Mangalia, fereastra deschisă către dor

Stă la umbra unui cochet smochin, are ochii verzi, asortați cu iarba proaspătă prin care respiră cei care se odihnesc în dedesubtul acestui decor acoperit cu florile reginei nopții. Negruță, o alintătură de pisoi, își curăță fin trupul tăvălit pe acest sfânt lăcaș, unde în anul 1573 era construită Moscheea Esmahan Sultan din Mangalia.

Pașii mei s-au încins mergând pe strada Oituz ce duce, mergând tot înainte, către portul fostei colonii grecești Callatis din Dobrogea de Nord, loc bătătorit azi de turci, tătari, lipoveni și români. Stau, ca-ntr-o parcare a timpului ce s-a oprit, bărcuțele aliniate ca la careul școlar și își spun doar în șoaptă că le este dor, dor de bătrânele vapoare ce aduceau mărfuri, de oamenii ce făceau schimburi comerciale și băteau palma la mica înțelegere. Dar totuși, prin acest nou, am întâlnit-o pe Marea, fosta barcă Speranța, ce a scăpat de casa fiarelor vechi, a fost salvată de cei care au iubit-o. Marea este acum străbunica tuturor vaporașelor și decor fantastic alături de lebedele ce se plimbă cu grație de jur-împrejur.

Albul și albastrul lui m-au cucerit la prima întâlnire a privirii mele către el, Farul Genovez, această bijuterie pură ce-și deschide fereastra către nostalgia anilor `50, atunci când temelia i-a fost pusă inițial. A suportat inima lui vijelii, ploi, arșiță, toate precum omul rabdă tristețe, lacrimi, dar mai apoi se bucură de împlinirea sufletului. Este locul unde îndrăgostiții se întâlnesc, poeților le vine inspirația, iar celor care l-au văzut crescând odată cu ei, le trezesc fărâme de amintiri.

Muzeul de Arheologie Callatis m-a întâmpinat cu fragmente din perioada antică; chiar la intrare stau așezate cuminți pe jos, mângâiate de vânt și razele solare. Pe lângă vasele de ceramică, opaițe, podoabe, monede, cel mai mult am fost impresionată de mormântul cu papirus din secolul al IV-lea î. Hr. Papirusul descoperit în interiorul mormântului a fost scris în limba greacă și este cel mai vechi document din țara noastră.

Din capătul străzii Oituz aud ritmuri bulgare și române. Pentru prima dată în Mangalia anul acesta, pe 11 septembrie, s-a desfășurat Festivalul Transfrontalier „Marea Neagră cu Maramă și Dunărea cu Năframă“, la eveniment luând parte interpreți de muzică populară și ansambluri folclorice din România și Bulgaria. Un amestec de teme culturale, gastronomice, artistice și legate totodată de subiectul principal Marea Neagră, au vrut să evidențieze importanța păstrării tradițiilor, relațiilor și a moștenirilor transfrontaliere, precum și dezvoltarea interesului turistic din zona Mangalia-Balcic. Dansul și voia bună au adus laolaltă localnicii, dar și turiștii ce savurau din plin acordurile muzicale, printre care vocea bine-cunoscutului stâlp al muzicii populare românești, Gheorghe Turda.

Aud chemarea la rugăciune, e atât de profundă vocea celui care o rostește, îți unge tot trupul cu cântec... Pășesc în curtea unde se află monumentul istoric construit din piatră cioplită în stil grecesc și turcesc, cu influențe maure, prin anii 1500, de către Ismihan Sultan, prințesă otomană, nepoata lui Suleiman Magnificul. Fântâna unde altădată musulmanii își spălau mâinile și picioarele este acoperită de flori, nemaifiind folosită de multă vreme. Într-o ascunsă tăcere, sub reginele albe stau mormintele vechi de mai bine de 300 de ani, inscripțiile în limba turcă, arabă și persană fac să iasă la suprafață importanța sacră ce se ascunde în răcoarea pământului de aici. În interiorul geamiei, mă descalț și stau să mă reculeg și să îmi adun câteva gânduri, sentimente... simte și știe că voi scrie apăsat cuvinte magice despre ea... fiindcă da, este miraculos cum există aici de secole, cum nu s-a dat bătută de trecerea timpului, a rămas așa gătită, continuu pentru cei care respiră odată cu ea.

Frunzele se-mbrățișează, vântul le mână-mpreună, își apropie mușchii verzi, gălbui, maronii de-acum, iar păsările, sunt martore la episodul de amor, razele din cer și valurile Mării Negre se cuibăresc pe corpul lor, iar noi ne reîntâlnim, crengile ni le îndoim într-un unic simbol ce seamănă frunzelor. Acum, într-o clipă, mă întreb amețitor, dup-atâta timp, dacă fereastra către dor s-a deschis într-o corabie hoinară din splendida Mangalie...

Aurora Grigore