„O naţiune care nu contează în lumea ştiinţei devine o naţiune dependentă intelectual şi cultural. Ştiinţa nu este un rezervor de cunoştinţe oarecare din care extragem când şi cât avem nevoie. A nu produce ştiinţă înseamnă să ne condamnăm la lipsa accesului direct la progres şi cunoştinţe, limitarea contribuţiei la patrimoniul ştiinţific“, spunea Bertrand Hevieu, președintele INRA din Franța în Aula ASAS.

Educația și cercetarea nu sunt un lux, ci o necesitate

Vom avea vreodată educație obligatorie de 12 ani? Cine, când, cum, cu ce efecte?

Dreptul la educația obligatorie este cea mai înaltă formă de îngrijire și de respect pe care statul o poate da cetățenilor săi, consacrat prin art. 32 din Constituție și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În România școala nu a fost și nu este, cu excepția unor mici oaze, o bucurie, ci o pedeapsă cu care ne amenințăm copiii, iar învățarea a devenit o corvoadă. Atitudinea societății românești față de școală este una rece, cu excepția perioadei de susținere a examenelor de evaluare și bacalaureat. Mulți compatrioți își petrec anii de școală obligatorie fie încercând să memoreze mecanic niște lecții predate de dascăli fără chemare, fie căutând scurtături, căi de a păcăli sistemul sau un prost de la care să copieze, cum remarca Florin Negruțiu în republica.ro

Suntem cei mai needucați europeni

Potrivit statisticilor europene, suntem cel mai slab educat popor din Uniunea Europeană, cu un procent de 15% (9,9% în 2007) al persoanelor – între 15 și 64 de ani – cu grad ridicat de educație față de media UE-28 de 26,7% și 30,4% în Franța. Nivelul mediu de educație (absolvenți de școli profesionale, licee și școli postliceale) este de 55,6%, față de 46,4% media UE și 43,6% în Franța, iar nivelul scăzut (absolvenți de școală primară, gimnazială sau niciuna) este de 29,4%, față de 26,9% media UE și 26% în Franța, cu o rată a analfabetismului funcțional de 42% și cu o rată a abandonului școlar ridicat, de peste 11%. Să fii analfabet funcțional înseamnă să cunoști semnele, să poți citi, dar să nu înțelegi ce citești, să nu fii în stare să faci conexiuni logice, să nu reușești să ajungi la miezul unei idei“, cum remarca acad. Solomon Marcus.

Discuția despre educație în România se termină brusc după încheierea evaluărilor naționale, după bac sau după terminarea facultății. Ruptura se produce în momentul absolvirii. Ideea urmăririi evoluției absolvenților după terminarea școlii nu există. Statul consideră că și-a făcut datoria și-și iese din rolul de educator imediat după ce a scăpat de încă o promoție: ce se întâmplă în următorii 50-60 de ani cu cetățenii lui nu-l mai interesează. Acest dezinteres reprezintă cauza principală a înapoierii, a mediocrității și a ratării societății românești în ansamblu. Conform analizei economice.ro, procentul persoanelor – între 15 și 64 de ani – cu grad ridicat de educație a fost de 15% (9,9% în 2007), față de media UE de 28-26,7% și 30,4% în Franța. Nivelul mediu de educație (absolvenți de școli profesionale, licee și școli postliceale) este de 55,6%, față de 46,4% media UE și 43,6% în Franța, iar nivelul scăzut (absolvenți de școală primară, gimnazială sau niciuna) este de 29,4%, față de 26,9% media UE și 26% în Franța. Rata șomajului în rândul tinerilor cu vârsta de 20-24 de ani a ajuns la 24,1%.

Motivul? Reformele bulversante

Reformele introduse de la începutul anilor ’90 au bulversat întregul învățământ românesc, ca acum să se facă eforturi pentru revenirea la structura dinainte de ’89: reconsiderarea rolului grădiniței și începerea educației de la 6 ani până la 14 ani, 8 clase și continuată cu școli profesionale și/sau liceul între 14 și 18/19 ani, clasele IX-XI/XII, după care urmează studiile superioare între 18-22 de ani și masterat 21-25 de ani, după caz.

Învățământul superior a fost organizat pe trei cicluri, respectiv studii universitare de licență, studii universitare de masterat și studii universitare de doctorat pe baza sistemului de la Bologna. Școala doctorală și-a pierdut din esență. Teza de doctorat, în loc să prezinte rezultatul unor cercetări științifice complexe, în urma cărora sunt elaborate idei și propuneri originale în domeniul științific, a devenit punctul final al studiilor universitare, fiind considerată o formă de perfecționare profesională. Atunci de unde idei și descoperiri noi, contribuții proprii la valorile universale dacă doctorantul nu are experiență practică? Atunci de ce ne mirăm că tezele sunt plagiate?

S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat de comentatori pe la posturi de radio şi de televiziune, cărora li se adaugă politicieni inepţi, iar cuvintele româneşti sunt înlocuite de persoane care stau prost cu vocabularul şi cu gramatica limbii române. Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feedback. Nu mai consimţim, ci achiesăm. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai realizăm, ci implementăm, iar cazurile sunt speţe. Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie. Nu mai avem frizeri şi croitorese, avem hair-stilişti şi creatoare de fashion, iar cizmarii sunt designeri. Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant, iar serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă.

Am avut așteptări și chiar am sugerat Guvernului Cioloș să aloce procentul de 6% pentru finanțarea învățământului și 1% cercetării din PIB, prin bugetul pe anul 2016 conform legii, în acord cu Strategia Europa Orizont 2020, pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, cu un program și buget de cercetare și inovare al UE pe perioada 2014 – 2020 de peste 70 mil. de euro și proiectul național al Președintelui României „România educată“ care reprezintă începutul reașezării societății pe valori, dezvoltarea unei culturi a succesului bazate pe performanță, muncă, talent, onestitate și integritate. La acest proces trebuie să contribuie toți cei interesaţi – elevii, studenţii, profesorii, părinţii, cercetătorii, dar și organizațiile reprezentative ale acestora, sindicatele, patronatele, asociaţiile profesionale, organizațiile neguvernamentale, reprezentanții mediului privat, instituțiile de educație sau de cercetare, instituţiile publice centrale şi judeţene cu atribuții în domeniu, dar și publicul larg.

Trebuie să devenim cetățeni educați care își înțeleg rolul în istorie, într-o societate globalizată.

Mircea M. TOMA

Revista Lumea Satului nr. 17, 1-15 septembrie 2016 – pag. 44-45