reclama youtube lumeasatuluitv

Superlativele hidroenergeticii româneşti

Prima experiență hidroenergetică a României datează din anul 1896, când a fost construită hidrocentrala de la Sadu I. În 1934, academi­cianul Dorin Pavel publică lucrarea „Planul general de amenajare a forțelor hidraulice ale României“, compendiu care avea să stea la baza tuturor acțiunilor ulterioare privind lucrările de amenajare a apelor de pe întregul teritoriu al țării. În 1950 se imaginează un prim plan de electrificare, iar în 1960 au fost finalizate schițele de amenajare a principalelor bazine hidrografice și a început etapa I a gospodăririi apelor. Astăzi România are 104 de baraje (89 mari), 350 km de canale de aducțiune și de fugă, 750 km de galerii subterane, 650 km de baraje de contur, 143 de captări secundare și 129 de centrale hidroelectrice.

Sadu – prima hidrocentrală din țară

Sadu I este pionierul hidroenergeticii românești. Aici, la 16 decembrie 1896, a fost dată în funcțiune prima hidrocentrală producătoare de curent electric din țară, construcția, supravegheată de Oskar von Miller, fiind considerată printre cele mai vechi din Europa și printre primele amenajări urbane din lume, cu transport la distanță a curentului. Sunt iluminate electric, de la această amenajare de 1,7 MW, localitățile Sadu, Cisnădie și Sibiu. În 1907, același inginer neamț coordonează lucrările la Sadu II (1,5 MW), iar peste o jumătate de secol, în 1955, se dau în exploatare Sadu V și acumularea Negovanu, acesta din urmă fiind considerat primul baraj modern din România.

Bicaz – școala hidroenergeticii

Barajul Bicaz sau Lacul Izvorul Muntelui este al doilea cel mai mare lac artificial din România, după Porțile de Fier, dar cel mai mare realizat pe râurile interioare. Lungimea totală este de 35 km, iar suprafața de 32,6 kmp. Primul proiect al complexului hidroenergetic îi aparține inginerului Dimitrie Leonida care, în 1906, obține diploma de studii pe această temă, dar construcția începe mult mai târziu, în 1950. Soluția tehnică este cea sugerată de Leonida, însă la dimen­siuni negândite vreodată de acesta. Proiectul prevedea construirea barajului și săparea unui tunel în inima Muntelui Botoșanu, prin care apa să fie transportată la 15 km depărtare, la centrala hidroelectrică „Dimitrie Leonida“ de la Stejaru. Lucrările au durat 10 ani (1950-1960). Pe acest șantier au muncit 15.000 de oameni, inclusiv deținuți politici, plasați în două lagăre, și militari în termen. Pentru realizarea construcției au fost strămutate 22 de sate (18.760 de locuitori) și două cimitire, pe o rută denumită ulterior „Drumul Morților“. Nu se cunoaște numărul de victime, dar se presupune că au fost de ordinul sutelor. Amenajarea Bicaz-Stejaru, considerată „școala hidroenergeticii românești“, a însemnat un efort gigantic, având în vedere că s-au executat, în mare parte manual, 3 milioane mc de săpături, jumătate în stâncă și aproape 700 de mii în subteran, s-au turnat peste 2,3 milioane mc de beton și s-au montat 11.000 tone de echipament electromecanic.

Lotru – Ciunget, soluție tehnică unică în țară

România deține o construcție inginerească a cărei soluție tehnică (amploarea bazinului montan de retenție şi lungimea ducțiuni) îi conferă unicitate în lume: hidro­centrala și barajul Lotru – Ciunget. Lucrările pentru amenajarea râului Lotru și a celei mai mari uzine hiroenergetice de pe râurile interioare ale țării au început în anul 1965 și au fost finalizate în 1975. Soluția de proiect, bazată de principiul concentrării de debite și a căderii de apă, înseamnă 156 km de galerii subterane și aducțiuni secundare care transportă în acumularea principală (barajul Vidra) debitele unor afluenți sau râuri din bazinele adiacente. Hidrocentrala este situată în subteran, la 140 m sub talvegul râului Latorița, și este proiectată pentru a intra în funcțiune maximă în 4-5 minute. Pe acest uriaș șantier al curajului au lucrat 12.000 de muncitori și și-au pierdut viața 140 de oameni.

