Autoritatea Națională Sanitară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) a dispus controale în minivacanța de Sfânta Maria, prin intensificarea controalelor oficiale și a măsurilor care trebuie aplicate pentru prevenirea toxiinfecțiilor alimentare.

Scopul acțiunii este protejarea sănătății consumatorilor, în contextul unei afluențe mari de turiști și a creșterii rulajului de marfă pentru unitățile din industria alimentară din zonele de agrement și localitățile de interes turistic.

La aceste acțiuni de control participă, alături de medicii veterinari, și inspectori de specialitate din cadrul Direcțiilor Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA) județene/ Municipiului București și a circumscripțiilor sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor oficiale (CSVSAO).

Principalele aspecte vizate în cadrul acțiunilor tematice, desfășurate în scopul asigurării unui nivel ridicat de protecție a turiștilor, sunt reprezentate de: verificarea respectării cerințelor de igienă la nivelul spațiilor utilizate pentru depozitarea, prepararea, prelucrarea și comercializarea produselor alimentare, a cerințelor de igienă și sănătate privind personalul lucrător, verificarea respectării cerințelor privind materiile prime și ingredientele, produsele alimentare prelucrate, programele de autocontrol, respectiv existența procedurilor bazate pe principiile Hazard Analysis Critical Control Points (HACCP), trasabilitate și evitarea de practici frauduloase.

Echipele de inspectori sanitari veterinari și pentru siguranța alimentelor împreună cu instituțiile partenere, vor efectua controale la festivaluri, la evenimente (târguri de vară, pelerinaje la așezămintele de cult, hramuri bisericești) la manifestări culturale cu specific gastronomic, la festivitățile prilejuite de Ziua Marinei Române și în toate stațiunile de pe litoralul Mării Negre, pentru realizarea dezideratul propus, 0 toxiinfecții alimentare.

ANSVSA supraveghează în permanență operatorii din industria alimentară, prin derularea activităților specifice, pentru a asigura cetățenilor un comerț cu alimente sigure, contribuind la protejarea sănătății publice și, implicit, o minivacanță în condiții de siguranță alimentară.

Numărul de Call - Center al ANSVSA - 0800.826.787, unde se pot face sesizări, sau se pot obține informații referitoare la diferite aspecte din domeniul siguranței alimentelor, serviciu telefonic gratuit, apelabil din orice rețea de telefonie.

Sursa: anavsa.ro

Luând naștere din populație amazigh sau berberi, Marocul amintește de Regatul Berber de Mauretania, așezare ce datează probabil din anul 110 î.Hr. și de întâiul stat marocan musulman, Regatul Nekor, fondat în anul 710 de Salih I ibn Mansur. Cu priveliști impresionante, de la litoral și până la Munții Atlas, tărâmul marocan respiră printr-o aură tradițională, una dintre principalele preocupări sociale fiind continuitatea familiei. Din cauza secetei, populația de la sat a migrat continuu către cea de la oraș, astfel statul a început un demers în acest sens în anul 2004 pentru a crește calitatea nivelului de trai.

Pătrund în labirintul cu străzi înguste de un metru ale căror ziduri roșiatice vor să te lase captiv acolo, simt hipnoza bidinelelor ce văruiau fiecare părticică din medină și mă îmbăt cu sunetul dintre pereți. E muzica adunată de la motocicletele ce umblă haotic în ambele direcții, nici nu-mi dau seama când au timp să te mai și ocolească, în ultima secundă-ți feresc coatele ori evită vreo pisică de pe lângă tarabele comercianților. E Marrakesh, loc fondat în 1070 de căpetenia tribului Lamtuna, Emir Abu Bakr ibn Umar, regiune locuită în perioada neolitică de fermierii berberi.

Reușesc să evadez. Ies amețită de acolo, soarele o luminează pe Jemaa el-Fnaa, cea mai aglomerată piață din Africa, loc în care demult s-a început construirea unei moschei, dar niciodată nu a mai fost finalizată, ba chiar a devenit ruină. Acest loc, azi bătătorit de tălpile turiștilor de pretutindeni și ale localnicilor, ce ziua este atât de liniștit, noaptea se transformă, nu mai ai unde să arunci un ac, fiecare părticică este ocupată de oameni, obiecte sau motoretele Tuc-Tuc. Pe jos stau aliniate niște lămpi ca la spectacol, de fapt da, mai încolo puțin e un fel de teatru comic în stradă, se spun diferite glume, povești, toți ascultă cu atenție. Mă strecor printre mulțime și vreau să surprind momentul, filmând o scenă, ei mă văd imediat că nu sunt de-a lor, mă salută cu „Bonsoir, Madame!“ și cred că fac o glumă pe seama mea, nu înțelegeam mai nimic în arabă. Plec zâmbind de-acolo, ochii-mi sunt în toate direcțiile, mă simt ca o furnică-ntr-un mușuroi. Pe grătarele încinse sfârâie fripturile și legumele, în vase mari sunt gătite ciorbele, zici că sunt la o nuntă-n sat, mă așez într-un colț și aștept să se facă frigăruile, dar nici nu poți sta locului când auzi muzica ce răsună din tarabane, îți tot vine să dansezi. Marrakesh prinde viață; noaptea, de fapt, e zi în noapte, fumul gri se-nalță pân’ la lună învăluind-o cu toată povestea de la picioarele ei, de aici, de jos, dintre muritori.

„Tu, cel ce intri pe ușa mea, să-ți depășești cele mai mari speranțe“ este mesajul scris la intrarea pe poarta de la Medersa Ben Youssef, cel mai mare colegiu islamic din Maroc de odinioară unde învățau aproximativ 900 de studenți și unul dintre cele mai frumoase centre teologice din Africa de Nord, fondat în timpul domniei sultanului marinid Abu al-Hassan în secolul al XIV-lea.

Te atinge răcoarea de pe coridorul cu arcade maure ce duce spre curtea centrală interioară, nu știu dacă sunt eu îmbrăcată prea subțire ori am intrat în lumea tablourilor pictate în alb-negru ce stau agățate pe acești pereți. Arhitectura marocană și andaluză mă fascinează, vibrația culorilor verde, albastru, negru, maro, alb îmi împăturesc în interiorul minții un păun ce-și deschide penajul multicolor și misterios. Textul coranic și motivele geometrice se îmbină armonios cu parfumul desenelor florale de deasupra mozaicului, e totul o splendoare vie, locul seamănă cu Alhambra din Granada, Spania, iar chemarea la rugăciune pe care o aud din difuzoare îmi aprinde curiozitatea și mai mult. Din cele 130 de camere atât de mici, aleg să intru într-una, mă îndrept către fereastă și privesc lumina soarelui ce bate pe piscina în jurul căreia acum sunt turiști, iar altădată erau profesorii șeici și elevii.

În a doua parte a traseului prin Maroc vă voi îndruma pașii prin viața sultanilor din Palatul Bahia, liniștea cuprinsă de arhitectura Mormintelor Saadiene, vom ajunge la unul dintre simbolurile Marrakechului – Moschea Koutoubia, vom simți tumultul autentic din Souk și vom fi fascinați de frumusețea Grădinilor Majorelle.

(Va urma)

Aurora GRIGORE

O șoaptă din aerul parizian pătrunde nestingherită acum printre pletele ce-mi adie-n vânt, mă plimbă printre începuturile insulei antice Île-de-la-Cit, locul unde tribul parisiilor a clădit un sat pescăresc lângă frumoasa Sena prin secolul al III-lea î.Hr., ce ulterior s-a transformat într-un magnific centru de comerț terestru și pe apă. Paris, „Orașul Artei“, a adunat de-a lungul vremii atâta frumusețe încât n-ar putea fi cuprinsă nici măcar într-un roman fermecat...

Turnul Eiffel

Prin grădinile și aleile pietonale decorate cu copaci ale căror frunze se pleacă tiptil către pământ o zăresc acum pe Doamna de Fier, clădită din 18.000 de secțiuni din fier și peste 2 milioane de nituri. Gâtul parcă nu e suficient de lung în a străbate drumul până-n susul lui, fiindcă ea tot se cațără mai sus, mai sus, până la 324 de metri, până când o amețeală plăcută-l pătrunde printre petele de nori ce le atrage prin toate încheieturile. Emblemă globală arhitecturală a Franței, Turnul Eiffel a fost ridicat între 1887-1889 cu ocazia Târgului Mondial din 1889, ce celebra 100 de ani de la Revoluția Franceză, și se află pe spațiul verde al Champ de Mars. Turnul poartă denumirea inginerului Alexandre-Gustave Eiffel, cel ce a dezvăluit controversata construcție în epoca victoriană. Cea mai înaltă construcție din Paris, Turnul Eiffel, depășește uneori 6 milioane de vizitatori pe an, fapt ce i-a atribuit un record anual al intrărilor la un obiectiv cu taxă din lume. Pe măsură ce urci, fie cu liftul, fie pe scări, totul în jur pare a fi dintr-o carte căreia abia aștepți să-i dai pagina următoare, nerăbdător în a descoperi punctul culminant. Căci aici sus, departe de zgomotul orașului, e o poveste pe care fiecare o descrie cu inima, de la distanță. Prin binoclul argintiu ochiul mi-l afund și mă strecor prin câte-o părticică mai retrasă a orașului ce vreau s-o dezvălui, de-aici, dintre zăbrelele monumentalului turn.

Muzeul Luvru

Fost palat rezidențial al regilor Franței, Muzeul Luvru este în sine unul dintre cele mai prestigioase opere de artă barocă din Paris, un oraș în interiorul orașului. Resturi ale construcției cetății Luvru din 1190 se află la subsolul muzeului. Napoleon Bonaparte a fost cel ce a transformat locul efectiv într-un muzeu în anii 1800 pentru expunerea lucrărilor celor din comunitatea sa. În cel mai mare muzeu din lume, printre labiritul de coridoare și faimoasele galerii putem descoperi peste 35.000 de lucrări publice; arta renascentistă italiană, picturile franceze, sculpturi clasice, antichități, arta islamică te poartă în lumi pe care doar le-ai putea visa uneori sau ți le-ai putea proiecta în minte, însă fără ușurință. Picturile „Mona Lisei“, „La Gioconda“ realizate de Leonardo da Vinci, „Sclavul muribund“ al lui Michelangelo, Fresca „Venus și cele trei grații“ de Sandro Botticelli, „Liberty Leading the People“ (Eugene Delacroix) cu revolta pariziană din 1830 sunt printre capodoperele cele mai admirate de la Luvru.

Bulevardul Champs-Élysées

Mărginit de arbori pe ambele părți, oriunde-ți arunci ochii dai de cafenele, teatre, tot felul de buticuri și magazine ce te adulmecă să intri, să admiri, să cumperi, totul este un dans în preajma cuvântului „chic“. Champs-Élysées este mlaștina pustie din trecut ce a fost transformată ca printr-o magie de designerul peisagistic André Le Nôtre într-unul dintre cele mai fermecătoare bulevarde ale lumii. Bulevardul de aproape 2 km este delimitat în cele două părți de intersecția Rond-Point des Champs-Élysées. Aici au loc parade militare și concursuri de ciclism, demonstrații de modă, este locul perfect pentru a degusta din faimoasele preparate ale bucătăriei franțuzești. Rafinamentul și bunul gust te copleșesc la tot pasul, iar semnificațiile culturale și istorice completează armonios această zonă legendară, simbol al vitalității pariziene.

Pont Neuf (Podul Nou)

Fiindcă aglomerația urbană se intensifica pe zi ce trecea în Paris, regele Henri al III-lea a ordonat, la sfârșitul anilor 1500, construirea unui nou pod, Pont Neuf, lucrare ce a fost terminată în anul 1606 și inaugurată de Henri al IV-lea. O frumusețe în stil roman și renascentist te însoțește de-a lungul plimbării pe Podul Nou, 381 de sculpturi în piatră de mascaroane (măști din piatră), minunatele arcade prin care soarele pătrunde duios, atingându-le cu calda culoare gălbuie a apusului, toate sub privirea lui Henric al IV-lea ce trimite gânduri de pe statuia din bronz în interiorul căreia sunt așezate patru cutii cu detalii din viața sa. Așezat liniștit pe malui Senei, Podul Nou este cel mai vechi pod în picioare din Paris, patrimoniu UNESCO și o adevărată inspirație artistică și decorativă pentru filmele de la Hollywood, dar și pentru cei mai simpli oameni ce merg agale pe trotuarul monumentului din piatră rezistent la foc, doar cu gândurile strecurate și nebănuite.

În continuarea descoperirii Parisului urmează să admirăm măiestria arhitecturii gotice a Catedralei Notre-Dame de Paris, să respirăm aerul libertății din Place de la Concorde, să trecem pe dedesubtul faimosului Arc de Triumf și să pătrundem prin frumoasele alei ale Grădinilor Tuileries.

