reclama youtube lumeasatuluitv
update 13 Sep 2019

Instruirea practică în opinia marilor agronomi

Instruirea practică în învățământul agricol de orice grad reprezintă baza pregătirii profesionale a celor care lucrează în agricultură.

Această instruire, pentru a fi de calitate, este condiționată, în primul rând, de existența fermei didactice complexe în care elevii (studenții) să participe în mod direct și efectiv la executarea lucrărilor agricole, la conducerea și exploatarea corectă a tractoarelor, mașinilor și utilajelor agricole din dotare.

Școlile agricole, încă de la înființarea lor, au fost dotate cu ferme de diferite mărimi în funcție de gradul școlii. Astfel, Școala Centrală de Agricultură Pantelimon, înființată în 1852/53, avea fermă pe moșia Eforiei Spitalelor, unde se înființase.

În 1870, Ion Ionescu de la Brad a înființat Școala practică de agricultură, cu fermă proprie, pe moșia sa de la Brad – județul Bacău.

Prin Legile din 1909 și 1919 s-a stabilit să se acorde suprafețe de teren de 20-50 ha pentru școlile elementare – inferioare de agricultură în care elevii să efectueze lucrări de instruire practică 3-4 ore/zi și câte 100-200 ha pentru școlile medii, iar elevii să efectueze practică 20 ore pe săptămână.

După reforma învățământului din 1948 s-au înființat Școlile medii tehnice agricole, toate fiind dotate cu ferme corespunzătoare. O asemenea școală am urmat și eu în perioada 1949-1953, unde aveam fermă de 150 ha cu cultură mare, legume, vie, pomi și zootehnie și efectuam lucrări practice în fiecare zi, după masă.

Începând cu anul 1955 au luat ființă școlile profesionale agricole și școlile tehnice de maiștri, toate fiind asigurate cu condiții de practică. După încheierea cooperativizării agriculturii (1962) s-au înființat Școlile tehnice agricole cu durata de 4 ani, dintre care 3 ani se efectuau cursuri și lucrări practice în școală, iar în cel de-al patrulea an fiecare elev efectua practica într-o unitate agricolă de producție.

În 1966 s-au înființat liceele agricole care aveau 6 săptămâni/an practică, iar după 1992 s-au redus la 2 săptămâni/an, dar nici aceasta nu se poate efectua pentru că au fost luate fermele didactice.

Iată cum apreciau marii agronomi ai secolelor XIX-XX necesitatea instruirii practice a celor care vor să activeze în agricultură:

Ne vom referi, în primul rând, la marele agronom și om politic Ion Ionescu de la Brad, care a avut cele mai mari preocupări în problema instruirii practice. El spunea: „Noi suntem din școala aceea care reduce toată învățătura la practică și care de la practică se ridică la teorie și care nu admite decât teoria ieșită din practică și rezemată de practică.

Teoria răsare din practică, generalizând faptele acesteia și explicându-le, adică dând cuvântul pentru ce un lucru trebuie să se facă într-un fel și nu într-alt fel.

Știința nu este opusă practicii, știința nu este altceva decât explicația și generalizarea multor fapte care vin din practică.

Oameni numai cu teorie sau numai cu practică nu pot să ne învețe cu folos agricultură. Cei dintâi se amăgesc adeseori deoarece nu au practicat. Ceilalți nu vor putea spune pentru ce fac un lucru într-un fel și nu în altul. Unind teoria cu practica vom ști și cum să facem și pentru ce să facem.“

Om cu vederi progresiste, el vedea viitorul agriculturii modernizate în primul rând prin mecanizare, iar lucrătorii din agricultură să fie capabili să exploateze corect și eficient aceste utilaje. De aceea menționa:

„Învățământul practic suferă de lipsa de mașini și instrumente agricole. Elevii nu vin la școală ca să învețe ceea ce pot învăța și acasă la părinți; ei vin ca să învețe noul mijloc de producție cu conducerea mașinilor și instrumentelor perfecționate din agricultură.

