Mitul renaşterii

Aproape după orice nenorocire viaţa renaşte precum pasărea Phoenix din cenuşă. Ne place să auzim şi să credem asta. Ne place şi gândul că rele de-ar fi să ne mai pască, vor fi urmate de bine. Aşa suntem noi „plămădiţi“ să credem în orice şi în oricine ne dă o undă de speranţă într-o viaţă care să ne placă.

Viaţa nu e uşoară pe nici-unde. Oricine am fi şi pe unde ne-am afla, câţi bani şi putere am avea, ne gândim la ce va fi să fie mâine, poimâine şi mai departe. Iar dacă egoismul nu ne-a pătruns încă în sânge, ne mai gândim şi la cei din preajmă.

Ei bine, „vreme trece, vreme vine, noi gândim, de se cuvine,/ după cum vrei tu… Marine“ (fragment dintr-o creaţie populară contemporană). În traducere ar suna cam aşa: oamenii nu mai fac după cum gândesc, ci după cum vor alţii.

Aşa-s vremurile azi, fie că ne plac sau nu. Stăm parcă blocaţi într-o aparentă neştiinţă aşteptând să ne facă alţii curat prin bătătură, în vreme ce lumea din jur se mişcă precum o tornadă ce „curăţă“ mai tot pe unde trece. Surprinzător, românii, cunoscuţi în istorie ca fiind dintre cei mai viteji, harnici, ospitalieri, dar şi furibunzi la nevoie, mai cu seamă atunci când cineva a îndrăznit să le calce glia şi să le impună alte reguli decât cele împământenite pe la ei, s-au lăsat acum cuceriţi fără puşti, baionete, tunuri şi tancuri.

Apoi, nici că-i de mirare atâta vreme cât sunt cârmuiţi de indivizi aşi în manipulare şi nu numai, care sub masca aşa zisei democraţii, împachetată elegant în pluripartitism, impun o altfel de dictatură – spun mai cu seamă înrolaţii politici. Să nu-i crezi? Ba bine că nu, când vezi de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns, ce şi-au dorit românii şi ce li s-a oferit. Sau mai degrabă ce li s-a vârât prin neuroni.

Şi-au dorit libertate de mişcare şi exprimare, acces la informaţie şi susţinerea liberei iniţiative. N-aş spune că nu li s-au oferit, numai că toate par a fi strict supravegheate, uneori exagerat – chiar tendenţios – controlate. Nici asta nu e rău, spun oamenii, dar să fie la fel peste tot şi pentru toţi. Adică, „vigilenţă“ şi la cei mari şi la cei mici. Şi la ai noştri şi la ai lor, fie ei de pe aici, sau de pe oriunde.

Până una alta, încă ni se mai stoarce economia. Pădurile dispar cu sutele de hectare, cele mai importante afaceri nu mai sunt ale românilor, pământul a ajuns şi el pe mâini străine. Preţurile produselor agricole obţinute pe ce ne-a mai rămas sunt la cheremul afaceriştilor de oriunde. Industria românească „maldărul de fiare vechi“, cum era calificată pe la începutul anilor ’90, a ajuns prin furnalele Vestului de unde ni se întoarce acum sub diferite forme, la preţuri împovărătoare, pentru a… reconstrui propria economie. Pe deasupra, birurile sub formă de cotizaţii şi dobânzi au îngenuncheat de-a binelea România.

Se spune că speranţa moare ultima. Românii nu se cred răpuşi, ci mai degrabă puşi la încă o încercare. Cei drept, cam grea, dar nu sunt departe de… porţile renaşterii. „Vom fi ce-am fost, ba chiar mai mult de-atât“ – îmi spunea zilele trecute un proaspăt lider al unui partid de stânga, reproducând desigur, o mai veche zicere. Şi a continuat: „Românii nu vor mai aştepta ca altcineva să le facă dreptate, au propria lor voinţă şi forţă pentru a renaşte“. Ce să zic, poate o avea dreptate. Mitul ar putea deveni realitate. 

Ion Banu

Revista Lumea Satului nr. 18, 16-30 septembrie 2016 – pag. 5