Aurora GRIGORE

Cordoba, orașul ce a înflorit miraculos în perioada omeiadelor, în timpul lui Abd al-Rahman al III-lea, a devenit cel mai emancipat oraș din Europa, unde moscheile și palatele au dat culoare culturii, iar mătăsurile țesute, lucrările religioase și bijuteriile erau recunoscute până-n Orient.

Puerta del Puente (Poarta Podului)

Poarta Podului este una dintre intrările principale în vechiul oraș roman Cordoba din apropierea Alcazarului, ce a fost ridicată în perioada venirii musulmanilor pe aceste pământuri. Numărul mare de locuitori ce tranzitau orașul și marfa ce era transportată pe aici l-au determinat pe primarul Alonso Gonzales de Arteaga să refacă poarta principală în anul 1572. Cu prilejul vizitei regelui Filip al II-lea în Cordoba, poarta a fost restaurată integral și aspectul său a căpătat forma unui arc roman.

Podul Roman

Cu forme arcuite și rădăcini romane, de o frumusețe aparte, Podul Roman sau Podul Vechi a fost ridicat în sec. I î.Hr, posibil pe locul unui alt pod din lemn; actuala construcție este o reconstrucție medievală. De pe malul sudic se poate privi foarte bine aspectul spectaculos al podului, cu cele 16 arcade ce aduc nuanțele islamice arhitecturale aproape de sufletul oricărui trecător. Te poți plimba în voie de-a lungul celor aproximativ 250 de metri, pe pavajul din granit roz, respirând aerul râului din miez de zi sau sub clar de lună într-o atmosferă romantică, presărată cu liniște și bunăstare.

Palatul Viana

Ridicat în sec. al XV-lea, Palatul-muzeu Viana este un ansamblu renascentist ce are în componența sa 12 terase cordovene superbe, de la grădini cu plante deosebite până la obiecte de artă și antichități, locul este o adevărată încântare pentru suflet. Marchizii de Viana au fost ultimii proprietari ai palatului până în anul 1980, de aici și denumirea spațiului. Ulterior, palatul a fost deschis pentru publicul larg și este unul dintre cele mai vizitate locații turistice din Cordoba.

Coloanele în stil toscan plecate la umbra palmierului din Curtea de Recepție, mirosul fructos din Curtea Portocalilor, chiparoșii din Curtea Doamnei, mirosul de hârtie al celor 300.000 de documente vechi din Curtea Arhivelor, alături de celelalte terase și curți emblematice, împrăștie peste tot miresme ale trecutului din vremea lui Marchizilor de Viana amestecat cu aerul baroc al picturilor lui Juan de Valdes Leal.

În interiorul palatului descoperim saloane elegante cu mozaicuri romane, înscrisuri ale personalităților precum Regina Fabiola a Belgiei, colecția de veselă de la Compania Indiilor din sec. al XVIII-lea. În Zona de colectare se pot admira plăci ale olarilor hispano-musulmani și spanioli, peste șapte mii de volume scrise în multe limbi, printre acestea scrieri ilustrate ale artistului Gustave Dore, diferite ediții din Don Quijote de la Mancha.

Dormitoarele cu mobilier francez din sec. al XVIII-lea și baroc din Portugalia, obiecte de cristal și decorul de o finețe aparte pe care și-au pus amprenta proprietarii marchizi de Viana, fac din zona rezidențială un loc în care ochii vor să mai poposească ceva vreme.

Medina Azahara

Abderraman al III-lea, primul califat al Al-Andalus, a ordonat în anul 936 construcția orașului-palat Medina Azahara, foarte aproape de Cordoba, pentru Az-Zahra, soția sa favorită. Acesteia îi era foarte dor de casa din Siria încât califatul a adus la muncă zece mii de muncitori ce se luptau cu blocurile de piatră pentru finalizarea mai rapidă a lucrărilor. Cireșii și migdalii plantați au dat o aură aparte palatului prin florile lor albe, făcând-o pe Az-Zahra să-și amintească de crestele înzăpezite ale munților din Siria. Ruinele pe care le zărim azi la poalele unui deal emană mirosul plantelor de pe câmpurile ce altădată erau colindate în voie, până când Al-Mansur a pus stăpânire pe loc; ulterior, berberii au atacat locul și treptat au fost furate părți din construcție. Casa de Yafar, ce se presupune că a fost sediul prim-ministrului califului, Salonul de Abd ar-Rahman III, care era în trecut împodobit cu pereți de marmură, plăci de aur și argint sunt printre locurile ce mai pot fi private azi cu admirație profundă.

În ultima parte a parcurgerii drumului prin orașul Cordoba ajungem pe traseul Bisericilor Fernandine, Sinagogii și Muzeului Arheologic, toate mărturiile vii ale istoriei și culturii păstrate cu sfințenie, în pofida atâtor perioade deloc ușoare prin care omenirea a trecut.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Străzile cu inima deschisă, grădinile cu flori parfumate, piețele și tavernele ce te așteaptă să le calci pragul cu bucurie, orașul istoric, sit al Patrimoniului Unesco, ritmurile de flamenco sunt parte din sufletul orașului Cordoba din Andaluzia, Spania. Fondat de romani probabil în anii 200 î.Hr., Cordoba redă urmele trecutului prin îmbinarea culturilor creștine, islamice, evreiești ce și-au pus amprenta aici în decursul anilor.

Alcazarul din Cordoba (Castelul Monarhilor Creștini)

Parte a Centrului Istoric din Cordoba, Alcazarul a fost ridicat în anul 1328 la inițiativa regelui Alfonso al XI-lea. Cetatea a fost reședința Monarhilor Catolici, Isabela I de Castilia și a regelui Ferdinand al II-lea de Aragon. La sfârșitul anilor 1400, Cristofor Columb a solicitat, într-o întâlnire ce s-a desfășurat în acest loc, ajutorul monarhilor pentru expedițiile sale, fapt ce s-a realizat după cucerirea Granadei. Alcazarul a fost folosit pentru tribunalele Inchiziției Spaniole și pentru unitatea militară a forțelor armate ale lui Napoleon Bonaparte la începutul anilor 1800.

Cel mai vechi dintre turnuri, ce datează din sec. al XIII-lea, este Turnul Leului; are benzi în stil almohad pe laturile exterioare, iar la interior bolțile în formă de cruce și arcade te fascinează numaidecât. Turnul Inchiziției, cu ziduri așezate în diferite direcții, este locul unde au fost păstrate arhivele ce aparțineau Tribunalului Sfintei Inchiziții. Turnul Omagiului, numit și „Turnul cu Ceas“, are la interior detalii gotice; aici se desfășurau execuțiile publice.

Interiorul Alcazarului cuprinde Sala Mozaicurilor, cu o colecție impresionantă de mozaicuri romane din sec. al II-lea ce a fost descoperită sub Piața Corredera, Curtea Moriscos cu magnifice verande arcuite, Curtea Femeilor ce a fost utilizată ca spațiu pentru femei într-o parte a închisorii, Sala de recepții unde se află un mozaic închinat zeului Oceanus, Băile regale construite în amintirea nobilei castiliene Leonor de Guzman, amanta lui Alfonso al XI-lea.

Pe lângă sobrietatea ce-l înconjoară, Alcazarul este îmbrăcat cu niște grădini încântătoare de 55.000 metri pătrați, cu design maur, ale căror iazuri și fântâni sunt decorate de plante ce-și răspândesc aromele în jur. E locul perfect pe unde să rătăcești, printre palmieri, chiparoși, mirosul portocalilor și al lămâilor, ce sunt gata să te primească într-o lume cu iz roman amestecat cu farmecul norilor veniți acum din ce în ce mai aproape de creștetul zidurilor învăluitoare.

Moscheea (Catedrala din Cordoba)

Una dintre faimoasele lucrări de arhitectură islamică din lume, simbol Al-Andalus, Moscheea din Cordoba (Mezquita) a fost construită pe locul unei biserici vizigote în anul 785, la inițiativa lui Abd Al-Rahman, fondatorul Emiratului Islamic, ulterior Califatul din Cordoba. A fost transformată în catedrală creștină în 1236, când Fernando al III-lea a cucerit orașul. Catedrala, parte a Patrimoniului UNESCO din anul 1984, este monumentul ce uimește prin evoluția stilului omeiad, gotic, renascentist și baroc. Părțile reprezentative ale clădirii sunt Curtea Portocalilor, unde în trecut se afla o cisternă ce asigura apa indispensabilă pentru epurările musulmanilor, acum aranjată cu arbori, mai ales portocali, fântâni și palmieri, Minaretul și Camera de rugăciune (haram), decorată cu arcade de potcoavă, cărămizi roșii, o readaptare a ingineriei romane precum Apeductul Miracolelor din Merida. De-a lungul anilor, Camera de Rugăciune a căpătat noi forme pri adăugarea unor noi secțiuni presărate cu capiteluri arabe de model corintic, coloane cu marmură albastră și roz, bolți califale, luminatoare. Mihrabul este punctul cel mai luxos și mai extravagant al încăperii, ornamentat cu învelișuri de mozaic, marmură și diverse împletiri și inscripții expresive, sofisticate.

Minaretul (Turnul Clopotniță)

Construit inițial ca minaret în timpul lui Abderraman al III-lea, Turnul Clopotniță este punctul cel mai înalt de unde se poate observa orașul vechi al Cordobei. Glasul răsunător al muezinului ce aduna credincioșii musulmani la rugăciune de cinci ori pe zi se auzea din turn ca un ecou pe care-l simți parcă și acum până-n măduva oaselor, gata să te facă să îngenunchezi făr-a simți vreo greutate. Cu timpul, minaretul a fost transformat în clopotniță, însă condițiile neprielnice de-a lungul anilor a făcut ca aceasta să nu rămână nedeteriorată, astfel că, după jumătatea anilor 1500, s-a construit un turn ce conține părți din vechiul organism, precum arcadele și vestigii ale minaretului.

Interiorul este parcă acompaniat de un acordeon de coloane și arcade biton, a căror impact este accentuat de culoarea roșiatică și albă, contrastul cuprinzându-te amețitor.

Catedrala, hărăzită Adormirii Maicii Domnului, este pătrunsă prin toate încheieturile de frumusețea decorațiunilor din vremea când musulmanii, evreii și creștinii viețuiau într-o manieră trainică și împodobeau orașul cu amestecul de culturi variate menite să aducă liniște și belșug locului.

În partea a doua ne așteaptă noi descoperiri, Podul Roman, Palatul Viana, dar și Medina Azahara ne vor fi gazdele primitoare ce-și vor destăinui secretele păstrate cu grijă aici, în sufletul Cordobei.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Briza Mării Mediterane aduce cu sine istoria portului antic Jaffa din partea sudică a Tel Aviv-Yafo, orașul ce a luat naștere în jurul anilor 1800 î.Hr. și care, după cum spune legenda, are denumirea de la unul dintre fiii lui Noe, Yafet. Cucerită de arabi, otomani, prinsă în mijlocul primei cruciade, devastată de ciuma bubonică, dar și de Marea Revoltă Palestiniană, Jaffa și-a găsit liniștea când a avut loc unificarea cu Tel Avivul, în anul 1950.

Biserica Sf. Petru

Dedicată Sf. Petru, Biserica Sf. Petru face parte din Tel Aviv-Yafo și este lăcaș de cult franciscan romano-catolic; a fost înființată în anul 1654 și construită în stil baroc pe locul unei cetăți cruciate din secolul al XIII-lea. Denumirea bisericii amintește despre vizita Sf. Petru la Jaffa. Picturile de pe pereți vorbesc despre momentele din viața apostolilor Petru și Pavel, iar frescele albastre ca cerul și galbene ca lămâia crudă fac din decorul interior al tavanului o adevărată capodoperă. Se pare că aici, prin anii 1800, se afla mormântul lui Tabitha, ornamentat cu mozaicuri bizantine din sec. al V. Femeia, menționată în Noul Testament, a fost înviată din morți de Sf. Petru.

Piața de Vechituri

Coșuri făcute din paie, mărgele, șaluri, suveniruri de toate felurile așteaptă pentru a fi cumpărate de pe tarabele din Piața de Vechituri (Shuk Hapishpishim în limba ebraică), un loc din portul antic, ce este căutat de călători și nu numai. Cu puțin noroc poți găsi chiar un lucru valoros la un preț bun, fiindcă negocierea este la loc de cinste printre tarabele pline de acareturi, obiecte lucrate manual și unicate, cu o vechime de mulți ani.

Turnul cu Ceas

În piața centrală din Jaffa nu poate fi neobservat Turnul cu Ceas, ridicat în anul 1906 pentru a se manifesta sărbătoarea de 25 de ani a sultanului otoman Abdul Hamid al II-lea. Pur și simplu grandoarea ceasului, construit din blocuri de calcar, te face să te oprești în fața lui pentru a-l admira. Ceasul este parte din cele șapte turnuri cu ceas ce au fost ridicate în perioada erei otomane.