Vidraru – cel mai înalt baraj și cel mai adânc lac artificial

Între anii 1961 și 1966 a fost construită, cu mari sacrificii umane (80 de victime), amenajarea Vidraru, obiectiv dat în folosință pe 9 decembrie 1966. Pentru această construcție hidrotehnică clasificată, la vremea inaugurării, a cincea din Europa și a noua din lume, s-au forat galerii subterane în lungime de 42 km, au fost excavate 1,768 milioane metri cubi de rocă, s-au turnat 930.000 mc de beton și s-au montat 6.300 tone de echi­pamente electromecanice. Lacul de acumulare Vidraru are o capacitate de 465 de milioane de mc, o lungime de 10,3 km, adâncime de 155 m și o suprafață totală de 870 ha. Barajul, cel mai înalt din România (166 m), este din beton cu dublă curbură realizat din 22 de ploturi verticale, fiind traversat de 9 galerii orizontale interioare pentru aparatura de măsură și control. Centrala electrică este amplasată subteran, în masivul Cetățuia, la o adâncime de 104 metri, și poate asigura o producție anuală de energie de 400 MW.

Porţile de Fier, marea istorie de pe Dunăre

În 1956, noile administrații comuniste din România și Iugoslavia au hotărât să utilizeze în comun uriașul potențial hidroenergetic de pe Dunăre. Până în anul 1960, cei mai buni specialiști din cele două țări au realizat planurile în detaliu, iar trei ani mai târziu, la 30 noiembrie 1963, conducătorii țărilor vecine au semnat acordul privind realizarea colosului hidroenergetic. În 1964 au fost aduși specialiști și muncitori „căliți“ la Bicaz și Vidraru. În perioadele de vârf aici au lucrat și 10.000 de oameni deodată, mulți dintre ei deținuți aflați în pușcăriile comuniste. Pentru ca apele Dunării să-și facă loc în uriașa extindere a barajului a fost nevoie ca peste 15.000 de familii să fie strămutate din casele lor. Vechiul oraș Orșova se află acum sub ape, ca și satele Ogradena, Vârciorova, Tisovița, Plavișevița etc. Trist a fost și tribu­tul micuței insule Ada-Kaleh, locuită de 550 de turci; aceștia au fost atât de dramatic loviți în rosturile lor încât au plecat în Turcia, dar n-au rezistat mult timp departe de locurile natale și s-au întors, mai târziu, în Orșova. Inaugurarea a avut loc la 6 mai 1972, festi­vitatea fiind pregătiră pentru prezența șefilor de stat, Ceaușescu și Tito.

Cele mai mari lacuri de acumulare, ca suprafață, după Porțile de Fier și Bicaz, sunt Lacul Vidra (Munții Parâng, 1.038 ha), Lacul Vidraru (Munții Făgărașului, 895 ha), Fântânele (Munții Gilău,880 ha), Oașa (Munții Sebeșului, 453 ha), Gura Apei (Munţii Retezat, 380 ha), Colibița (Munții Călimani, 350 ha), Poiana Uzului (Munții Ciucului, 335 ha), Drăganul (Munții Apuseni, 320 ha) etc. Cel mai adânc lac artificial este Vidraru (155 m), urmat de Drăganul (120 m), Vidra (109 m), Valea lui Iovan (107 m), Paltinul (107 m), Fântânele (92 m), Izvorul Muntelui (90 m), Oașa (90 m) și Gura Apei (80 m).

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 48-49