Absolventul trebuie să știe să monteze, să demonteze și să mânuiască bine mașinile, fiind în stare chiar să țină locul unui mașinist.

Elevii vor trebui nu numai să știe, dar să și facă, să facă adică brazda și dreaptă ca linia, și de-o potrivă de adâncă, și de-o potrivă de lată și bine răsturnată și pentru ca să ajungă a fi buni plugari vor trebui să lucreze singuri și cu plugul, și cu celelalte mașini și unelte agricole.“

Agronomul și scriitorul Constantin Sandu – Aldea, care a condus Școala de la Herăstrău peste 25 ani, era foarte exigent cu dotarea școlii și cu practica elevilor. El menționa: „Până în 1895 nimeni dintre politicieni n-a ținut seama de faptul că învățământul practic din această școală a fost practic nul. Școala nu are laboratoare, o hală de mașini și o stațiune pentru încercarea acestor mașini. Cunoașterea mașinilor este una dintre cele dintâi datorii ale viitorului administrator de moșie.“ El cerea ca absolvenții școlilor agricole să îndeplinească următoarele condiții: „...pricepere, cinste, să nu știe ce-i oboseala, să nu știe ce-i teama, să nu știe ce-i rușinea de a se murdări de praf, de pleavă sau de unsoare de mașini. Ploile, arșița, viscolul să le rabde fără să murmure. Pentru aceasta trebuie antrenat, oțelit de mic, călit și răscălit. Cine ține la această probă, bine; cine n-o poate răbda, să plece; acela nu era pentru plugărie.“

Acad. Gh. Ionescu-Șișești, într-o inspecție la Școala Agricolă Valea Călugărească, constată că „școala nu are vie, cramă, grajd, magazie, deci nu are condiții pentru practică“.

Acad. Tr. Săvulescu, fost profesor la Herăstrău, afirma: „Acela care nu simte în suflet chemarea pentru brazdă, pentru câmp, pentru munca grea dar rodnică a plugăriei, dacă-i cinstit, să nu se facă agronom.“

Manolescu-Strunga, în 1933, arată că „învățământul agricol superior din Iași este mai mult decât neserios pentru că, în condițiile în care se face, absolut teoretic, nu se poate chema învățământ agricol.“

Credem că sunt suficiente învățăminte pentru politicienii și conducătorii de azi ai țării.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

130 de ani de cercetare ştiinţifică organizată în agricultura României

În rândul unor specialiști agronomi s-a acreditat ideea, în mod eronat, că cercetarea științifică organizată în agricultura din țara noastră a început odată cu înființarea Institutului de Cercetări Agronomice din România (ICAR) în anii 1927-1928.

În mod voit sau fără o documentare temeinică s-au neglijat realizările obținute în cercetarea agricolă românească înainte de înființarea ICAR-ului.

Încercăm să aducem în atenție o parte din activitatea de cercetare științifică modernă din agricultura României care a început odată cu înființarea Stațiunii Agronomice București în anul 1886, adică acum 130 de ani.

Stațiunea Agronomică era afiliată Școlii Centrale de Agricultură Herăstrău și avea aceeași conducere, pe marele agronom Vlad Cârnu-Munteanu. După decesul acestuia, conducerea Stațiunii a revenit agronomului chimist Corneliu Roman. La început stațiunea a funcționat în diferite sedii, pe lângă școală și numai în anul 1905 s-a mutat în sediul propriu.

Construcția sediului Stațiunii Agronomice București s-a realizat la Șoseaua Kiseleff, pe actualul teritoriu al Muzeului Satului. Ea era amplasată pe locul unde se află în prezent construcția în care a funcționat, un timp, Ministerul Culturii.