Parcul Abrasha

Situat între strada Segev și strada Yefet, ca o oază de relaxare, așa te întâmpină frumosul Parc Abrasha, ale cărui ruine te plimbă prin timpurile apuse; grădinile atent păstrate, cu multă verdeață și poteci cochete te poartă către minunatele puncte de belvedere înspre faimoasa Mare Mediterană și, binențeles, frumosul Tel Aviv. Au fost descoperite aici ziduri ce datează din sec. XVIII î.Hr., dar și o poartă cu denumirea faraonului Ramses al II-lea (dinastia a XIX-a a Egiptului, Noul Regat). Mi-am pus în gând o dorință, căci așa este obiceiul, când pașii ajung să străbată Podul din lemn al dorințelor din apropierea străzii Segev.

Marea Moschee (Mahmoudiya)

Mascată la exterior de magazinele ce se află de jur-împrejur, Moscheea Mahmoudiya păstrează parfumul roman ce este emanat prin coloanele refolosite din Cezareea și Ashkelon. Cu mai multe curți și grădini, porți și clădiri impunătoare, fântâni ornamentale, moscheea este cel mai de seamă lăcaș de cult musulman din Jaffa, fiind inițial construit la îndemnul guvernatorului Sheikh Muhammad al Khalili în anii 1700; aport la clădire au mai adus și guvernatorii Sulayman Pasha și Muhammad Abu-Nabbut prin adiția sălilor de rugăciune, minaretului, cupolelor și a curții principale. „Poarta guvernatorilor“ este vizibilă din piața turnului cu ceas și reprezintă zona de acces prioritară ce amintește de Suleiman Magnificul, cel ce a pus bazele proiectului în sec. al XVII-lea. Domul moscheii te farmecă pur și simplu la întâlnirea cu privirea, amestecul de culori galbene, roz, albastre, verzi, se împletesc perfect printre figuri geometrice amețitoare.

Portul Jaffa

Fost port pentru vase comerciale, Portul din Jaffa este amintit în Biblia ebraică mai exact în Cartea lui Iona, dar și în lucrările lui Flavius Josephus, cel ce a scris „Războiul evreiesc“. Cu o activitate de peste șapte mii de ani, portul este acum perfect pentru bărcile de pescuit și agrement, îmbrățișate permanent de stâncile proeminente și acompaniate de forfota oamenilor veniți la restaurantele și cafenelele din apropierea sa.

Muzeul Ilana Goor

Povestea Muzeului Ilana Goor a început prin anii 1700, atunci când locul de aici a fost utilizat ca fabrică de săpun, ulterior un han unde pelerinii poposeau pentru a se feri de tâlhari în drumul lor către Ierusalim, apoi sinagogă. În anul 1995, artista Ilana Goor, cunoscută pentru sculpturile ei din bronz, bijuterii și mobilier, a creat Muzeul de Artă ce-i poartă numele, unde și-a expus colecțiile de artă, picturi, antichități și tot ce a colecționat de-a lungul drumețiilor prin lumea întreagă.

Promenada Homat Hayam de pe malul apei din Jaffa este locul ce s-a lipit acum de inima mea, căci multe simțuri ai aici, când te întâlnești cu aerul boem prin care se adună, ca-ntr-o călimară, picături de istorie amestecată cu trăiri din vremuri apuse, dar și de acum. Tind să mă îmbăt cu gândul că voi mai apuca într-o zi să surprind apusul și să ating priveliștea clădirilor din piatră, să adulmec momente de neuitat, din preafrumosul port cel las în urmă, Jaffa.

Aurora GRIGORE

FOTO

Pe o vale fluvială, unde iarba crește neîncetat datorită solului roditor, iar agricultura, mineritul și negoțul cu ceramică erau ocupațiile de bază, s-a clădit magnificul oraș greco-roman Jerash (Gerasa în limba arabă), situat în Iordania. Printre ruinele vechiului oraș, încerc să adun câte puțin din gândurile splendidelor coloane corintice, farmecul clădirilor omeiade, bisericilor bizantine, parfumul cultural și arhitectural ce datează de 6.500 de ani și care s-a păstrat până astăzi.

Arcul lui Hadrian

Pe sub arcadele frumos ornate cu capiteluri corintice îmi plec capul, imaginându-mi că pe aici, în anul 129, a pășit împăratul roman Hadrian. Cu acest prilej, în cinstea lui s-a construit în stil roman antic Arcul lui Hadrian, o poartă ce marchează intrarea în perimetrul ce urmează să-l îmbrățișez, al ruinelor așezării greco-romane de la Gerasa, din apropierea orașului nou.

Oval Plaza

Pătrund în largul Pieței Ovale, coloanele ionice elegante din secolul I d.Hr. sunt aliniate ca două palme deschise ale căror degete stau despărțite egal; în mijlocul lor se află fântâna și cele două altare ridicate în sec. al VII-lea d.Hr. Piața a fost construită în anul 130 d.Hr. deasupra unei depresiuni adânci și a servit ca loc al simpozionului; este posibil ca în spatele coloanelor să fi existat demult prăvălii. Bucăți de piatră de diferite forme trăiesc în comuniune cu ferestrele lor, coloanele, prin care adună energia naturii, transmițându-le apoi călătorilor ce pășesc apăsat pe ele.

Teatrul de Sud

Sunetul cimpoiului scoțian iordanian răsună până dincolo de arcada ușii pe care intru acum în Teatrul de Sud construit în anii 80 d.Hr. Înălțat pe două nivele, din care azi a mai rămas doar unul, teatrul putea găzdui 5.000 de locuri. Și azi, după două mii de ani, spațiul este folosit în timpul Festivalului de Cultură și Arte din Jerash, prilej cu care cei prezenți îmbină armonios, la propriu, vechiul cu noul, lumea antică și cea modernă.

Teatrul de Nord

Teatrul de Nord a fost construit cu scopul de a fi loc de adunare pentru sfatul cetățenilor și, totodată, așezământ pentru unitățile ce administrau orașul. De-a lungul timpului au survenit modificări asupra locului, astfel că în anii 160, când domneau împărații Marcus Aurelius și Lucius Verus, teatrul a fost extins cu o scenă și alte locuri pentru recitaluri și audiențe. Coloanele corintice, curtea din fața porții Odeonului, inscripțiile descoperite ce amintesc de Zeus, Afrodita, Atena Poseidon, nișele din pereți, picturile și mozaicurile vorbesc despre viața orașului antic din acele timpuri.

Templul lui Artemis

Decorat cu marmură în timpurile străvechi, Templul lui Artemis a fost dedicat lui Artemis, zeița nașterii, naturii și animalelor sălbatice, sora geamănă a lui Apollo și fiica lui Zeus și Leto. Din cele douăsprezece coloane corintice construite în anii 150 d. Hr. au rămas doar 11; pe atunci exista și statuia lui Artemis, însă azi a rămas doar o amintire. La atingerea soarelui, stâlpii par a fi îmbrăcați cu straie din aur, al căror material te transpune negreșit într-o altă lume, misterul reflectându-se în firicele ce strălucesc în toate direcțiile. Clădirea a fost la un moment dat fortificație arabă, dar și transformată de bizantini în atelier artizanal de ustensile ce se foloseau la bucătărie.

Templul lui Zeus

Localizat între Teatrul de Sud și Acropole, Templul lui Zeus a fost ridicat pe un postament la înălțime, astfel încât vizibilitatea sa este remarcată din multe zone ale orașului. Construcția din secolul I d. Hr. a avut de suferit de pe urma cutremurului din secolul al VIII-lea, iar bucăți ale coloanelor stau plecate acum la marginea templului.

Poarta de Sud

Posibil construită în anul 130 d.Hr., magnifica Poartă de Sud se află în apropierea hipodromului; era una dintre principalele intrări ale orașului. Trecând agale pe sub arcada frumos decorată cu frunze de acant, simți mirosul de lemn al ușilor ce au existat aici odinioară, dar și aerul roman așternut pe Wadi Jerash.

În partea a doua vom continua parcursul printre ruinele orașului Jerash, cel ce a fost mult timp ascuns în nisip și vom poposi la sistemul de apă Nimphaeum, Hipodrom, cel mai vechi lăcaș de cult, Catedrala, frumosul Sanctuar al lui Zeus, Băile Placcus.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Respiri din toate încheieturile aerul deșertului iordanian și-l zărești prin beduini, măgărușii osteniți, cămilele cu privirea adâncă, dar și trupurile stâncoase din care s-au născut adevărate comori.

Localizat în Wadi Farasa, Templul Grădinii este posibil să fi fost folosit pentru sistemul de apă nabateean, indiciul fiind un zid de sprijin ce a dat naștere unui rezervor natural de apă.

În sufletul orașului Petra, pe locul unei terase artificiale de unde se vede Strada Coloanelor, se află Grădina și Piscina, zone ce au fost mai puțin observate de-a lungul timpului, prioritare fiind Trezoreria, mormintele, Mănăstirea. Însă, în anul 1998, după săpăturile din Piața de Jos au fost descoperite resturi ale unei piscine cu pavilion – insula, de altfel singurele situri de grădină nabateeană ce are lângă ea conducte, rezervoare ce transportau apa pentru irigarea terasei și alimentarea piscinei. Se crede că acestea au fost construite în prima parte a domniei lui Aretas al IV-lea și întreținerea lor a durat până în secolul al III-lea e.n. Încă sunt semne de întrebare privind amenajările, fertilizarea solului, irigarea, speciile de plante cultivate sau anumite particularități ale complexului de grădină și piscină.

Teatrul Roman

Încă se aude ecoul, euforia celor 4.000 de spectatori și magia reprezentațiilor ce se desfășurau în Teatrul Roman de la Petra; acesta a fost orientat spre Est, în centrul orașului. Când regele Iudeii, Irod cel Mare, construia teatre în partea opusă a râului Iordan, regele Aretas nu a vrut să fie mai prejos și, determinat, a făcut la fel. Forma și dimensiunea au fost făcute după model greco-roman, însă a fost conservată tradiția locului și teatrul a fost sculptat în stil nabateean. Ca să poată fi modelat nivelul superior pentru scaune, romanii au distrus mai multe morminte din jur.

Mormintele regale

Pe parcursul vestic al Jabal al-Khubtha, ce se află deasupra centrului Parcului Arheologic Petra, sunt sculptate pe o linie neîntreruptă mormintele regale nabateene. Mausoleele au aparținut acum 2300 de ani regilor nabateeni; se spune asta deoarece grandoarea lor trimite la cei înstăriți, chiar regii Petrei.

Mormântul Urnei, ce posibil a aparținut lui Malchus al II-lea sau Aretas al IV-lea, are o fațadă mai impunătoare față de celelalte de la baza lui. Curtea cu vastele coloane ce se află în fața acestuia amplifică importanța locului. O inscripție în piatră de pe peretele din spate amintește de faptul că mormântul-biserică a fost sfințit în anul 447 d.Hr.

Coloritul abundent și firele de gresie vizibil dantelate parcă fac parte dintr-un portativ unde muzica este mult în spate, într-un fundal puțin întunecos din care ai vrea să ieși, dar pe furiș, ca nimeni să nu te zărească, părându-i-se ireal. E Mormântul de mătase a cărui gresie cu pigment impulsiv te cheamă să-l descifrezi.

Având coloanele sculptate pe partea laterală a stâncii, Mormântul Corintian are o fațadă de 27,55 metri lățime și 26 metri înălțime. Denumirea acestuia vine de la pilaștrii în stil corintic. Are patru camere în interior și patru baraje de apă de jur împrejur, ce erau utilizate pentru purificarea rituală.

Ad Deir (Mănăstirea)

Mă așteaptă-n depărtare, acolo sus, după cele opt sute de scări emblematica Ad Deir (Mănăstirea). Drumul nu este ușor, căldura-ți pătrunde și-n cele mai mici substraturi ale corpului, dar niciodată drumul către Domnul nu este la îndemâna oricui. Te întâlnești la tot pasul cu măgărușii istoviți de la căratul hranei sau ai celor care nu-și mai pot duce picioarele, vânzători ce negociază vânzarea podoabelor artizanale, trecători de toate vârstele. După ce pun pasul pe ultima scară și mai ocolesc puțin după un perete, o zăresc din albastrul infinit al ochilor. Pe fațada construită în secolul I d.Hr. cade acum lumina blândă a după-amiezii cu o dragoste nebănuită. Beduinii băștinași au denumit construcția așa de la crucile înscrise pe zidurile din interior din timpul practicării creștine de pe vremea bizantină. Pe o inscripție descoperită lângă Ad Deir era scris: „Să ne amintim de Ubaydu, fiul lui Waqihel, și de asociații săi din simpozionul lui Obodas, Dumnezeul”, fapt ce arată că aici erau celebrate ritualuri în numele regelui Obodas al II-lea a cărei domnie a fost între 30-9 î.e.n.

