protocol de colaborare cu Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Silvicultură ”Marin Drăcea” și organizațiile de mediu WWF – Programul Dunăre – Carpați și Greenpeace România.

Partenerii în proiect au identificat inițial 25 de situri, fiind selectate în final 8 situri valoroase.

Anul trecut, în luna septembrie, o echipă de specialiști ai Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN), organizație mandatată de UNESCO să certifice aceste situri, a evaluat în teren toate aceste păduri.

”Este o veste foarte bună, fiind o recunoaștere a faptului că România deține păduri extrem de valoroase, bine administrate și protejate. Este un efort comun, o colaborare foarte bună între specialiștii Ministerului Apelor și Pădurilor, specialiștii silvici și organizațiile de mediu, cărora le mulțumim pentru implicarea în acest proiect. Romsilva este angajată într-un amplu proces de identificare și protejare a pădurilor valoroase de patrimoniu” a declarat Dragoș Ciprian Pahonțu, directorul general al Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva.

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a inclus alte aproape zece mii de hectare de pădure în Catalogul Național al Pădurilor Virgine și Cvasivirgine, procesul de identificare a altor păduri virgine fiind în derulare.

Două păduri românești, în patrimoniul UNESCO

Țara noastră se numără printre puținele din această parte a Europei care se poate mândri cu păduri virgine sau cvasivirgine. Contrar imaginii, care tinde să se generalizeze, cum că pădurile noastre sunt exploa­tate sălbatic, mai există încă și codrii în care prezența omului este accidentală.

Deși în ultima perioadă mulți arbori au fost tăiați ilegal, iar în ultimul sfert de secol păduri valoroase, de stejar sau fag, au fost înlocuite cu păduri de tei și salcâm, esențele tari și valoroase fiind mult rărite ca desime, încă mai există și codri bătrâni, de o valoare inestimabilă. Probabil că mulți dintre aceștia își datorează existența mult-hulitei absențe a infrastructurii. Căci, în absența unor drumuri, nu are niciun rost să tai lemne pe care nu le poți transporta...

Un codru virgin presupune, pe lângă arbori uriași și peisaje mirifice, un întreg ecosistem, aparte de cel întâlnit în păduri mai tinere sau mai circulate. Pentru că, întotdeauna, intervenția omului, chiar minimală și lipsită de intenții distructive, implică schimbări, adesea majore. Spre exemplu, hrănirea animalelor sălbatice de către pădurari, chiar și doar în timpul sezonului rece, determină schimbări destul de însemnate în echilibrul ecologic. Tocmai de aceea, pe lângă valoarea economică, o pădure virgină reprezintă și o valoare științifică de neestimat.

Recent, specialiștii Romsilva au propus înscrierea a două astfel de păduri în Patrimoniul UNESCO. Este vorba despre Pădurea Cozia, cu o suprafață de 2.286 hectare, și pădurea Lotrișor, de 1.103 hectare. Amândouă sunt păduri seculare, virgine sau cvasivirgine de fag și amestecuri de fag și foioase. Ele sunt integrate deja în zona de protecție, de aproape 8.500 de hectare, a Parcului Național Cozia, administrat de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva. Intervenția umană în această zonă este strict interzisă.

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a inițiat demersurile pentru includerea celor două păduri în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO anul trecut, iar în luna septembrie o echipă de specialiști ai Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) și ai Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN) le-a evaluat în teren.

Celor două păduri, care adăpostesc exemplare de arbori cu o înălțime de peste 50 de metri și diametrul de 2 metri, au evoluat de-a lungul timpului fără intervenția umană. Aici trăiesc și se dezvoltă mai multe specii de animale și plante care au fost declarate, prin directive europene, drept specii protejate. Printre ele, cele mai importante sunt ursul brun, lupul, râsul, trei specii de liliac, tritonul cu creastă și ivorașul cu burta galbenă. Alte trei specii de pești și mai multe nevertebrate, precum rădașca, cosașul transilvan, o specie endemică de greiere și una de cărăbuș, își găsesc sălaș la umbra copacilor seculari. De asemenea, mai multe plante rare cresc în aceste păduri.

În acest moment, procesul de includere în Patrimoniul Mondial Natural al UNESCO este în derulare. Menționăm, de asemenea, că, anul trecut, Regia Națională a Pădurilor – Romsilva a inclus alte aproape zece mii de hectare de pădure în Catalogul Național al Pădurilor Virgine și Cvasivirgine.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 11, 1-15 iunie 2017 – pag. 45

Abonează-te la acest feed RSS