În anii ’50, când eram student la Agronomie, în acest sediu încă funcționau câteva laboratoare ale Institutului Agronomic. Ce păcat că nu a fost lăsată și această clădire în curtea Muzeului Satului, fiind prima construcție din țară destinată cercetării științifice din agricultură! Primele rezultate ale Stațiunii au fost publicate în anii 1891-1901 și se referă la: Les céréales roumaines, Le sol arable de la Roumanie și Vinurile României.

În acord cu Ministerul Agriculturii, Stațiunea efectua analiza calității producției de cereale, analize privind fertilitatea solului, analiza calității strugurilor ș.a.

Totodată, în stațiune se executau experiențe cu îngrășăminte, experiențe fitotehnice etc. Stațiunea a publicat studii asupra maturității rapiței, experiențe culturale cu sfecla-de-zahăr, cu varietăți de cartof, cu porumbul timpuriu. Toate acestea au fost realizate de Corneliu Roman, alături de care au activat Ion Enescu, I. Păsăreanu și D. Căruntu și care din 1904 au editat Analele Stațiunii Agronomice.

O preocupare importantă a Stațiunii a fost studiul calității grâului pe județe la care se urmăreau indicii: masa hectolitrică (MH), masa a 1.000 boabe (MMB), facultatea germinativă, sticlozitatea bobului, conținutul în proteină, umiditatea, indici care erau foarte importanți la exportul grâului.

Au fost realizate studii importante asupra culturii și industrializării sfeclei-de-zahăr deoarece multe voci din exterior afirmau că în România nu sunt condiții favorabile pentru cultura acestei plante, informații care au fost total infirmate de rezultatele stațiunii.

De asemenea, s-au făcut cercetări asupra culturii și compoziției florii-soarelui care au scos în evidență condițiile prielnice din țara noastră pentru extinderea acestei culturi. Prin urmare, Stațiunea Agronomică București a fost precursorul cercetării științifice în agricultura româ­nească, fiind dezvoltată ulterior, pe o treaptă superioară, de ICAR și în continuare de ASAS.

Considerăm că este necesar să așezăm eveni­mentele în cronologia lor firească privind cercetarea agricolă în România.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU

Schimbare de gardă la Direcția pentru Agricultură Prahova

Instalat de curând în funcţie, agronomul Marian Marcu a acceptat cu plăcere un interviu pentru revista Lumea Satului.

– La 41 de ani, sunteţi cel mai tânăr director de la Direcția pentru Agricultură Prahova, cunoscut ca un specialist de marcă în domeniu, dar şi ca om de presă. Cum vedeţi dvs., de la biroul elegant, cu aer condiţionat, din centrul Ploieştiului, agricultura judeţului de azi şi în perspectivă?

– Aer condiţionat găseşti peste tot. Şi pe tractoare, şi pe combine, şi pe alte utilaje complexe la cei mai mulţi dintre cei peste 300 dintre marii fermieri. Prahova, spre deosebire de judeţele vecine, din sudul ţării, are o suprafaţă agricolă oarecum mai redusă, cca 270.000 ha, iar cea arabilă de 143.000 ha, dar cu o populaţie densă, de peste 800.000 locuitori. Pornind de la această realitate, de la acoperirea necesarului de consum ne dorim rezultate pe măsură. Cum vedem aceasta? Foarte bine. Perspectiva, cam la fel.

– Agronomul şi omul de presă...

– Îmi amintesc cu multă plăcere de acea perioadă de presă. Am lucrat în acest domeniu mai bine de 14 ani. Mi-e dor de acele vremuri. De un deceniu, am intrat în agricultură. Chiar în postura de purtător de cuvânt. Munca de aici m-a atras către studiu şi cercetare pedologică, în special. Am ajuns director al Oficiului judeţean de specialitate. De aici am promovat.

– Ce v-a atras către agricultură?