De sus se observă cât munte a fost îndepărtat, dar și un cerc mare în față precum un bazin de apă, porțiune excavată și restaurată în Antichitate pentru a proteja Mănăstirea. Ornamentele și detaliile nu-s atât de vizibile, însă structura circulară, acoperișul conic, capitelul nabateean fac asemănarea cu Trezoreria, pe care am lăsat-o în josul muntelui puțin mai devreme. Eleganța Mănăstirii vine chiar din simplitatea ei ce o transformă într-o nestemată bijuterie pitită-n muntele imens.

Patria stâncilor cu taine nedeslușite adună zi de zi admirația tuturor celor care privesc cu un calm înmărmurit, pentru că pereții în culori amestecate chiar transmit celor ce cred că aici dăinuie o lume magică menită să aducă fericire, bucurie. Petra este crinul cu parfum de nisip nabateean ce se răspândește negreșit odată cu vântul, ploaia, soarele și lumina lunii.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Pe urmele maurilor, ce au lăsat o parte din sufletul lor să intoneze peste veacuri imnul cultural ce-l aud acum eliberându-se dintre cărămizile și paginile cărților prăfuite, încerc să înțeleg influențele pe care le-au adus asupra limbii, arhitecturii în cei 800 de ani cât au condus Spania.

Parcul Maria Luisa

Trunchiurile copacilor mediteraneeni sunt pretutindeni arunci privirea, în mirosul verde te adâncești cu sufletul, aici, în inima Mariei Luisa, parcul ce se întinde pe 34 de hectare, un colț ce oxigenează și cel mai îndepărtat gând. Donație a ducesei de Montpensier, parcul are câteva locuri mai speciale, cum ar fi Grădina Leilor, monumentul scriitorului romantic spaniol Gustavo Adolfo Becque și Fântâna Broaștelor ce datează din anul 1914, pavilioane din Mexic, Brazilia, Statele Unite, Argentina.

Arhiva Generală a Indiilor

Declarată Patrimoniu Mondial de către UNESCO în anul 1987, Arhiva Generală a Indiilor din Sevilia a fost realizată cu ajutorul regelui Carlos al III-lea, acesta din urmă vrând să adune la un loc toate documentele administrative ale coloniilor spaniole. În clădirea din piatră sunt aproximativ 43.000 de dosare alcătuite din optzeci de milioane de pagini și circa 8.000 de hărți ce reprezintă momente unice din istoria posesiunii spaniole dintre secolele XV-XIX. Arhiva Generală a Indiilor este locul unde se păstrează cele mai semnificative documente ale descoperirii Lumii Noi, printre acestea și actul conspectat de Cristofor Columb ce face parte din Almanahul Perpetuu al lui Abraham Zacuto ce cuprinde informații prin care a fost posibil calculul latitudinii.

Muzeul Arheologic

Inaugurat în anul 1867, Muzeul Arheologic din Sevilia găzduiește o impresionantă colecție de aproximativ 60.000 de piese divizată pe mai multe secțiuni: epoca de piatră, epoca bronzului, epoca fierului, dar o atenție deosebită s-a pus pe romani. Unul dintre punctele de atracție ale muzeului, Tezaurul Carambolo, din care fac parte podoabe din aur ale secolului al VI-lea, îl găsim în partea rezervată colonizării feniciene. Sculpturile împăraților Traian și Hadrian, sculptura lui Venus, frânturi din situl antic din Italica, un mozaic din Ecija ce datează din secolul al III-lea î.Hr. ne conduc în trecutul misterios și plin de culoare totodată. O altă sculptură, Astarte-Tanit, ce o întruchipează pe zeița fertilității, reprezintă una dintre cele mai vechi dovezi ale limbii din perioada feniciană și a fost descoperită în Penisula Iberică.

Mănăstirea Santa Maria de las Cuevas

Întemeiată în anul 1400 de arhiepiscopul Don Gonzalo de Mena, Mănăstirea Santa Maria de las Cuevas (Cartuja) conservă, dincolo de înaltele ziduri, amintirea faptului că aici a fost cândva un adăpost pentru cazarma armatei franceze, fabrica de ceramică și de faianță. În această zonă, în secolul al XII-lea, almohazii extrăgeau lut din peșterile ce se aflau în apropiere; legenda spune că imaginea Fecioarei Maria a fost găsită într-una dintre peșteri și astfel s-a decis înălțarea mănăstirii. Construită cu elemente gotice, renascentiste și baroce, frumos aranjată cu plăci de Triana, mănăstirea a fost locul în care Cristofor Columb a fost înmormântat o perioadă de timp.

Palatul San Telmo

În anul 1682, pe spațiul Curții Inchiziției a fost construit Colegiul Universității din Mercaderes, transformat ulterior în Colegiul Marinei; apoi locul a devenit sediul Căilor Ferate. Azi, Palatul San Telmo, ridicat între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, găzduiește sediul Președinției Junta de Andalucia. Cu o arhitectură în stil baroc de excepție, palatul este decorat cu imaginile Sfinților San Fernando și San Hermenegildo, patronii spirituali ai Seviliei, dar și cu sculpturile lui Antonio Susillo prin care se remarcă cei 12 artiști seviliani, printre ei Miguel Menara, Bartolome Esteban Murillo, Rodrigo Ponce de Leon.

La interior, capela, opera arhitectului Leonardo de Figueroa, scoate în evidență stilul baroc, alături de picturi cu Hristos în diferite ipostaze biblice, domolind furtuna ori intrând în Ierusalim și alte retablouri înfățișând pe Sf. Ana sau Sf. Tomas de Aquino. Se spune că regina Maria de las Mercedes ar fi petrecut timp cu prietenele sale în camera de cusut, clădire desprinsă parcă din poveștile de la Disney, unde acum este Centrul de Informare Turistică a Consiliului Local din Sevilia.

Ecouri ale ritmului magic de flamenco răsună pe străzile lasate acum în urmă, pasiunea, pulsația inimii ce vrea să danseze și ea, totul adună ca-ntr-un parfum de portocală arta andaluză cu-ale ei aripi universale ce zboară peste tot, de aici, din sufletul Seviliei.

Aurora GRIGORE

Pas cu pas descopăr orașul ce-ți trezește o poftă neastâmpărată de cunoaștere după fiecare loc ce se pitește în spatele unui zid sau a unei porți, ca sa nu mai zic de oamenii atât de calzi, gata să-ți prezinte particule din istorie ori să te invite să guști din delicatesele culinare nemaipomenite.

Casa de Pilatos

Măiestria arhitecturii seviliene a secolului al XVI-lea o întâlnim la renumita clădire nobiliară andaluză Casa de Pilatos (Casa lui Pilat). Numele palatului vine de la casa guvernatorului roman al Iudeii, Ponțiu Pilat, de unde Fadrique Enriquez de Ribera, primarul Andaluziei, a fost inspirat pe când se afla în călătorie în Țara Sfântă. Împărații romani și zeii greci sunt prezenți prin busturile frumos decorate, cărora arcadele din jur le sunt aproape precum o îmbrățișare. Talpa-ți pășește pe finele plăci de marmură ce trăiesc într-o armonie perfectă cu picturile de pe tavan și ușile din lemn ce-ți dau senzația de stabilitate și siguranță totodată. Cântecul apei fântânii din mijlocul terasei răsună pe lungile coridoare și picură, dusă de vânt, până-n splendida grădină plină cu pomișori frezați parcă la milimetru.

Cartierul Triana

Țanțoș înaintez pe Podul Triana, puntea construită de almohazi, ce leagă orașul de cartierul Triana, de pe malul vestic al râului Guadalquivir. Triana, acest punct de plecare pentru călători, respiră prin simplitate și farmec în același timp; locul amintește de Ferdinand Magellan, cel care a îndrumat expediția spaniolă din 1519 către Indiile de Est. În jurul trecutului se învârt memorii despre inchiziția spaniolă din Castelul Sf. George, Hispano Aviacion, fabrica unde s-a construit primul avion cu reacție spaniol, industria ceramică, iar prezentul se încăpățânează să-și facă loc pe ritmuri de chitare, prin cântăreții și dansatorii de flamenco de pe strada Betis, tarabele cu fructe parcă desenate, dar și forfota din restaurante la ceas de zi ori seară.

Metropol Parasol

Văzută de sus precum o napolitană rumenită, cea mai mare clădire din lemn din lume, Metropol Parasol (Umbrela solară Metropol), a fost proiectată de arhitectul Jurgen Mayer și se află în Plaza de la Encarnation. Mergând pe aleea de sub clădire parcă au răsărit pe umerii mei niște ciuperci, ce au în compoziție lemn de mesteacăn adus din Finlanda și sunt gata să te apere de soare. În clădirea inaugurată în 2011 te poți recrea vizitând muzeul ce adăpostește rămășițe romane găsite în acest loc ori, după câteva scări urcate, te așteaptă locul de belvedere de pe terasă, El Mirador.

Bazilica de la Macarena

Construită în stil neo-baroc în secolul al XX-lea, Bazilica de la Macarena adăpostește una dintre comorile Seviliei, Macarena Fecioara Speranței, o statuetă ce datează din secolul al XVII-lea. Decorată cu veșminte somptuoase și broșe de smarald, Macarena este atribuită sculptorului Pedro Roldan și este venerată în Săptămâna Mare, în timpul procesiunii din ziua de Sfânta Vineri, când o sută de soldați escortează statuia lui Iisus Hristos ce întruchipează pagini din Patimile, Moartea și Învierea Mântuitorului. Dincolo de arcadele și marmura roșie, frânturi din zidurile almoravide ale secolului al XII-lea, există un muzeu unde sunt expuse obiecte folosite în ceremonii, rochii, mantale și alte componente utilizate în procesiunea din Madrugada (dimineața Vinerii Mari).

Biserica Mântuitorului

Ridicată între anii 1674-1712 pe locul Moscheii Ibn Adabbas, Biserica Mântuitorului este cel mai mare lăcaș de cult al Seviliei, după Catedrală. În curtea sa se regăsesc resturi ale epocii romane. La aspectul bisericii de astăzi au contribuit în special arhitecții Esteban Garcia și Leonardo de Figueroa. Cărămida roșiatică a fațadei ascunde, într-o tăcere înăbușită, detaliile dinăuntru pline de strălucirea adunată de la magicul soare, dar și de la cele 14 tablouri, printre care Hristosul iubirii de Juan de Mesa, Sfânta Ana de José Montes de Oca, Fecioara de la Antigua de Juan Ruiz Soriano.

Palatul Contesei de Lebrija

O clădire a secolului al XVI-lea ce se impune prin prestanță, Palatul Contesei de Lebrija este povestea ce a avut-o ca punct de plecare pe Regla Manjon, Contesa de Lebrija. Iubitoare a frumosului, Contesa a adunat de-a lungul vieții obiecte de artă ce azi sunt de neprețuit, de la vestigii arheologice, mobilierul elegant, picturi, piese de porțelan, mozaicuri romane la biblioteca, dormitorul, sufrageria în care te aștepți să surprinzi familia urmându-și orânduiala, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Arcadele în stil arăbesc, fântâna din curtea interioară sau busturile greco-romane completează eleganța și rafinamentul casei-muzeu.

Despre mirosul verde din Parcul Maria Luisa, Arhiva Generală a Indiilor unde se află documentele Lumii Noi, Muzeul Arheologic cu podoabe din secolul al VI-lea, Mănăstirea Cartuja, unde a fost înmormântat Cristofor Columb, și frumoasa arhitectură barocă a Palatului San Telmo vă voi scrie în ultima parte a frumosului parcurs prin Sevilia, unul dintre orașele din Peninsula Iberică ce are o modernă infrastructură.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Plutesc de-a lungul fluviului Gauadalquivir, un personaj ce adună strop cu strop, de atâta vreme, amintiri de zahăr, sare și piper a celeia ce-i stă pe maluri alături, capitala regiunii autonome Andaluzia, încântătoarea Sevilia. După cum spune legenda, orașul Sevilia a fost întemeiat de Hercule, eroul neînfricat al mitologiei grecești.

Palatul Alcazar

În Evul Mediu orașul se numea Hispalis, ca mai apoi, după ce acesta a prosperat, să fie redenumit Ixbilia; pe atunci portul era centrul desfășurării economice. Prin anii 900 Abdurrahman III an-Nasir a dispus construirea unui nou sediu al guvernului în partea de sud a orașului, denumit Dar al-Imara. În secolul al X-lea, conducătorii Seviliei, dinastia musulmană egipteană Abbadies, au creat un palat nou, al-Mubarak, „Binecuvântatul“, punct literar principal unde și-au desfășurat activitatea personalități marcante, printre care regele al-Mutamid, poet renumit al vremii și ultimul conducător al dinastiei Abbadid din Sevilia.

