Tot pe loc, pe loc…

Circulă de la o vreme, printre analiştii fenomenelor sociologice, o teorie care pe mine, cel puţin, m-a pus pe gânduri. Susţin aceşti futurologi, scrutând viitorul, cum că naţiei române îi mai trebuie cel puţin jumătate de secol pentru a se regăsi pe sine. Teoria cu pricina face trimitere la zestrea noastră genetică, una deloc de neglijat, zestre care ţine în mare parte de ceea ce savanţii numesc „revoluţia moleculară“. Cu alte cuvinte, până ce fiinţa românului nu se va preface din temelii, până în acel moment îi este dat să tragă după sine pietroiul unor date care l-au marcat ani de vreme.

Aşadar, prezentul nu ne este deloc fast.

Coloana noastră vertebrală este mult prea mobilă, ambiţiile şi mândria patriotică hibernează or, se ştie, somnul raţiunii naşte monştri, de aici şi destinul nostru contemporan de a purta lampa roşie a civilizaţiei. Privesc o recentă anchetă sociologică şi înţeleg mai adânc adevărul spuselor savanţilor la care mă refeream. Acceptarea noastră în UE a fost aşteptată ca o veritabilă minune. S-a dovedit însă, prin consecinţe – sigur, păstrând proporţiile –  similară minunii de la Maglavit.

Mergem în coada cozilor.

Statutul nostru e unul de toleraţi, aşa că, după nivelul de trai, zice sondajul cu pricina, ocupăm locul 26 din 27, cu doar 0,2 procente înaintea celui din urmă. Aşadar, tot pe loc, pe loc... Deşi contribuţia României la bugetul UE e una destul de generoasă pentru statutul nostru, remunerarea diverselor capitole economice româneşti este mai mult decât modestă. În consecinţă, şi ca urmare a unei birocraţii tipic europene, plătim scump şi cumpărăm la tarif de speculă. Trenul bunăstării ne-a trecut pe sub nas, aşa că nici măcar pe ultima scară a ultimului vagon nu mai încăpem a pune piciorul.

Între timp, România plăteşte şi alte tributuri. În ultimii zece ani, 65.000 de profesori şi învăţători au evadat din sistem. Şcolile abandonate, cu deosebire în mediul sătesc, cu miile.

14.000 de medici au luat şi ei drumul bejeniei.

Urmările sunt amarnic de evaluat. 200.000 de copii, şi ei din rural, trăiesc în grija bunicilor ori cui se nimereşte, părinţii populând agricultura occidentală. Satul, în ansamblul lui, rămâne un loc unde doar musonul mai schimbă câte ceva, recolta românească aşteptând bunăvoinţa Celui de Sus. În urmă cu numai 3 ani, 6,5 milioane de români trăiau la nivelul pragului sărăciei.

În prezent, 9 milioane este cifra înfricoşătoare.

Unde se greşeşte?

De ce nu ne merge? Răspunsul, pe cât de complicat pare, pe atât e de simplu!

Nu se investeşte! Haosul domină viaţa politică şi socială, cei din capul trebii rotunjindu-şi propriile averi.

Ba, mai mult!

Politicieni de ocazie, cu convingerea nemuririi lor, se văd, în fiecare zi lăsată de la Cel de Sus, în dregătorii mereu mai ambiţioase. Nervii de primăvară au iscat isteria contaminării. Producătorii de carne, şi nu doar ei, vizează colapsul.

Hoţul strigă: „Hoţii!“ Deşi, adevăr demonstrat, strivirea economiei de consum ne aruncă în calicie lucie, investiţiile au devenit slovă de dicţionar.

Ce se promite astăzi se dă la spate mâine. Fiindcă – ce dreptate au savanţii cu teoria „revoluţiei moleculare“! – la români o minune ţine – cât aşa, o părere – cel mult trei zile. Cine-a zis că rătăcite sunt Căile Domnului nu-i cunoscuse încă pe politicienii români. Mai rătăciţi decât ei, în labirintul unei societăţi sofisticate prin naştere, nu cred că se poate închipui ceva altcumva.

Se zice că primăvara primeneşte natura.

Natura noastră umană are cu adevărat nevoie de prefacere. Până la nivelul moleculei, altminteri „săraci ca anul aista şi ca de când ne ştim n-am fost parcă niciodată“.

Şi totuşi! N-om fi noi chiar cei de pe urmă.

Turma ţine de priceperea baciului, zice o vorbă.

Ei, aici e aici!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.7, 1-15 APRILIE 2013