– M-am născut şi am crescut la ţară, la Drăgăneşti – Prahova. Tata şi mama au fost agricultori. Mama, cu sapa, la CAP, iar tata, la IAS. Mai am două surori mai mari, una juristă, iar cealaltă, inginer de îmbunătăţiri funciare. Prima este jurist la o primărie din judeţ, iar cealaltă a ajuns, prin căsătorie, în Austria. Mie mi-a plăcut Agronomia, am făcut-o la Bucureşti.

– Apropo, cum vede azi agronomul care a trecut prin multe în cei zece ani agricultura judeţului?

– Cu optimism. Se văd semne bune dinspre Guvern şi Ministerul Agriculturii. Până acum am tot asistat la tot felul de restructurări. Aşa că tot ceea ce a fost a cam trecut. Pentru că, din peste suta de specialişti de altădată, am rămas, cu timpul, foarte puţini. Acum suntem doar opt persoane. Cu mine, cu tot. Dintre aceştia, numai 2-3 sunt agronomi. Ceilalţi, de alte specialităţi. În timpul din urmă am pierdut cei mai buni specialişti, care cunoşteau bine problemele agriculturii judeţului. Mare păcat! Am mai rămas în schemă şi cu doi agronomi care de trei mandate sunt primari de comune, la Fulga şi la Vâlcăneşti. Cum menţionam mai înainte, perspectivele sunt încurajatoare. Există o lege, deja promulgată, care pune ordine în domeniu, contribuind la întărirea rolului direcţiilor agricole. Prin acest act normativ, s-a ajuns la o formulă de a le dezvolta activitatea. Inspecţiile de specialitate şi alte domenii revin în structura lor. În plus, revin la noi şi camerele agricole, cu personal cu tot. Rămân în activitate doar camerele agricole private, care vor fi ale fermierilor. De acum, Ministerul Agriculturii va avea toate pârghiile, tot aşa şi noi. Va fi, desigur, mai bine.

agronom Marian Marcu

– Ce ne facem cu pregătirea cadrelor ca specialişti?

– O întrebare foarte grea. Totuşi, ne gândim serios la toate cele 300 de mari ferme agricole, dar şi la creşterea numărului acestora, prin extindere şi asociere. Din fericire, ne vine în sprijin şi politica ministerului de a li se acorda acestora stimulente financiare. Dar, ne preocupăm şi de asigurarea personalului calificat în domeniu. În judeţ există mai multe licee agricole de profil, care însă numai astfel de cadre calificate nu fac. Nu am găsit nici măcar o şcoală care să asigure acum meseriaşii de bază: tractorişti, combineri ori lucrători în zootehnie. Am iniţiat deja discuţii cu liceele de profil pe această temă. Sperăm că vom găsi soluţii adecvate. Avem în atenţie până şi acele meserii căutate, dar pe care nu le mai asigură nimeni. Cum ar fi cei care fac tăierile la pomi şi la vie, asta ca să dau doar un singur exemplu. Oricum, dacă vorbim de tehnologie, care se practică mai mult în marile ferme, cu peste 50-100 ha, dar şi în cele care deţin peste o mie de hectare. Astăzi acestea se descurcă cum pot, cu numai 7-8 persoane, plus familia fermierului, cu tot. Trebuie să-i ajutăm concret, cu oameni de specialitate. Or, vin la noi, anual, prea puţini agronomi sau zootehnişti din facultate. Asta din cauza veniturilor neatractive. În cele mai multe cazuri, pe maşinile noi, moderne, lucrează chiar patronii. Mulţi se şcolarizează cum pot, fie unii pe alţii, fie cu ajutorul celor de la firmele de la care achiziţionează utilajele. Însă nu mai poate merge prea mult timp aşa.

– Vă gândiţi şi la organizarea de şcoli profesionale de profil?