Într-o parte magnifică a Andaluziei, pe locul fostului palat islamic a prins viață Alcazarul din Sevilia, acesta fiind construit pentru regele Petru al Castiliei. Dincolo de zidurile sale, prin acest colosal complex de cetăți, palate și grădini s-a strecurat istoria orașului încă din timpurile străvechi până-n zilele de acum. De la almohazi până la regii creștini, locul te poartă pe drumul culturii și al civilizațiilor ce au amprentat adânc acest pământ. Palatul, Reședință Regală de altfel, nu a fost ocolit de umbre negre, acesta fiind cucerit de castilieni în anii 1200. Grădinile, apa ce te însoțește pretutindeni, interioarele modelate și adaptate timpurilor, stilurile romanice, gotice și renascentiste, respiră prin tencuielile palatului, expirând o fermecată aură de jur-împrejur.

Artiștii Cristobal de Augusta și Francisco Nicloso au contribuit la decorarea palatului, creând lucrări din plăcile de faianță maiolica și arista, prin care transparența și geometria, desenele florale au adus o luminozitate încântătoare.

Puerta del Leon, intrarea principală în Alcazar, decorată cu un leu ce ține o cruce în gheare, Patio de Las Doncellas (Curtea Fecioarelor), ce spune povestea maurilor care cereau tribut fecioarelor din Iberia, Los Banos de dona Maria de Padilla („Băile Lady Maria de Padilla“), rezervoarele de apă de ploaie, Salon de Embajadores (Sala Ambasadorilor), loc unde s-au căsătorit împăratul Carol al V-lea și Isabela a Portugaliei, grădinile cu pomi fructiferi și flori ce emană o estetică mirobolantă sunt doar o mică parte din Alcazar, ce te mână să ajungi în toate încheieturile lui.

Catedrala din Sevilia

Alături de Alcazar și Arhiva Generală a Indiilor, Catedrala din Sevilia, cea mai mare catedrală gotică din lume, face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO din anul 1987. Încă de acum șapte sute de ani, Cabildo Mitropolitan (Colegiul preoților) a fost însărcinat cu menținerea bunei desfășurări a activității bisericești, astfel Liturghia și sărbătorile importante sunt parte a îndeletnicirii acestuia până în zilele noastre.

Catedrala are niște caracteristici aparte, cum ar fi cele cinci nave direcționate spre Levant, ce trimit către religia musulmană, ușile au o grosime mică în raport cu pereții, iar soarele se poate strecura foarte puțin prin micuțele ferestre. Câteva dintre cele 15 uși renumite ale catedralei sunt Ușa Adormirii Maicii Domnului, Ușa Botezului, Ușa șopârlei, Ușa iertării, Ușa Clopotelor, toate fiind ornamentate cu picturi și sculpturi în funcție de semnificații. Picături de raze ale boltei renascentiste se revarsă pe orga ce emană sunete dumnezeiești, iar portretele lui San Leandro, San Isidoro, picturi ale lui Bartolome E. Murillo ating privirile celor din jur.

Turnul clopotniță al Catedralei, Giralda, cunoscutul simbol al orașului, a fost ridicat ca minaret pentru Marea Moschee din Sevilia pe vremea dinastiei almohade. Construcția a fost făcută după chipul minaretului moscheii Koutoubia din Marrakesh, Maroc. Dar, cu toate acestea, turnul clopotniță și vârful au componente și detalii din Renașterea europeană. În Capela Regală se găsesc morminte regale, printre acestea fiind cel al regelui San Fernando. Rămășițele exploratorului Cristofor Columb, descoperitorul Lumii Noi, se află aici, în mausoleul realizat de arhitectul spaniol Arturo Melida.

În partea următoare vă invit la o plimbare cu trăsura prin Plaza de Espana; voi aminti despre extraordinarele lupte cu tauri din Plaza de Toros și vă voi povesti despre Turnul de aur, unde era adăpostit aurul furat de la incași.

Aurora Grigore

GALERIE FOTO

Turismul ecologic este o utopie, dar putem fi atenți să practicăm un turism responsabil. Este un subiect care trebuie abordat cu mult mai multă seriozitate, mai ales în contextul în care Uniunea Europeană solicită țărilor membre mai multă atenție în ceea privește protecția naturii. Delta Dunării este un ecosistem extrem de complex, în care fiecare verigă este importantă. Nu există rol secundar sau principal aici. Totul este într-o simbioză fără cusur. Fac referire la Delta Dunării pentru că, odată cu venirea primăverii, foarte mulți turiști vor alege să își petreacă aici concediul, iar actorii din industria turismului trebuie să păstreze un echilibru al opțiunilor pe care le prezintă vizitatorilor. Mă gândesc aici la bărcile cu motor, spre exemplu, care, deși permit accesul cu rapiditate și ușurință în intimitatea Deltei, au efecte grave asupra ecosistemelor naturale. Daniel Petrescu, proprietarul unor hoteluri plutitoare, Ibis Tour, spune că într-adevăr dezvoltarea turismului poate pune și mai mult în pericol această biorezervație deja fragilă.

„Într–adevăr, în ultimii ani au apărut bărcile rapide care acum sunt o majoritate în Delta Dunării. Multe agenții, dar și privați oferă excursii de o zi. Acestea se petrec în viteză, fără a oferi clienților posibilitatea să se bucure de natură. În fuga lor, acestea perturbă liniștea și pot distruge cuiburile păsărilor. Clienții noștri au parte de o experiență total diferită; viteza medie de deplasare a ambarcațiunilor noastre este de 7 km/h, așadar o viteză care îți permite să observi natura și să o protejezi în același timp. Dacă faceți o excursie în Delta Dunării puteți să îi faceți observație ghidului sau celui care conduce barca atunci când vedeți că deranjează păsările, apropiindu-se prea mult sau intrând în viteză în grupurile ce pescuiesc.“

Responsabilitatea de a păstra Delta Dunării în afara oricăror pericole care i-ar putea aduce degradare le revine atât operatorilor de turism, cât și turiștilor. De ce spun asta? Pentru că acolo unde există cerere , există și ofertă. Practic, dacă noi, vizitatorii, avem o minimă cultură cu privire la lucrurile permise și interzise într-o rezervație naturală, dacă respectăm natura, cei care oferă servicii vor scăpa de presiunea de a oferi oamenilor experiențe care să dăuneze mediului înconjurător. Din nefericire, ca în multe alte domenii, cei care oferă servicii de turism sunt tentați să eludeze regulile pentru a satisface dorințele clientului. Astfel afacerile lor supraviețuiesc. Sunt de blamat? Cine poartă cea mai mare vină, turistul iresponsabil, care nu acceptă că nu are voie să rupă nuferii sau să se apropie de coloniile de păsări, sau cel care oferă servicii și știe care sunt regulile, dar care pune mai presus banii? Cert este că Delta are nevoie de oameni cu educație, iar acest lucru îl putem face predându-ne reciproc lecții de bun simț și, mai ales, de educație în privința protecției naturii.

„Este destul de simplu să respecți câteva reguli. Nu te apropia prea mult de cuiburi, nu intra în colonii pe perioada cuibăritului, nu fugări păsările cu barca, nu face zgomot și nu circula cu viteză în zonele de hrănire și cuibărit! Din păcate, marea majoritate a operatorilor de aici promovează un turism agresiv de o zi, care uneori îi poate deranja pe cei care caută liniștea și relaxarea. Bărcile rapide au avantaje și dezavantaje, dar totul rămâne la latitudinea conducătorului. Transportul mai facil al persoanelor în Deltă este un avantaj al lumii moderne. Putem promova un turism responsabil care să țină pasul cu schimbările ce au loc în mod natural în habitatul de pe teritoriul ARBDD și, cu siguranță, generațiile viitoare se vor putea bucura de frumusețea acestor locuri. În fond, tipul de turism practicat în Delta Dunării poate fi dictat și de către clienții bine informați și educați.“

Daniel Petrescu a văzut Delta în toate anotimpurile și spune că, din aprilie și până în octombrie, este o destinație fantastică. Delta Dunării este cămin permanent sau sezonier pentru sute de specii de păsări. Gândiți-vă că doar în lunile iulie și august se pot observa aici peste 100 de specii de păsări. Este o diversitate incredibilă, coexistând aici aproape toate speciile de stârci, chire și două specii de pelicani, plus altele mai puțin cunoscute. Unele specii de păsări pornesc în migrația de toamnă la începutul lui iulie, iar altele la sfârșitul lui octombrie. „Noi întotdeauna încercăm să prezentăm viața sălbatică în așa fel încât oamenii să înțeleagă cât este de fragilă și frumoasă. Majoritatea celor care ne trec pragul pleacă cu o nouă viziune despre natură și păsări, în general. Ghizii noștri sunt, de asemenea, implicați în proiecte diverse pentru monitorizarea speciilor de păsări, plante, fluturi și au cunoștinte vaste în aceste domenii.“

Laura ZMARANDA

Închid pentru câteva secunde ochii și îmi imaginez zona mlăștinoasă din Antichitate de pe malul vestic al Tibrului, ce nu promitea prea multă înflorire, dar azi am regăsit aici un teritoriu modern, un colț sfânt, Vatican, cel mai mic stat independent din lume.

Timp de două sute de ani a făcut parte din Roma, apoi, în anul 1929, odată cu Tratatul de la Lateran dintre Sfântul Scaun și Italia, Statul Vatican și-a câștigat independența. Pontiful Suprem este șeful statului, iar securitatea Vaticanului este asigurată de Corpul Gărzii Elvețiene, ce a fost întemeiat în anul 1506. Printre altele, Vatican are o gară inaugurată în 1934, își bate moneda proprie, își produce marca poștală, are post de radio, Vatican Radio, ce transmite în mai multe țări în limbile aferente acestora, iar L’Osservatore Romano este cotidianul ce apare încă din 1861 pe piață.

Biserica Sf. Petru, Piața Sf. Petru

Ager Vaticanus (Câmpul Vatican) era denumirea în perioada regală și în timpul epocii republicane, iar din secolul al II-lea d.Hr. a fost certificat numele de Vaticanum. În epoca romană, mama împăratului Caligula, Agripina cea Mare, a creat aici grădini și pe un teren de mari proporții a fost construit un cimitir. Primii martiri creștini au fost executați în aceste locuri, iar printre aceștia a fost și Sf. Petru, unul dintre cei Doisprezece Apostoli ai lui Isus Hristos, considerat primul episcop al Romei.

Prin anii 300 d.Hr., Împăratul Constantin a pus baza primei bazilici de pe dealul Vatican, închinată Sf. Petru. Timp îndelungat a fost nesigur faptul că aici ar fi fost înmormântat Sf. Petru, însă, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, Papa Pius al XII-lea a făcut săpături din bani proprii, iar ceva ani mai târziu arheologul Margherita Guarducci a găsit oase umane acoperite de o pânză de culoare violet, dar și inscripția greacă „Petos eni“ ce se traduce „Petru este aici“. Această mare descoperire a fost transmisă lumii întregi de către Papa Paul al VI-lea în anul 1968, 26 iunie.

Ajung în interiorul imensei suprafețe ovale, Piața Sf. Petru (Piazza San Pietro), unde cele 284 de coloane dorice semicirculare te îmbrățișează cald; 140 de statui păzesc parcă și totodată adună în ele spiritul rugăciunilor credincioșilor ce se adună zi de zi, dar mai ales duminica la slujbă. La îndrumarea Papei Alexandru al II-lea, piața a fost proiectată de către arhitectul napoletan Gian Lorenzo Bernini în secolul al XVII-lea pe locul unde a existat Circul lui Nero.

Probabil ridicat în secolul al XV-lea î.Hr., Obeliscul Vaticanului, cu o greutate de 300 de tone și o înălțime de 25 de metri, este soldatul invincibil, îmbrăcat cu haină militară din granit roșu de Aswan, din anticul oraș egiptean, Heliopolis. Decorat cu sculpturi de leu, Obeliscul a fost adus la Roma de împăratul Caligula în anul 37 d.Hr.

Grădinile Vaticanului

Din inițiativa Papei Nicolae al III-lea Orsini, la Vest de Bazilica Sf. Petru a răsărit pântecul verde al Vaticanului, întins pe 23 de hectare. Inaugurate în anul 1249, Grădinile Vaticanului reprezintă locul perfect de repaus și de reflectare al Papei, dar și oaza de liniște pentru turiștii ce ajung aici.

În formă de navă de război, gata să înfrunte pericolele naturii, Fântâna Galerei, una dintre cele mai vechi fântâni din Vatican, împrăștie jeturi de apă din tunurile sale, navigând cu mândria faptului că în trecut a fost fântâna lui Paul al V-lea. A fost proiectată de arhitecții Martino Ferrabosco și Jan van Zanten; inițial era doar un iaz cu pești, la care ulterior au fost adăugate nava, dragonii, vulturul Borghese și alte elemente ce evidențiază scene mitologice din Metamorfozele lui Ovidiu.

Fântâna Broaștelor, compusă din patru broaște, Fântâna Vulturelui sub forma unei peșteri, ce datează din anul 1612, Fântâna Împărtășaniei, al cărei altar este picurat de jeturile lumânărilor, umplu acest decor cu senzația de mișcare continuă, apa neterminându-se nicicând.

