cemrom iulie 2018
update 20 Sep 2018

Instruirea practică în opinia marilor agronomi

Instruirea practică în învățământul agricol de orice grad reprezintă baza pregătirii profesionale a celor care lucrează în agricultură.

Această instruire, pentru a fi de calitate, este condiționată, în primul rând, de existența fermei didactice complexe în care elevii (studenții) să participe în mod direct și efectiv la executarea lucrărilor agricole, la conducerea și exploatarea corectă a tractoarelor, mașinilor și utilajelor agricole din dotare.

Școlile agricole, încă de la înființarea lor, au fost dotate cu ferme de diferite mărimi în funcție de gradul școlii. Astfel, Școala Centrală de Agricultură Pantelimon, înființată în 1852/53, avea fermă pe moșia Eforiei Spitalelor, unde se înființase.

În 1870, Ion Ionescu de la Brad a înființat Școala practică de agricultură, cu fermă proprie, pe moșia sa de la Brad – județul Bacău.

Prin Legile din 1909 și 1919 s-a stabilit să se acorde suprafețe de teren de 20-50 ha pentru școlile elementare – inferioare de agricultură în care elevii să efectueze lucrări de instruire practică 3-4 ore/zi și câte 100-200 ha pentru școlile medii, iar elevii să efectueze practică 20 ore pe săptămână.

După reforma învățământului din 1948 s-au înființat Școlile medii tehnice agricole, toate fiind dotate cu ferme corespunzătoare. O asemenea școală am urmat și eu în perioada 1949-1953, unde aveam fermă de 150 ha cu cultură mare, legume, vie, pomi și zootehnie și efectuam lucrări practice în fiecare zi, după masă.

Începând cu anul 1955 au luat ființă școlile profesionale agricole și școlile tehnice de maiștri, toate fiind asigurate cu condiții de practică. După încheierea cooperativizării agriculturii (1962) s-au înființat Școlile tehnice agricole cu durata de 4 ani, dintre care 3 ani se efectuau cursuri și lucrări practice în școală, iar în cel de-al patrulea an fiecare elev efectua practica într-o unitate agricolă de producție.

În 1966 s-au înființat liceele agricole care aveau 6 săptămâni/an practică, iar după 1992 s-au redus la 2 săptămâni/an, dar nici aceasta nu se poate efectua pentru că au fost luate fermele didactice.

Iată cum apreciau marii agronomi ai secolelor XIX-XX necesitatea instruirii practice a celor care vor să activeze în agricultură:

Ne vom referi, în primul rând, la marele agronom și om politic Ion Ionescu de la Brad, care a avut cele mai mari preocupări în problema instruirii practice. El spunea: „Noi suntem din școala aceea care reduce toată învățătura la practică și care de la practică se ridică la teorie și care nu admite decât teoria ieșită din practică și rezemată de practică.

Teoria răsare din practică, generalizând faptele acesteia și explicându-le, adică dând cuvântul pentru ce un lucru trebuie să se facă într-un fel și nu într-alt fel.

Știința nu este opusă practicii, știința nu este altceva decât explicația și generalizarea multor fapte care vin din practică.

Oameni numai cu teorie sau numai cu practică nu pot să ne învețe cu folos agricultură. Cei dintâi se amăgesc adeseori deoarece nu au practicat. Ceilalți nu vor putea spune pentru ce fac un lucru într-un fel și nu în altul. Unind teoria cu practica vom ști și cum să facem și pentru ce să facem.“

Om cu vederi progresiste, el vedea viitorul agriculturii modernizate în primul rând prin mecanizare, iar lucrătorii din agricultură să fie capabili să exploateze corect și eficient aceste utilaje. De aceea menționa:

„Învățământul practic suferă de lipsa de mașini și instrumente agricole. Elevii nu vin la școală ca să învețe ceea ce pot învăța și acasă la părinți; ei vin ca să învețe noul mijloc de producție cu conducerea mașinilor și instrumentelor perfecționate din agricultură.

Absolventul trebuie să știe să monteze, să demonteze și să mânuiască bine mașinile, fiind în stare chiar să țină locul unui mașinist.

Elevii vor trebui nu numai să știe, dar să și facă, să facă adică brazda și dreaptă ca linia, și de-o potrivă de adâncă, și de-o potrivă de lată și bine răsturnată și pentru ca să ajungă a fi buni plugari vor trebui să lucreze singuri și cu plugul, și cu celelalte mașini și unelte agricole.“

Agronomul și scriitorul Constantin Sandu – Aldea, care a condus Școala de la Herăstrău peste 25 ani, era foarte exigent cu dotarea școlii și cu practica elevilor. El menționa: „Până în 1895 nimeni dintre politicieni n-a ținut seama de faptul că învățământul practic din această școală a fost practic nul. Școala nu are laboratoare, o hală de mașini și o stațiune pentru încercarea acestor mașini. Cunoașterea mașinilor este una dintre cele dintâi datorii ale viitorului administrator de moșie.“ El cerea ca absolvenții școlilor agricole să îndeplinească următoarele condiții: „...pricepere, cinste, să nu știe ce-i oboseala, să nu știe ce-i teama, să nu știe ce-i rușinea de a se murdări de praf, de pleavă sau de unsoare de mașini. Ploile, arșița, viscolul să le rabde fără să murmure. Pentru aceasta trebuie antrenat, oțelit de mic, călit și răscălit. Cine ține la această probă, bine; cine n-o poate răbda, să plece; acela nu era pentru plugărie.“

Acad. Gh. Ionescu-Șișești, într-o inspecție la Școala Agricolă Valea Călugărească, constată că „școala nu are vie, cramă, grajd, magazie, deci nu are condiții pentru practică“.

Acad. Tr. Săvulescu, fost profesor la Herăstrău, afirma: „Acela care nu simte în suflet chemarea pentru brazdă, pentru câmp, pentru munca grea dar rodnică a plugăriei, dacă-i cinstit, să nu se facă agronom.“

Manolescu-Strunga, în 1933, arată că „învățământul agricol superior din Iași este mai mult decât neserios pentru că, în condițiile în care se face, absolut teoretic, nu se poate chema învățământ agricol.“

Credem că sunt suficiente învățăminte pentru politicienii și conducătorii de azi ai țării.

Prof. dr. ing. Vasile POPESCU