– Da. Ne-am propus o discuţie cu liceele de profil, pentru acest tip de personal. Noi nu mai putem să așteptăm. Prahova are de toate: legume, fructe şi cereale; îşi asigură tot necesarul de consum al judeţului şi pentru export. În 2016 avem producţii excelente la grâu, la rapiţă. Stăm bine cam la toate culturile, fiind cele mai bune din ultimii cinci ani. Porumbul şi floarea-soarelui se prezintă excepţional. Din păcate, acestea sunt vândute la preţuri sub aşteptări. Dacă nu ar fi subvenţiile ar fi foarte greu să practici azi agricultura.

– Ar putea fi şi alte soluţii prin organizarea de depozite, de magazii, de centre de achiziţii şi de valorificare, la legume şi fructe, în special, poate şi la culturile ecologice şi chiar cele tradiţionale?

– Avem în vedere toate acestea. La culturile ecologice, din păcate, nu stăm prea bine. Cele peste 1.000 ha pot fi mult extinse. Apoi, în fiecare sector ne gândim să avem în vedere strategii specifice de dezvoltare. Direcţia agricolă trebuie să fie ce a fost odată. Ba mai mult decât atât!

– Vă urăm mult succes!

Cristea BOCIOACĂ

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 40-41

  • Publicat în Interviu

Frumuseţea meseriei de agronom

Printre diversele meserii care se practică în lume se pare că cea de agronom este cea mai apropiată de natură, cea mai bine prinsă în tiparele tânărului şi copilului care a trăit la ţară.

Zugrăvirea cea mai autentică a acestei meserii a fost făcută de marele agronom al României, acad. prof. Gheorghe Ionescu-Şişeşti, provenit tot dintr-o familie numeroasă de la ţară.

În revista Viaţa agricolă din iunie 1912, într-un articol cu titlul „Întoarceţi-vă la pământ!“ scrie:

„Noi suntem privilegiaţii, noi suntem cei mai puţin nefericiţi în această vale a plângerii, pentru că noi am rămas cei mai apropiaţi de natură, cei mai înţelegători şi cei mai credincioşi copii ai săi.

Să respiri mirosul brazdei proaspete, să ţi se mai încingă fruntea de primele zbenguiri, pe care soarele le trimite de la marginea zării, să-ţi crească pieptul de aerul tare al dimineţii, să ai, în fiecare clipă, înainte-ţi unduirea lanurilor în soare, să simţi mâna sigură şi trupul falnic de muncă, să dormi fără visuri şi fără frământări, după o zi de încordare, să birui eroic ploaia, ninsoarea – acestea nu sunt jertfe, acesta-i cel mai mare bine pe care pământul şi firea ni le dau în schimbul unui grăunte de iubire.“

În 1905, în „Note de drum“ spunea:

„Dar să lăsăm oraşul cosmopolit cu aerul lui greu şi înăbuşitor şi să mergem iarăşi la ţară, unde e mai multă sănătate, mai multă viaţă şi mai mult românism.“

În 1961, într-un material adresat tineretului cu titlul „Îndemn către o frumoasă profesiune“, spunea:

„Veţi aduce apa în stepa Bărăganului şi veţi alunga pentru totdeauna spectrul secetei, veţi transforma coastele dealurilor sterpe şi brăzdate de ogaşe în plantaţii de pomi şi vii; veţi fecunda nisipurile şi terenurile neproductive; veţi crea noi soiuri de plante şi noi rase de animale mai bune decât cele de azi; veţi construi ferme, sate, case de cultură şi laboratoare; veţi ridica fertilitatea solului şi veţi dărui belşugul pe tot întinsul ţării.“

Adresându-se în continuare, în mod special tineretului de la sate care dorea să urmeze Agronomia, spunea: „Voi ştiţi ce încântare aduce boarea dimineţii şi răsăritul soarelui, ce satisfacţie vă dau lanul de grâu, mereu nou în fiecare zi, animalul ce creşte sub ochii şi îngrijirea voastră, maşina condusă de voi, pământul fertilizat de voi. Mai presus de toate veţi fi ingineri de oameni, pedagogi şi educatori, sfătuitori ai părinţilor şi fraţilor noştri.“