Sculpturile din Grădinile Vaticanului adaugă spațiului prezențe divine. Astfel, chipurile Sfântului Apostol Petru, Madonei din Guadalupe, Maicii Domnului de la Fatima sunt remarcabile creații în marmură sau bronz ale artiștilor vremii.

Casina di Pio IX frumos decorată cu stucaturi, Turnul San Giovanni din înaltul colinei, Casa Grădinarului ce datează din secolul al XIII-lea, locul de unde a fost rostit primul mesaj din istorie pe unde radio de către inventatorul Guglielmo Marconi, grăiesc într-un limbaj unic despre importanța frumosului perimetru.

În următoarea parte vă voi purta cu mine prin faimoasele Muzee ale Vaticanului și Capela Sixtină, locuri unice din lume ce au adunat colecții impresionante de artă cu ajutorul și stăruința papilor, dornici să păstreze în inima locului obiecte cu valori inestimabile.

Aurora Grigore

GALERIE FOTO

Turismul ar trebui să fie una dintre cele mai importante activități economice ale unei țări, putând fi definit și ca un factor al dezvoltării durabile. De-a lungul timpului, s-a tot vorbit despre faptul că țara noastră ar avea mai mult de câștigat dacă ar exista o mai bună promovare, pentru că de locuri frumoase nu ducem lipsă. S-au făcut pași în acest sens, există tot mai multe fonduri ce pot fi accesate atât de instituții, cât și de persoanele fizice interesate să activeze în acest domeniu și să-l dezvolte. În prezent există 54 de stațiuni turistice de interes național și 147 de interes local, toate fiind privite ca un posibil motor de dezvoltare a turismului național.

35 de stațiuni turistice de interes local

La finalul anului trecut, Guvernul României a adoptat Hotărârea pentru aprobarea atestării unor localități sau părți din localități ca stațiuni turistice de interes local și privind modificarea art. 2 și anexei nr. 5 la Hotărârea Guvernului nr. 852/2008 pentru aprobarea normelor și criteriilor de atestare a stațiunilor turistice.

„România are 35 noi stațiuni turistice de interes local. Începând de acum, acestea se vor putea bucura de noi oportunități de dezvoltare, printre care menționez atragerea de investitori și finanțări, în scopul maximizării potențialului zonelor și, foarte important, a creșterii numărului de vizitatori. Mai mult decât atât, destinațiile cărora le-a fost acordat noul statut vor putea fi parte din reforma Organizațiilor de Management al Destinațiilor, având de acum posibilitatea, conform criteriilor minimale, să înființeze și să operaționalizeze o astfel de entitate la nivel local. Felicitări tuturor!“, a declarat ministrul antreprenoriatului și turismului, Constantin-Daniel Cadariu.

Noile stațiuni sunt:

• comuna Barcani, județul Covasna;
• comuna Beliș, județul Cluj;
• orașul Bicaz, județul Neamț;
• zona turistică a comunei Bratca, județul Bihor;
• zona turistică Budureasa-Padiș a comunei Budureasa, județul Bihor;
• zona turistică a municipiului Caracal, județul Olt;
• comuna Ciocănești, județul Suceava;
• comuna Ciumani, județul Harghita;
• zona turistică a orașului Comănești, județul Bacău;
• comuna Coșna, județul Suceava;
• zona turistică Cugir-Șureanu a orașului Cugir, județul Alba;
• orașul Dărmănești, județul Bacău;
• comuna Deda, județul Mureș;
• zona turistică a municipiului Făgăraș, județul Brașov;
• zona turistică a municipiului Fălticeni, județul Suceava;
• orașul Ineu, județul Arad;
• zona turistică a comunei Lupeni, județul Harghita;
• comuna Măguri – Răcătău, județul Cluj;
• comuna Mănăstirea Humorului, județul Suceava;
• comuna Mărgău, județul Cluj;
• comuna Ozun, județul Covasna;
• zona turistică a comunei Pietroasa, județul Bihor;
• zona turistică Valea Drăganului a comunei Poieni, județul Cluj;
• comuna Runcu, județul Gorj;
• comuna Săcuieu, județul Cluj;
• comuna Sălașu de Sus, județul Hunedoara;
• orașul Săliștea de Sus, județul Maramureș;
• zona turistică a orașului Siret, județul Suceava;
• comuna Sugag, județul Alba;
• zona turistică a comunei Șuncuiuș, județul Bihor;
• zona turistică a municipiului Târgu Secuiesc, județul Covasna;
• zona turistică a comunei Vânători-Neamț, județul Neamț;
• comuna Vaideeni, județul Vâlcea;
• zona turistică a municipiului Vulcan, județul Hunedoara;
• comuna Vidra, județul Alba.

De la Bihor în Suceava și Olt…

Așadar, în mai toate zonele țării există noi stațiuni de interes local și ar fi imposibil să detaliem pentru fiecare dintre ele care ar fi cele mai importante obiective turistice, alegem pentru moment câteva dintre ele, cu promisiunea că vom reveni cu recomandări pentru fiecare.

De exemplu, în județul Bihor, Şuncuiuş, Bratca, Pietroasa, Budureasa-Padiş au fost atestate ca stațiuni turistice de interes local.

În Șuncuiuș se pot vizita în mod special Defileul Crișului, precum și Peșterile din regiune, cum ar fi Peșterea Vântului, considerata cea mai mare din România, Peștera Unguru Mare sau Peștera Bătrânului.

La Bratca, de interes pot fi: Cascada Boiului, Valea Brătcuţei, devenită un minisat de vacanță, vârful Măgura cu Mănăstirea Sf. Ioan Iacob, calcarele cu hippuriţi, urme ale erei glaciare din Valea Crişului, lunca Crișului Repede și dealurile Damișului.

În comuna Pietroasa cele mai importante atracții turistice sunt: Cheile Galbenei, Peștera Urșilor, Peștera de la Zapodie, Peștera Coliboaia sau Cascada Oselu.

Budureasa-Padiş poate fi atractivă din mai multe puncte de vedere. Aici găsim: avenul Gemănata, o formaţiune endocarstică, o peşteră verticală ce face parte din Platoul carstic Padiş-Cetăţile-Ponorului, zăcământul de calcar și multe alte atracții ale Munților Apuseni.

De la Bihor, ne coborâm atenția în sudul țării, acolo unde Caracal a devenit stațiune de interes local. Poate surprinzător pentru unii, chiar și pentru localnici. Ce poate face un turist la Caracal? Ei bine, trebuie să știe în primul rând că doar o parte a orașului a fost desemnată zonă de interes turistic, după cum susține primarul acesteia, adică o zonă oarecum centrală ce cuprinde 134 de obiective, printre care Teatrul Naţional, mai multe case de patrimoniu, printre care și Casa Iancu Jianu, sediul primăriei și parcul Constantin Poroineanu. Chiar dacă la o primă impresie nu este la fel de atractiv ca județul Bihor, de exemplu, sau poate alte zone din țară, Caracalul este singura stațiune de interes local din județul Olt.

Dacă alegeți să mergeți în nordul țării, în județul Suceava, este clar că mai aveți ce vizita. Aici se află o mulțime de atracții turistice, pentru toate gusturile și toate buzunarele. Există zone cunoscute și intens vizitate și zone mai puțin renumite, dar la fel de frumoase. Noile stațiuni din județ sunt: comuna Ciocănești, comuna Coșna, zona turistică a orașului Fălticeni și zona turistică a orașului Siret. Prezentăm doar două dintre ele: Ciocănești și Fălticeni.

Ciocănești, cunoscută drept comuna muzeu a României, se remarcă mai ales datorită caselor care au păstrat arhitectura zonei. Chiar dacă ar fi doar să o iei la pas prin comună tot ai deveni mai bogat vizual, mai fiecare casă spunând o poveste prin fiecare ornament pictat. Aici au loc și tot felul de sărbători, însă cea mai cunoscută rămâne Festivalul Național al Plutăritului, organizat în fiecare an în luna august, atunci când turiștii pot opta și pentru o plimbare cu pluta pe râul Bistrița.

Dacă ajungeți la Fălticeni, sigur veți fi atrași de idea de a merge pe Ulița Rădășenilor, acum strada Ion Creangă, unde se păstrează o serie de case vechi în care au locuit scriitori precum Ion Creangă și Mihail Sadoveanu. Un alt obiectiv ar fi Colecția sculptorului Ion Irimescu, Galeria Oamenilor de seamă, așa-numita faleză, adică aleea pietonală special amenajată pentru relaxare și chiar Dumbrava Minunată și Mănăstirea Buciumeni.

În acest moment, județul Suceava are cele mai multe stațiuni turistice 20 deja atestate, devansând județe ca Bihorul, care are 17 stațiuni, Harghita și Maramureș, care au 13 stațiuni, Constanța ce are 12 stațiuni, Brașov și Cluj – 11 stațiuni, Caraș-Severin cu 10 stațiuni, Neamț cu 9 stațiuni.

Larissa DINU

Vântul se strecoară printre copacii seculari din grădini, în iazuri rățuștele parcă nu se mai satură de măcănit între ele, iar eu îmi alung privirea către splendoarea găsită în micul rai al colinelor pictate în fiecare zi altfel, dar întotdeauna cu o esență ce-ți mângâie și cel mai pretențios simț.

Villa Borghese

Arta electică, barocă și neoclasică își face apariția negreșit prin decorul monumentelor, clădirilor, fântânilor arteziene și a întregii moșii ce a aparținut înstăritei familii Borghese din 1580. Prin anii 1600, Flaminio Ponzo și Domenico Savino da Montepunciano au fost printre persoanele împuternicite de cardinalul Scipione Borghese să amenajeze terenul, iar lucrările au durat peste douăzeci de ani. Apoi vila a devenit loc public, în anul 1903, când a intrat în posesia statului italian, dând posibilitatea vizitatorilor să admire întreaga suprafață de pe dealul Pincio. În cele douăzeci de camere din Galeria Borghese sunt prezente antichități, colecții particulare de artă ale cardinalului Scipione Borghese, picturi de Leonardo da Vinci, Rubens, dar și sculptura în marmură barocă a lui Bernini Apollo și Daphne, ce descrie cel mai important moment al poveștii din Metamorfozele lui Ovidiu. Pe întinderea de optzeci de hectare a parcului se pot vizita printre altele și grădina zoologică Bioparco, Piazza di Siena, Villa Medici, Cazinoul Borghese, Grădinile Secrete.

Via del Corso

Aș putea hoinări timp îndelungat prin spațiul ei îngust cât să încapă două benzi de circulație și două mici trotuare; Via del Corso este artera de un kilometru și jumătate la capetele căreia sunt renumitele Piazza Venezia și Piazza del Popolo, unde magazinele de lux și cele mai mari branduri satisfac toate gusturile celor porniți la cumpărături. Primele detalii despre Via del Corso sunt din 220 î.Hr., pe atunci politicianul roman Gaius Flaminius a vrut să unească Roma de Marea Adriatică la nord printr-o cale de acces. Denumită pe rând Via Flaminia, Via Lata în vremea lui Aurelian, când s-a construit zidul de apărare al orașului împotriva inamicilor germani, Corso Umberto după asasinarea regelui Umberto I di Savoia, Via del Corso poartă cu sine și pagini închise la culoare precum înmormântarea împăraților Nero și Augustus sau lăsarea în paragină a locului din cauza inundațiilor furiosului Tibru.

În secolul al XV-lea, Papa Paul al II-lea, iubitor al opulenței, a transformat locul într-un peisaj de sărbătoare. Competițiile de măgari, bivoli, cai berberi și paradele ce readuceau tradiția romană și mitologică clasică erau bucuria copiilor, celor vârstnici, dar și a evreilor. Palazzo Bonaparte, biserica San Marcello al Corso, casa poetului german Goethe sunt alte atracții ale faimoasei străzi prestigioase, Via del Corso.

Bocca della Verita (Gura Adevărului)

C-o privire ce-mi dă fiori, curioasă, barbă deasă și neagră, părul cărunt, așa te-așteaptă în Piazza Bocca della Verita masca de marmură, ce se află în pronaosul Bazilicii Santa Maria in Cosmedin din anul 1632. Este posibil ca această „figură“ să fi fost un capac de canal din epoca romană de pe vremea ultimului rege al Romei, Tarquinius Superbus, cel care a pus bazele impresionantei conducte pentru apă, Cloaca Maxima. Aceasta din urmă era prevăzută cu capace de marmură ornamentate cu figuri scoase în relief ale zeităților fluviale sau speciilor de animale. Legenda spune că, de nu spui adevărul, mâna-ți va fi mușcată. În vremurile medievale bărbații geloși își aduceau aici soțiile pentru a mărturisi că nu au săvârșit adulter.

