Zorina Bălan: „Când sunt pe scenă, suntem eu, cântecul, Dumnezeu și publicul“

Rămân la părerea că un interpret de muzică populară – de fapt, de orice fel de muzică – trebuie să cânte nu doar din... gură, ci din toată ființa, fibra și ființa sa pentru a face cântecul nemuritor, pentru a ajunge la inima auditoriului și a-l face să vibreze de emoție și pentru ca numele solistului să rămână, cumva, în memoria generațiilor. Trecutul – așa cum a știut el mai bine să cearnă – a așezat nume ilustre într-o galerie de mari creatori de folclor. Îi știți foarte bine! Din tânăra generație sunt câteva voci care deja s-au detașat, iar printre acestea se află și Zorina Bălan (35 de ani), o interpretă ce și-a măsurat măiestria în... „Crizantema de Aur“ sau trofeul Festivalului „Maria Tănase“.

Reporter: Zorina Bălan, sunteți născută în Corabia, la malul Dunării, într-o familie unde s-a făcut dintotdeauna muzică. Deci nicio mirare că talentul s-a transmis.

Z.B.: Și eu și copiii mei – am trei prunci – suntem născuți în Corabia. Dar multă vreme eu am copilărit la Prundu, dincolo de Olt, în Teleorman. Vin dintr-o familie de lăutari în care toată lumea a cântat. De fapt, facem asta de generații întregi. Străbunica mea, rămasă în memoria oamenilor drept baba Stela, a fost un talent local renumit. Bunicii Stan și Stana au avut taraf, li se spunea taraful Scârcea, frații și surorile bunicilor făceau muzică, apoi mama (Floarea) a cântat toată viața în spectacole sau la petreceri, unde se aduna lume puhoi, iar tata (Nicu) – el din păcate s-a prăpădit când aveam trei ani – le „zicea“ nemaipomenit cu acordeonul. Unchii mei, de asemenea, au cântat, surorile mele au voci excepționale. Tot neamul meu a fost de lăutari sau rapsozi populari. Eu trebuie să mă socotesc o norocoasă pentru că am prins acele vremuri de iubire adevărată între oameni, de căldură sufletească, de veselie. Am trăit momente incredibile alături de ei. Când se strângeau cu toții, de sărbători, la masă, neapărat se lăsa cu o cântare, cu instrumente adevărate sau improvizate. Pe urmă, nu le ajungea masa fericită, trebuiau să și o împărtășească, așa că ieșeau cu tot alaiul pe stradă, iar lumea mergea la poartă, să asculte, să aplaude, să se bucure împreună. Se făcea nuntă după noi! Sunt amintiri tare prețioase, le evoc mereu cu bucurie, mă hrănesc cu ele.

Rep.: Deci ați plecat în carieră cu o zestre bogată: voce, amintiri, talent, neastâmpărul de a cânta. Cum au fost primii ani ca solistă? De fapt, s-o luăm invers, în sensul de a creiona o biografie scurtă.

Z.B.: Eu am plecat cu convingerea mai mare că vreau să fac ceva important cu vocea mea. Pe scenă am urcat pe când aveam trei anișori, la grădiniță. Am absolvit un liceu început la Corabia și finalizat la Craiova, unde m-am mutat între timp. Iar de la școală, ce să zic, plecam frecvent la festivaluri și concursuri de interpretare, era important să nu ratez nicio competiție. Prima persoană cu care am concertat și care m-a scos pur și simplu din sat la oraș este dl prof. Marin Urzicana. Am urmat apoi, vreme de patru ani, Școala Populară de Artă Slatina, clasa de la Corabia, unde l-am avut ca profesor pe dl Ion Baracu, din Izbiceni. Am făcut și nai, apoi vioara a fost o pasiune de-a mea, iar la deslușirea acordurilor m-au ajutat rapsozii Nicu Drăgoi (Stăvaru), Marin Candoi (Corabia) iar mai târziu maestrul Marin Constantin mi-a arătat notele. Când veneam acasă, o învățam pe fetița mea, Vanessa, deci era un dublu câștig.

Rep.: Care a fost primul mare premiu sau trofeu câștigat și la ce vârstă?

Z.B.: Primul trofeu l-am câștigat când aveam 20 de ani și primul... copil! Am obținut marele premiu la „Rapsodia românească“; a fost un concurs național pe etape, organizat de TV Favorit, dar până atunci am mers la nenumărate alte concursuri; de la unele veneam cu premiul I, de la altele cu nimic... După aceea am obținut premiul al III-lea la Festivalul „Maria Lătărețu“ (Târgu Jiu), trofeul Festivalului Național de Folclor „Maria Ciobanu” (Rm. Vâlcea), Trofeul Festivalului Național de muzică lăutărească veche „Zavaidoc“ (Pitești), unde am avut privilegiul să o cunosc pe dna Mărioara Murărescu, titlul „Vocea Populară a Olteniei 2012“ etc.

Rep.: Dar pe care-l considerați cel mai prețios trofeu?