În 1063 acad. Gh. Ionescu-Şişeşti, adresându-se către agronomi, menţiona:

„Sunteţi deţinătorii unei ştiinţe nobile şi unei milenare îndeletniciri care asigură viaţa omenirii. Fie că lucraţi în învăţământ, unde pregătiţi pe tinerii dvs. urmaşi, fie că lucraţi în câmpurile de experienţă şi în laboratoare, unde descifraţi tainele vieţii vegetale şi animale sau mecanismele noilor unelte şi maşini, fie că lucraţi acolo unde se făureşte producţia, oriunde lucraţi trebuie să fiţi mândri de misiunea dvs. şi să-i dăruiţi toată puterea de muncă şi tot entuziasmul dvs.“

Şi mai departe:

„Satisfacţia rodului îmbelşugat, obţinut sub conducerea dvs., vigoarea şi tinereţea care vin de la contactul cu pământul, de la lumina aurorei, de la soarele dogorâtor şi de la adierea vântului, apropierea de sufletele oamenilor cu care lucraţi şi, mai presus de toate, bucuria de a vedea bunăstarea şi mulţumirea lor, ca rezultat al strădaniilor unite, […] toate acestea sunt privilegiul şi mândria ostenelilor dvs.“

Cel care scrie aceste rânduri a avut privilegiul de a se număra printre studenţii din ultima generaţie care au beneficiat de prelegerile şi îndrumările marelui profesor acad. Gh. Ionescu Şişeşti.

Prof. ing. dr. Vasile POPESCU

Măsuri de păstrare şi protejare a pământului

• Scrisoare deschisă adresată de Societatea Inginerilor Agronomi din România

            – Comisiilor pentru Agricultură din Parlamentul României

            – Guvernului României

            – Ministerului Agriculturii

Societatea Inginerilor Agronomi din România, filiala Mureş, în cadrul adunării din 22.02.2013, luând în discuţie cele mai neplăcute, mai grave aspecte: economice, sociale, organi­zatorice şi chiar politice ale agriculturii din zonă, a hotărât să vă relateze unele dintre ele, cu câteva sugestii de rezolvare.

Considerăm că una dintre cele mai grave situaţii este modul de mişcare, gospodărire, organizare, întreţinere şi exploatare a fondului funciar, îndeosebi a terenurilor arabile.

Acestea şi multe altele ne arată necesitatea stringentă ca pământul să rămână în proprietatea românilor indiferent de etnie, fiind cel mai de preţ bun naţional.

Mulţi tineri, unii orăşeni, nesimţindu-se legaţi de pământ, îl vând la preţuri mult sub valoarea lui. Puterea de cumpărare a românilor, care ar dori să cumpere pământ, fiind scă­zută, dă posibilitatea speculanţilor străini, care direct sau indirect, prin intermediari locali – „cozi de topor“ – cumpără pământ la preţuri de 40-50 ori mai mici decât în ţara lor şi de 5-6 ori sub valoarea reală (de exemplu, un hectar din lunca Târnavelor s-a cumpărat, de aceiaşi samsari, cu 2.000 lei, faţă de 20.000 lei cât este valoarea reală).

Acum, în ceasul al 12-lea, vă cerem, cu multă insistenţă, să puneţi stavilă acestui jaf naţional de înstrăinare a patrimoniului funciar românesc. Dacă nu ştiţi cum, consultaţi vecinii, pe polonezi, slovaci, unguri, care nu-şi vând pământul străinilor. Cei care înstrăinează pământul, ilegal, sunt pedepsiţi penal în unele ţări, membre ale Uniunii Europene.

Reluarea în cultură a întregului fond funciar (arabil, fâneţe, păşuni, mlaştini etc.) se poate realiza prin măsuri concrete, acceptate, atractive pentru cultivatori şi nu represive, cuprinse în programe patriotice de scurtă durată (2-3 ani), medie (5-10 ani) şi lungă durată (15-30 ani), întocmite conform specificului şi cerinţelor naţionale, fără influenţe externe, fără conotaţii politice, să fie dorite şi acceptate de toate formaţiunile politice, sociale, de toţi românii. Măsuri care să nu se modifice odată cu schimbarea guvernelor sau a miniştrilor.