Colina Capitolină

Priveliștea fermecătoare a acestei zâne cu surâs cald ce datează din Epoca bronzului, Colina Capitolină, este locul unui vechi sat și totodată cel mai mic dintre cele șapte dealuri pe care a fost întemeiată Roma. Ulterior au fost clădite aici temple cu valoare religioasă, dar și politică, Templul lui Jupiter Capitolinus, de unde vine și numele colinei, Templul Minervei, Templul lui Giunone Mineta. Principiile bine-cunoscutului Michelangelo Buonarroti au stat la baza aspectului actualei Piazza del Campidoglio deoarece, în 1536, Papa Paul al II-lea i-a încredințat această îndeletnicire, pe când pragul Romei urma să fie călcat de Carol al V-lea, împăratul Spaniei.

Statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius, situată în centrul dealului, Cordonata, scara ce a simplificat urcarea cavalerilor, fațada Consiliului Municipal, Palazzo Nuovo ce găzduiește primul muzeu public din lume inaugurat în 1734, Muzeul Capitolin sunt operele arhitecturale ale lui Michelangelo, ajutat la rându-i de alți arhitecți, pentru ca azi să putem admira acest design omogen, plin de originalitate.

Ca o frescă de proporții uriașe, unde culorile trimit către bogate mărturii monumentale ale orașului antic, bazilici, muzee, locuri sacre, sălașuri imperiale, muzee, piețe, zei, legende, Roma a rămas, încă de la întemeierea ei de către Romulus și Remus din 753 î.Hr., pragul îngeresc pe care-ai vrea să-l treci, căci de fiecare dată aici descoperi o altă piatră din care a răsărit frumosul.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Și niște trepte pot vorbi doar pentru cine vrea să le asculte, zidurile trimit căldura sau viforul anilor ce trec, iar ritmul de chitară din fântâni încearcă să readucă speranța în romanticul oraș, Roma.

Piazza Venezia

Destul de cunoscută în rândul turiștilor, fiindcă din această porțiune se deschid principalele artere ale orașului, este Piazza Venezia, ce se află în centrul vechi. Pietro Barbo, conducător al Statelor Papale, a ordonat în anul 1455 construirea unui palat în locul fostei piețe. Ulterior, Ambasada Veneției din Roma a avut aici sediul, apoi dictatorul fascist al Italiei, Benito Mussolini, a dat numele palatului Veneția, de aici și denumirea de „Piazza Venezia“. Se spune că în acest loc era de mult casa în care a înnoptat o dată Evanghelistul Marcu, fondatorul scaunului episcopal din Alexandria. Arme medievale, lucrări de artă și diverse alte obiecte se află în Palatul de la Veneția, clădire cu importanță istorică pentru Roma, localizată în partea vestică a pieței.

Construită în stil baroc și frumos ornamentată cu mozaicuri, Bazilica Sf. Marcu adăpostește moaștele Sfântului Marcu. Localizată în partea nordică a pieței, Casa lui Bonaparte este clădirea unde mama comandantului francez, Napoleon Bonaparte, a locuit o perioadă de timp. Îmbrăcat cu marmură albă, monumentul Vittoriano a fost ridicat la sfârșitul anilor 1800 în onoarea primului rege al Italiei unificate, Victor Emanuel al II-lea.

Fontana di Trevi

Ca un giuvaer din piatră și apă ce adună-n jur milioane de oameni anual, Fontana di Trevi (Fântâna Trevi) este una dintre cele mai remarcabile fântâni romane din lume. Încă din secolul al XII-lea, unirea cursurilor de apă ce veneau de pe trei străzi în zona Regio Trivii se evacuau în fântână, astfel a luat denumirea de Trevi. A fost proiectată de arhitectul Nicola Salvi în urma uni concurs inițiat de Papa Clement al II-lea în anul 1732 și terminată de Giuseppe Pannini.

Rezemată de Palatul Poli, fântâna îți spune povestea prin însăși detaliile din interior: statuia lui Ocean ce mână carul în formă de scoici, cu un cal nărăvaș și altul calm, plantele însuflețite și curgerea apei ce cântă dorul, dragostea și dorințele, arhitectul Marcus V. Agrippa ce dă dispoziție pentru începerea construcției apeductului, figurile simbolice Sănătate și Abundență care prosperă efectele binefăcătoare ale apei. Precum e obiceiul, zâmbind, am aruncat o monedă pe spate, pentru a reveni cât mai curând la Roma, iar de vrei să te căsătorești, legenda spune că trebuie să arunci încă de două ori câte o monedă în splendida Fântână Trevi.

Piazza di Spagna

Prin anii 1500 teritoriul era acoperit de resturile monumentelor romane și viță-de-vie, palatele familiei Ferratini și ale baronilor Monaldeschi; acestea din urmă au ajuns să fie vândute ambasadorilor Spaniei, iar azi se află aici renumita Piazza di Spagna. Pentru că erau proprietăți deținute de francezi, partea nordică a fost denumită în trecut Piazza di Francia, iar azi pe o porțiune de pământ se află Trinita dei Monti. Renovările ce au avut loc de-a lungul vremii au îmbogățit palatul, printre altele, cu bolți susținute de coloane, balustrade cu stâlpi, fereste cu forme triunghiulare, teatru privat.

Proiectată de arhitectul Luigi Poletti, Coloana Imaculatei Concepții a fost comandată de Papa Pius al IX-lea în anul 1857. Realizată din marmură policromă, pe coloană este descrisă Dogma prin  „Încoronarea Mariei în Rai“, „Visul Sf. Iosif“, „Buna Vestire“ și expresivele statuete ale lui David, Isaia, Moise și Ezechiel. Înființat în 1626, Colegiul de Propagandă Fide avea ca scop formarea misionarilor catolici. Arhitectural, construcția a fost începută de Gian Lorenzo Bernini și finalizată de Francesco Borromini. Are inscripționate pe fațadă mesajul „Collegium Urbanum de Propaganda Fide“ și stema Papei Urban al VIII-lea.

La poalele sălii Oratoriul Magilor, în partea de jos a Treptelor Spaniole, se află fântâna sub formă de barcă, Barcaccia, care spune povestea unei bărci ce era pe cale să se scufunde în urma umflării râului Tibru, iar Papa Urban al VIII-lea și-a dorit să rămână vie această întâmplare ce l-a senzibilizat foarte mult.

Fiind în trecut proprietatea Annei Angeletti, Cassina Rossa (Casa roșie) se află în partea dreaptă a scărilor din piață. Doamna Angeletti închiria casa turiștilor ce voiau să viziteze orașul; printre aceștia s-au aflat pictorul englez Joseph Severn și poetul John Keats, cel din urmă aflându-și sfărșitul aici, mult prea devreme, la 26 de ani. Clădirea a fost templu literar dedicat artiștilor englezi, apoi muzeu și bibliotecă din anii 1900.

Copie fidelă a Casei Roșii este, de cealaltă parte a faimoaselor scări, Ceainăria Babington’s, ce a aparținut doamnelor de origine engleză, Cargill și Babington. Ceainăria a fost inaugurată în anul 1893, afacerea fiind un succes, băutul și mirosul ceaiului devenind un obicei frumos printre locuitori.

Cortina se va ridica și un nou spectacol vom vedea din Cartierul Transtevere, Piazza Navona și Castelul Sant’Angelo, în următorul număr al revistei.

Aurora GRIGORE

Prin măiestria arhitecților secolului al XVII-lea, orașul Lecce din sudul Italiei a înflorit precum crinul plin de grație, cu petale expresive ce împrăștie parfumul baroc pretutindeni în jur. Clădiri ce întruchipează eleganța, piatra de Lecce, uleiul de măsline, vasele din ceramică și gustul unic al vinului local formează un tot complex, dar străbătut de o simplitate neobișnuită, pe care doar trebuie să o descoperi.

Arcul de Triumf din Lecce a fost ridicat în semn de recunoștință pentru Carol al V-lea în anul 1548, cel care a avut o contribuție deosebită la construcțiile pentru protecția orașului. Câteva cuvinte ce aduc aminte de victoria asupra turcilor, precum și simbolul imperial habsburgic al lui Carol al V-lea, sunt adânc imprimate deasupra mărețului arc ce face intrarea în centrul vechi. Numit și Poarta Napolitană, arcul impresionează prin coloanele laterale, dar și prin forma triunghiulară de deasupra, dând senzația unei încoronări supreme a celor care-i trec pragul.

La capătul unei străduțe ascunse și înguste se deschide, ca o carte, distinsa Piazza del Duomo. Asupra Palatelor Episcopiei, Seminarului, Catedralei și Clopotniței s-a cuibărit domol, cu a ei lumină pătrunzătoare, luna, ce le învăluie în brațe, creând emoția caldă a întâlnirii noastre de acum. Catedrala Mitropolitană Santa Maria Assunta sau Domul este cel mai de seamă lăcaș de cult din Lecce. Piazza Duomo este, de fapt, o piață mare închisă și a fost inaugurată în vremea episcopului Gerolamo Guidano.

Cred că meșterii care au lucrat la ridicarea Bazilicii Santa Croce au avut în minte lucruri amestecate, gânduri uluitoare; heruvimiii, oile, fiarele și legumele, alături de un mare trandafir „viețuiesc“ laolaltă pe impresionanta fațadă. Biserica a fost construită pe terenul caselor unor familii evreiești expulzate, iar o mare parte din lucrări au fost conduse prin anii 1600 de arhitectul italian Giuseppe Zimbalo.

Purtând hramul Sfintei Irene, Biserica Sant’ Irene dei Teatini a fost proiectată în secolul al XVI-lea de arhitectul religios de origine italiană Francesco Grimaldi. La exterior este ornamentată cu marmură, ferestre mari, stâlpi verticali și o statuie în stil baroc a Sf. Irene. Interiorul în formă de cruce cu altarele Sf. Ștefan, Sf. Oronzo, Sf. Gaetano din Thiene, numit și Sf. Providenței, capele cu bine definitele cupole eliptice te încântă pe măsură ce te apropii cu inima. Renumitele picturi precum „Transportul Arcului Sfânt” de Oronzo Tiso sau „Lapidazione di Santo Stefane“, pictura pe pânză a lui Antonio Verrio, completează perfect ambientul, dând magie acestei încăperi unice, ce potolesc setea ochilor dornici de cunoaștere a glasului divin.

Se spune că sub Lecce ar fi un alt oraș subteran imens, iar acest lucru este susținut și de dovezile de la Muzeul Faggiano, casa unde s-a descoperit o adevărată comoară arheologică în urma numeroaselor săpături. Coborând potecile în adânc, descoperi însemne evreiești, cripte romane, ziduri medievale, o fântână, un grânar, morminte și alte detalii demne de luat în seamă. Regăsim în turnul de pe acoperiș simbolurile Cavalerilor Templieri. Casa datează din secolul al XII-lea și a fost mănăstire o perioadă.

Fragmente din istoria a mii de ani se află în Piazza Sant’ Oronzo. Arhitectura din diferitele epoci este prezentă prin Amfiteatrul Roman, Palazzo dell’ Ina, Coloana Sant’ Oronzo și Biserica Santa Maria. Fiind închisă traficului, piața este locul perfect pentru revederile între prieteni sau pentru spectacolele în aer liber.

Amfiteatrul Roman a fost descoperit în anul 1901, pe când muncitorii săpau la fundația pentru Banca Italiei din Lecce. Se presupune că amfiteatrul datează din sec. al II-lea d. Hr. Aproximativ 15.000 de locuri găzduia marea arenă ce are formă de potcoavă; se mai disting azi, parțial, grădinile și zidul exterior.

Construit la ordinul regelui spaniol Carol al V-lea, Castelul din Lecce a fost înălțat pe locul unei vechi structuri medievale, din care au mai rămas doar turnul principal și un altul, tăiat. După anii 1600, Castelul a fost sediu al Curții Audienței Regale, iar ulterior, după 1700, a devenit spațiu civil și militar. Închisorile antice de la subsol, Capela Santa Barbara, Sala Maria d’Enghien sunt câteva din încăperile ce țin vie amintirea tumultoasă a acelor vremuri. Legenda spune că inginerul constructor al castelului s-ar fi întors aici prizonier în urma unor datorii, iar fantoma lui ar fi prezentă; totodată, fantoma unui copil care plânge și cea a Contesei de Lecce, Maria de Enghien, care a locuit în castel și a murit aici ar bântui locul.

Chiar de am atins filele acelorași străzi de mai multe ori, de fiecare dată le-am privit cu mai multă ardoare, fiindcă le-am plăcut ca pe o iubire adolescentină. Tendința artistică incomparabilă, pitorescul din orice colțișor, monumentele și decorul extraordinar fac din orașul Lecce o romanță mirifică a barocului italian, ce te surprinde chiar și în cele mai neașteptate clipe.

Aurora GRIGORE

FOTO

Înconjurat de metereze istorice, cu exemple evidente de arhitectură venețiană, romană, bizantină, orașul Zadar este o adevărată zestre a Croației, localizat în inima Adriaticii. Printre monumentele din vremurile antice și medievale, renascentiste, abia aștept să ajung la prima orgă de mare din lume, o bijuterie a lumii contemporane, pentru a-i asculta misterioasele sunete.