Z.B.: Sunt două la care țin imens fiindcă ambele mi se par remarcabile, pe niciunul nu l-aș putea pune mai presus: trofeul și premiul presei la Festivalul național de romanțe „Crizantema de Aur“ Târgoviște (2016) și trofeul și premiul de popularitate la Festivalul Concurs Național al Interpreților Cântecului Popular Românesc „Maria Tănase“ Craiova (2013). La primul mă tot chinuiam de vreo 10 ani să ajung, dar de fiecare dată mă trezeam... după preselecții. Mi-am zis că poate n-a venit ceasul, n-am ars cât ar trebui să pot cânta romanța, dar știam că odată se va întâmpla. În 2016, într-o bună zi, a venit „Crizantema“ la Craiova, a venit moara la sac! După ce ieșisem dintr-un program extrem de încărcat și eram cumplit de obosită, am primit un telefon de la dna Alina Mavrodin Vasiliu, care m-a chemat la preselecție. Întâi am plâns de m-am săturat, mi se părea că Dumnezeu coborâse lângă mine să-mi deschidă calea și la probă țin minte că, în timp ce interpretam cu vocea ușor ostenită și răgușită, dna Mavrodin lăcrima, spunând către un coleg că „a mai găsit un diamant“. Iar la concurs, ce să vă spun, a fost poate cel mai profund moment pe care l-am putut trăi eu vreodată pe scenă, cu mine uitată în romanță, cântând cu toți porii și cu sala pe care o simțeam vibrând. Poate nu întâmplător juriul a notat evoluția mea cu 10 pe linie. Nici nu îndrăzneam să cred că e real. La „Maria Tănase“ am participat de patru ori!

Rep.: La o ediție anterioară aceleia din 2013 eram absolut convinsă că veți obține trofeul și n-a fost așa...

Z.B.: Dar a fost să fie a patra oară! Deci mie mi-au trebuit 8 ani să cânt, să mă pregătesc, nu doar cu cântecul, ci spiritual, sufletește.

Acel trofeu cred că mi l-a dat Dumnezeu pentru cât am muncit, pentru cât de serioasă am fost cu toată pregătirea. Și am și avut șansa să fiu ajutată de niște oameni cărora le mulțumesc. Trofeul, dar mai cu seamă premiul de popularitate, a fost ca o simbioză a mea cu publicul din Craiova fiindcă atunci am reprezentat Doljul. Sala a vibrat cu totul special, a fost un dar extraordinar, ne-am înrudit, craiovenii m-au primit în inima lor.

Rep.: Spuneați că pentru dvs. era important să nu ratați festivalurile și concursurile. Cât de mult îl ajută pe un interpret prezența la competițiile de interpretare? Înseamnă validarea talentului, o carte de vizită sau garantează o carieră reușită?

Z.B.: Un concurs sau un trofeu nu garantează nimic. Poate e un punct de la care cineva poate hotărî dacă vrea sau nu să rămână pe scenă. Cântecul adevărat sau actul artistic te consumă și e bine că este așa. Dacă nu se întâmplă ca sufletul dă fie împletit cu profesia pe care o alegi, performanța e pusă sub semnul întrebării. Pe mine concursurile m-au ambiționat. Multă vreme chiar unii dintre membrii juriilor mi-au spus că eu nu voi ajunge niciodată pe marile scene, că nu voi ajunge artist profesionist, să merg să-mi văd de nunțile și botezurile mele. Palmele acestea zic că m-au ajutat și din ele s-a născut mai târziu mângâierea...

Rep.: Când anume, pe scenă, ținând cont de reacția publicului, ați simțit gloria adevărată și ați avut sentimentul că v-ați împlinit menirea de solist?

Z.B.: Sentimente puternice am trăit la „Crizantema de aur“ și „Maria Tănase“. Și s-a mai întâmplat ceva copleșitor la Torino. Acolo, tocmai când mi-a venit rândul să urc pe scenă, s-a defectat aparatura. Și am avut cu mine o vioară și un acordeon, am cântat și publicul m-a ovaționat în picioare.

Rep.: Se spune că generația de astăzi este cumva dezavantajată pentru că nu are la dispoziție marile concerte folclorice de altădată. Cum se descurcă un interpret spre a ajunge în vârf?

Z.B.: În primul rând, interpretul trebuie să știe dacă muzica îl împlinește pe el. Și atunci Dumnezeu nu întârzie să-i arate calea. Când iese din casă, cred că tot omul trebuie să îmbrace două haine: rugăciunea și încrederea. Celelalte aspecte sunt amănunte, cum și dacă ajungi în vârf. Cât despre legătura cu publicul, generațiile de dinainte aveau concertele, noi avem alte avantaje: Internetul, You Tube, filmări, rețelele de socializare, televiziunile, că sunt comerciale sau nu, că se plătește pentru apariție sau nu!

Rep.: Faptul că ați înregistrat melodii cu redutabila și selectiva Orchestră „Lăutarii“ a maestrului Botgros spune multe. În fine, ce înseamnă cântecul pentru dvs.?

Z.B.: Am avut plăcerea să înregistrez câteva piese cu maestrul și, da, e o mare onoare să ți se întâmple. Și avem în vedere un nou proiect muzical în care să fie prezentă și mama mea. Dar am imprimat materiale și cu maestrul Marin Constantin, am colaborat cu maestrul Marin Alexandru și am avut marea șansă să urc pe scena Filarmonicii „Oltenia“ din Craiova. Iar ultima... e o întrebare la care ar trebui să fiu foarte atentă, mi-e teamă de cuvinte. Când sunt pe scenă, pentru mine nu există nici mamă, nici tată, nici copil, nici soț, nici prieten; suntem eu, cântecul, Dumnezeu și publicul, actul artistic pe care-l săvârșesc în acel moment.

Maria Bogdan