Ministrul Economiei, Virgil Popescu, a scăpat o vorbă mare, pe care noi, românii de rând, o slobozim de ani de zile, dar am făcut-o ca Moise în pustiu: „Acum am observat cât de rău s-a făcut în România pentru că nu mai producem mare lucru de 10-15 ani.“ Oficialul se referea la biocid, măști, combinezoane, mănuși. Noi – la sectoarele strategice. Iar gândul ne duce acum, în contextul pandemiei generate de coronavirusul SARS-CoV-2 la nivel global, la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară „Cantacuzino“. Aproape e de necrezut că România a lăsat această unitate de importanță capitală pentru sănătatea publică de izbeliște. Că nu a putut să fie atentă la faptul că imunizarea populației e zădărnicită în lipsa unui producător autohton de vaccinuri și seruri, pregătit oricând să intre în acțiune. Că nu a fost capabilă să aibă viziunea de acum 119 ani a profesorului dr. Ioan Cantacuzino.

Pe buzele multor români e posibil să existe acum o întrebare: dacă destinul (sau cum s-o chema) a făcut să nu avem această unitate de elită operațională când aveam mai multe nevoie de ea, după această experiență tulburătoare a Covid-19 va exista o singură persoană din conducerea statului care să ordone redresarea Institutului „Cantacuzino“ în regim de urgență, astfel încât România să fie pusă la adăpost, la o altă pandemie? Ne place să credem că da! Altfel, dacă și noi vom mai sta cu brațele încrucișate, ne merităm soarta! Dar haideți să rememorăm istoria măririi și decăderii INCDMM, măcar să ne fie învățare de minte.

Sub zodia unor personalități și mari oameni de stat

În 1901, când a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din București, renumitul profesor doctor Ioan Cantacuzino (n. 25 noiembrie 1863 – d. 14 ianuarie 1934) a fondat și a condus Laboratorul de Medicină Experimentală. Pe lângă activitățile didactice și științifice, acesta a avut drept sarcină, în 1904, să prepare, în premieră, serurile antistreptococic și antidizenteric, considerate a fi de strictă necesitate pentru medicina românească. Laboratorul a avut un rol esențial în Primul Război Mondial, după cum chiar creatorul său scrie, într-un raport, dar în același timp apare și necesitatea extinderii sale: „Încă de la începutul războiului național și de-a lungul întregii sale durate (1916-1918), laboratorul nostru a avut ca sarcină de a produce toate vaccinurile și serurile necesare armatei (era vorba atât de armata română, cât şi de cea rusă și, apoi, de misiunea Aliată), cât și populației din Moldova, unde laboratorul nostru a fost evacuat. În aceste împrejurări și în ciuda dificultăților tehnice, am reușit să facem față necesităților colosale ale războiului, fără a fi obligați să apelăm la un ajutor venit din străinătate. Când s-a instaurat pacea, noi am continuat să producem aceeași cantitate de vaccinuri și seruri deoarece cererea crescuse prin mărirea teritoriului României și a populației sale și prin generalizarea practicii de vaccinare și serotipie. În ziua de azi nevoile au crescut atât de mult încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm deci în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina.“

Regele Ferdinand I al României și puterea de atunci au înțeles imediat sugestia și, la 1 aprilie 1921, s-a înființat, prin Înalt Decret Regal, Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino“, care avea rolul de imunizare a populației contra pandemiilor și epidemiilor. Legea privind înființarea institutului a fost votată de Parlament și promulgată de Regele Ferdinand I la 13 iulie 1922, prin Decretul No. 3068. În anul 1924, sediul a fost stabilit într-o clădire nouă, construită lângă Institutul „Victor Babeș“ din Capitală.