Dintre multiplele măsuri de punere în totalitate, în plină producţie, a întregului fond funciar amintim doar câteva:

• Să nu se poată înstrăina, vinde străinilor, fapt ce trebuie reglementat prin legi clare, precise, concrete şi ferme, urgent adoptate.

• Să se pună restricţii certe în posibilitatea de a fi scos din circuitul agricol sau silvic, cu reglementări şi atribuţii concrete în acest sens.

Exemple de scoatere din circuit, nejustificat, ineficient sunt destule. Amintim numai suprafeţele aprobate pentru amenajarea supermarketurilor, cărora li s-au acordat suprafeţe de 4-5 ori mai mari decât necesar, s-au amenajat în jurul lor, pe cele mai fertile terenuri, parcuri, spaţii verzi, parcări auto, care nu se vor popula în întregime niciodată, în loc să construiască parcări subterane sau etajate.

• Crearea de posibilităţi cultivatorilor de a lucra pământul cu mijloace moderne, având consum redus de energie şi eficienţă economică ridicată.

Aceasta se poate realiza prin:

- crearea de exploataţii agrozootehnice mari, prin asocierea proprietarilor, sub îndrumarea şi stimularea de către stat;

- cumpărarea de teren agricol de către tineri români, indiferent de etnie, la preţuri reale. Preţul pământului se poate stabili în funcţie de indicii de fertilitate şi pretabilitate, pe zone, în urma bonitării solelor de specialişti. Tinerii să primească credite cu dobândă subvenţionată, de 3-5%, pe termen mediu de 10-15 ani. Cu ce să garanteze creditele? Cu pământul şi utilajele cumpărate;

- pământul rămas nelucrat, neinclus în asociaţii, necumpărat de români, să fie cumpărat de stat, la preţuri stabilite prin bonitare. Să se comaseze în ferme de stat. După ce sunt puse la punct să se vândă tinerilor sau să rămână la stat.

Pământul ce rămâne nelucrat şi după această acţiune se poate concesiona străinilor pe o perioadă de 10-30 ani.

Ne oprim aici în înşirarea măsurilor majore de păstrare, protejare şi îmbunătăţire a pământului (în conceptul nostru sunt peste 30 de măsuri uşor de aplicat), spunând că proprietarii de pământ au obligaţia sfântă de a-l lucra, cultiva raţional, agronomic.

Nu uitaţi că încă mai avem specialişti care să conceapă, să aplice programele de redresare agriculturii. Trebuie doar să fie ascultaţi şi folosiţi.

Semnează 41 de membri fondatori ai SIAR filialele Mureş.
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013

După 16 ani s-a reactivat Societatea Inginerilor Agronomi

După 16 ani s-a reactivat Societatea Inginerilor Agronomi

Cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înfiinţarea Societăţii Inginerilor Agronomi din România (SIAR), a fost organizată Conferinţa Naţională, pentru reactivarea acestei organizaţii profesional-ştiinţifice, nonprofit şi apo­litică, înfiinţată de academicianul şi profesorul Gheorghe Ionescu Şişeşti, în anul 1912. Se vorbeşte de o reactivare, pentru că din 1940, timp de 50 de ani această societate nu a mai funcţionat, până în anul 1990, când şi-a reluat activitatea pentru doar 6 ani. „Ne-am gândit să o reactivăm din aceleaşi motive pentru care profesorul Gheorghe Ionescu Şişeşti a înfiinţat-o în 1912.

.... articolul complet pe baza de abonament, detalii ....

Patricia Alexandra Pop
LUMEA SATULUI NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2012

Abonează-te la acest feed RSS