Unitatea, sub comuniști

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea principală, distrusă de bombardamentul din aprilie 1944, a fost refăcută și i s-a adăugat un etaj. În noiembrie 1945, Institutul se angajează să producă vaccinurile antirabic și variolic. Apar însă alte probleme de ordin economic și, mai târziu, politic, respectiv de impunere a modelului sovietic de organizare în țara noastră. Ca să înlăture conducerea veche și „capitalistă“ de la „Cantacuzino, noii șefi comuniști înființează alte două unități care preiau o parte din misiunea acestuia: Institutul de Parazitologie și Malarie și Institutul de Imunologie. Totuși, Institutul Cantacuzino a rezistat, organizându-se în două sectoare principale, fiecare cu mai multe subdiviziuni: unul se ocupa cu cercetarea științifică și altul cu producția. În aceste condiții nu foarte prielnice, prin eforturile specialiștilor unității s-a reușit eradicarea variolei în România, iar populația a fost ferită de tuberculoză, tetanos, difterie, dizenterie, holeră etc. Printre reușitele de top se află cantastimul (stimulator al capacității de apărare a organismului, cu rezultate în unele forme de cancer) și polidinul (care putea oferi rezistența împotriva unora dintre infecții), dar și alte aproape 400 preparate. Producția de vaccinuri a funcționat neîntrerupt, imunizând milioane de români de-a lungul istoriei sale.

Tranziția la economia de piață a șters un secol de succes

Comuniștii au izolat apoi România prin anii 1970 și, în consecință, s-au blocat importurile, s-a întrerupt accesul la informație și, cu timpul, s-a ajuns la un decalaj tehnologic uriaș între România și restul lumii, între „Cantacuzino“ și „Pasteur“ din Franța, un colaborator constant. Așa s-a intrat în anii 90. După aceea, când granițele s-au deschis, iar posibilitățile de reconectare la lumea medicală mondială erau aproape nelimitate, noi am intrat în acel blestemat malaxor de incompetență, interese, deprofesionalizare, lentoare etc., toate scuzate de tranziția la economia de piață. Institutul „Cantacuzino“ a mers pe tehnologiile vechi până când nu s-a mai putut. Statul, ca proprietar, nu a fost interesat să facă investiții de anvergură. A fost acel blestemat „lasă-mă să te las“, poate interese ascunse și tentația unora de a se îmbogăți pe spinarea unității. Plus de asta, conducerile au fost numite politic, chestiune care nu mai trebuie comentată, sub aspectul competenței manageriale. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, standardele europene au cerut dotarea institutului cu aparatură modernă. Ministerul Sănătății a împrumutat 11,5 milioane de euro de la Banca Mondială, banii au fost cheltuiți, dar proiectul de modernizare a liniilor tehnologice nu s-a finalizat. În 2010, din toate vaccinurile și serurile, Institutul „Cantacuzino“ mai producea un singur vaccin, cel gripal sezonier. Dar s-a terminat repede și cu acesta. Povestea începe așa: în toamna anului 2009, în plină pandemie gripală, unitatea a primit de la Ministerul Sănătății comanda de a fabrica 5 milioane de doze de vaccin gripal pandemic (diferit de cel gripal sezonier). Agenția Națională a Medicamentului a acordat autorizația pentru fabricarea vaccinului, se începe procesul de producție, dar în ianuarie 2010, fără nicio explicație credibilă, ANM retrage autorizația și suspendă producția. Contractul dintre unitate și minister a fost anulat la jumătatea derulării sale și aproximativ 2 milioane de doze, aflate în diferite stadii de producție, nu au mai putut fi livrate. Institutul Cantacuzino a fost obligat să returneze banii Ministerului Sănătății, rămânând cu cheltuielile de producție neacoperite. Aceasta a fost un soi de lovitură de grație.

Doi ani de conducere militară, primele speranțe

În 2017 unitatea a fost trecută de la Ministerul Sănătății în subordinea Ministerului Apărării Naționale, sub denumirea de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico Militară  „Cantacuzino“, cu scopul de a se relua producția de vaccinuri. Acest statut special n-a adus timp de doi ani nimic important în soarta unității. Abia în februarie 2020, pesemne pe fondul apariției coronavirusului, apar primele ecouri dintre pereții semiruinați. Pe 7 februarie, printr-un comunicat de presă, se anunță o investiție de 150 de milioane de euro, la finalul căreia „Cantacuzino“ va fi capabil să producă vaccin gripal tetravalent și să creeze oportunități de dezvoltare de noi produse farmaceutice. Numai că lucrurile nu stau așa de simplu și de bine. Echipa managerială aproape că a turnat apă rece pe noi când a afirmat că nu va putea produce un vaccin gripal mai devreme de 7-8 ani. Dar imediat ne-a liniștit cu ambițiile sale, exprimate de locțiitorul comandantului: „Armata va scoate un produs la o tehnologie la fel sau mai performantă decât ceea ce este pe piață. Acesta este nivelul nostru de ambiție.“ Când, totuși?

Maria Bogdan