S-a lăsat amurgul, dinspre strada Stjepana Radica, printre felinarele deja trezite, privesc până-n capătul celălalt al podului ce parcă nu se mai termină. Rătăcesc prin Piața Poporului, acest buchet ce a adunat în interiorul lui flori cu parfum duhovnicesc, Biseria Sf. Lawrence, ridicată în secolul al XI-lea, Turnul cu Ceas înălțat în secolul al XVI-lea și locul unde cândva se aflau camerele de consiliu și tribunalul, pe numele de azi City Loggia. Printre mirosul de pește proaspăt pescuit din Marea Adriatică, a diverselor ierburi, legume, fructe, fermierii din piață te invită să deguști brânza proaspătă și își laudă uleiul de măsline, toate făcute de mâna lor.

Porțile Zadarului au fost adevărate ziduri de apărare ale orașului împotriva otomanilor, mai ales Poarta Terestră, prin care se intra în oraș. Acestea au fost ridicate în secolul al XVI-lea, pe când Zadar era parte integrantă a Republicii Veneția. Acum, calc la propriu pe bucăți din pietrele porților, ce au devenit, fără voia lor, cărări pe alocuri pentru noi, cei veniți din depărtări și nu numai.

Construită în stil bizantin, pe locul forumului roman, Biseria Sf. Donatus, cea mai mare construcție preromanică din Croația, atrage toate privirile prin forma ei rotundă și, totodată, printr-o sobrietate ieșită parcă din toate încheieturile. Denumirea bisericii vine de la sfântul dalmat Donatus, cel care a pus temelia lăcașului de cult prin secolul al IX-lea. Ruinele templului roman sunt vizibile și azi, ele fiind folosite la fundație. Artiști de renume aduc aici muzica pe cele mai înalte culmi, în fiecare an, la Festivalul Internațional de Muzică Medievală a Renașterii.

Expoziția de Artă Religioasă, una dintre cele mai de seamă expoziții din Croația, se află în incinta Mănăstirii Sf. Maria. Aceasta mai poartă și denumirea populară de „Aurul și Argintul din Zadar“ și a fost inițiată în anul 1951 de către scriitorul de origine croată Miroslav Krleza. Sunt expuse obiete de artă religioasă, racle de aur și argint, iar elementul cel mai important este o refacere a capelei Sf. Nediljica.  

Palatul Cosmacendi găzduiește Muzeul sticlei antice Zadar, locul unde regăsim colecții de sticlărie romană, în special pahare, fiole aduse din siturile arheologice din Dalmația sau anumite recipiente utilizate de doamnele romane unde-și puneau uleiurile esențiale, parfumurile ori cremele pentru corp.

O sală remarcabilă de iluzii optice foarte cunoscută în oraș se află la Muzeul Iluziilor Zadar. Mare-ți va fi mirarea când corpul tău va fi deformat, cu fața-n jos ori mergând pe pereți, totul este o adevărată provocare. Echilibrul îl poți testa în tunelul Vortex, dar și în camera rotativă. Camera infinită te multiplică și te transpune în bucățile de oglinzi împrăștiate în toate direcțiile.

Unica Orgă de Mare din lume a fost proiectată de arhitectul Nikola Basic în anul 2005 și reprezintă unul dintre cele mai importante puncte de atracție din Zadar. Scările din piatră perforată ce coboară spre mare au în componența lor niște țevi cu fluiere ce dau naștere unor sunete ce-mi dau impresia că lângă mine sunt persoane care cântă la flaut. Pe măsură ce valurile mării aduc aerul către aceste fluiere se creează adevărate capodopere muzicale, cu diferite tonuri pastelate, gata să curgă peste îndrăgostiții sau singuraticii ce vin să privească preafrumosul apus.

Un disc de 22 de metri atrage razele soarelui cât e ziua de lungă. Este vorba despre Monumentul Soarelui, proiectat tot de Nikola Basic. Cele 300 de panouri solare așezate pe asfalt așteaptă lăsarea nopții pentru a declanșa spectacolul feeric de lumini ce-i fascinează mai ales pe copii, dar nici adulții nu se dau deoparte.

Ca un copil mă bucur și eu acum de luminițele colorate ce s-au împrăștiat pe imensul soare din podeaua falezei; nici luna nu se lasă mai prejos și strălucește din tot sufletul cerului. M-am așezat pe o margine încălzită de soba naturii... Pescarul așteaptă ca undița să se afunde puțin, vaporul din larg plutește pe acordul sunetelor ce ies la suprafață din faimoasa orgă, suspinând la fiecare adiere de vânt. De-ar fi să pictez acum, din acuarelă ar ieși îmbinări de albastru din zare, cu roz și mov, galben ori roșu, oamenii fericiți, cu zâmbetul larg, fiindcă aici l-au întâlnit pe liniștitul oraș ce cântă și strălucește mereu, Zadar.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Am răsfoit într-o vreme pagini din Apulia, sudul Italiei; pe coperta de azi stau căciulițele țuguiate ale trullilor din comuna Alberobello, tradus și „copacul frumos“, ce se află în metropolitanul oraș, Bari. Aș zice că am intat în povestea Alba ca Zăpada, în care piticii, vizibil înmulțiți, s-au transformat în chip de piatră și trăiesc acum o altă viață în acest colț de lume.

Prin secolul al XVI-lea, în inima Văii Itria, Contele de Conversano, Andreea Matteo III Acquaviva d’Aragona, a adus din orașul Noci aproximativ patruzeci de familii, aici, în Alberobello, pentru a cultiva pământul și, totodată, pentru a intra în posesia acestuia din urmă. Obligația țăranilor era de a da contelui a zecea parte din recolta obținută. Însă, după anii 1600, a început cu adevărat urbanizarea pădurii, pe vremea contelui Giangirolamo al II-lea; acesta a autorizat construirea de case numai din material calcaros, fără a se utiliza mortar, cu ziduri din piatră uscată, specifice trullilor. Astfel, se evita plata unor impozite către Curtea Regală din Napoli, clădirile fiind considerate șubrede și foarte ușor de demolat.

Rione Monti se află în partea de sud a orașului, iar în această zonă se regăsește cea mai mare concentrație de trulli cu cele mai multe acoperișuri conice. Alături de liniștitul cartier Rione aia Piccola, au devenit Patrimoniu Unesco. Cartierul este străbătut în fiecare an de mii de turiști, porțiunea cu bazarul fiind foarte căutată pentru cumpărături și suveniruri de tot felul.

Ridicat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, Trullo Sovrano a fost treptat casă, capelă, sediu religios. Este cel mai mare trullo din Alberobello, construit pe două etaje, și cu timpul a devenit muzeu. Emblemă a clădirilor autentice din zona Pugliei, am regăsit aici mobilierul de epocă, bucătăria cu un șemineu frumos decorat cu diverse ulcele, micul dormitor cu patul din lemn ce ocupă aproape toată camera; din acest spațiu nu lipsește crucea cu Iisus răstignit de pe albii pereți sau cămășele din in ce atârnă agățate în cui. Etajul era folosit pentru țesătorie și camera de oaspeți, iar pentru a ajunge aici trebuie să urci cele 23 de scări, înălțimea de jos până la cupolă fiind de 14 metri.

Pe dealul de vest, înconjurată de casele mici dimprejurul ei, Parohia Sf. Antonio de Padova e ca un părinte catolic ce stă deasupra piticilor și îi mângâie pe creștet. Cu acoperiș de trullo, are un farmec aparte, cu toate că interiorul nu este foarte complex, ba din contră simplitatea este dată de micile statui cu episoade din viața Sfântului Antonie, arcadele, pomul vieții și ferestruicile ce te însoțesc la fiecare pas.

În cinstea Sfinților Medici Cosma și Damian, patronii orașului, a fost ridicată în anul 1882 o bazilică pe locul unei vechi capele construite în secolul al XII-lea. Despre cei doi frați se știe că au vindecat oamenii de paralizie, orbire, febră, însă nu percepeau nicio taxă, de aici denumirea lor de doctori fără de arginți. Sărbătoarea are loc între zilele 25-28 septembrie. La procesiune vin pe jos locuitori din zone apropiate, iar turiștii pot „gusta“ acest eveniment cu mult drag, de la activitățile culturale, culinare până la impresionantul foc de artificii din noapte. Exteriorul bisericii se remarcă de la distanță prin cele două turnuri clopotnițe și balustrada pe care este amplasată statueta lui Papa Ioan Paul al II-lea în fața unei cruci, iar la interior picturile, obiectele istorice și statuetele medicilor Cosma și Damian completează liniștea așternută pururea aici.

Foarte aproape de centrul din Alberobello, pe o întindere plină de verdeață și un bun loc de recreere se află Rezervația Naturală protejată Bosco Selva; se pot face diverse trasee, Traseul Vulpilor, Calea Turnului, Oasul Pinului. Locul este marcat sau, pur și simplu, oamenii pot contempla orhidee, bujori sau stejarii din pădure, uitând de agitația urbană.

Casa Pezzola, folosită ca Muzeu al Teritoriului, a fost locuită în trecut de medicul Giacomo Pezzola. Cei cinsprezece trulli ce se află pe acest loc sunt strâns legați de începuturile culturale și modul de viață al sătenilor din Alberobello, dar și de transformarea și evoluția civilizației acestui spațiu geografic.

După ceva vreme de colindat e musai acum să intru într-una dintre pivnițele transformate în locuri de luat o gustare din delicioasele brânzeturi și de băut un vin spumant sau o bere artizanală rece. Localnicii sunt atât de primitori și te întâmpină cu tot ce au mai bun; am simțit că sunt chiar de acolo, și nu un străin, venit din depărtări.

Iau cu mine într-un săculeț magic simbolurile de pe căciulițele trullilor, de iubire, sfinte, aleile prietenoase cu florile încântătoare, arcadele din biserică și norii ce se mai strâng din când în când într-un albastru mai trist deasupra albului imaculat cu care sunt îmbrăcați acești pitici fermecați din ținutul de poveste, Alberobello.

Aurora GRIGORE

GALERIE FOTO

Inundat de valurile mării uneori, când vremea e mai ambițioasă, istmul, porțiunea ce desparte peninsula de continent, e plin de oamenii ce vin să vadă vechea așezare Messembria. Azi poartă denumirea de Nessebar, nume atestat în secolul al XI-lea, orașul de pe litoralul bulgar, cu o istorie de peste trei mii de ani, ce amintește de traci, coloniile grecești și ocupațiile otomane.

Poarta pe unde intru acum către Nessebarul vechi păstrează în inima sa aburul istoriei și povestea locului descrisă în cuvinte de foarte multe ori, dar de fiecare dată diferit fiindcă trecerea timpului aduce cu sine imagini cu alte margini.

Zidurile cetății din anticul oraș au fost ridicate prin secolul al III-lea ca mijloc de apărare împotriva inamicilor ce râvneau neîncetat la magnificul loc de la Marea Neagră.

Posibil să dateze din timpul Renașterii bulgare, Moara de vânt de pe istm, unul dintre simbolurile orașului, este construită la bază din piatra unei biserici bizantine. Aceasta are trei nivele, jos era camera utilizată ca depozit unde se făcea făina, apoi gospodăria morarului și ultimul era folosit pentru dispozitivele morii. Rezemat de pietrele morii, un copil sfios suflă-ntr-un saxofon ritmuri cu iz oriental, încălzind și mai intens simțurile trecătorilor.

Statuia Sf. Nicolae, patronul pescarilor, a celor care călătoresc pe mare și pe uscat, o zărești de la distanță, are o înălțime considerabilă și toți turiștii așteaptă la rând să o fotografieze, să aibă o amintire cu ea.

După multe invazii otomane, câteva dintre cele peste patruzeci de biserici din Antichitate încântă și azi privirile tuturor, aducând puțină aromă duhovnicească ochiului și sufletului. Azi, devenită muzeu, Biserica Sf. Ștefan a fost Biserică Ortodoxă Răsăriteană, construită probabil în secolul al XI-lea. Mirosul acoperișului din lemn, resturile plăcilor de ceramică pe care calc, picturile sfinților pe alocuri șterse, exteriorul din cărămizi și piatră zidite fără vreo formă precisă mă conduc către o lume ascunsă aici demult, dar încă vie.

Catedrală în Evul Mediu, Biserica Sf. Sofia a fost ridicată la finele secolului al V-lea. A fost prădată de venețieni prin anii 1200, doar pereții laterali au rămas de-a lungul vremii în picioare. Ating cu mâna zidurile ruginii precum frunza de toamnă și mă îndepărtez încet, fără a le mai șterge din urma pătrunsă de ploi și vuietul mării.

Mergând pe strada Messembriei, mă întâmpină cu iubire și sfințenie Biserica Hristos Pantocratorul (Atotputernicul). Datează din secolul al XIII-lea, din timpul domniei țarului Ivan Alexandru al Bulgariei, și este unul dintre lăcașurile medievale de cult care s-a păstrat foarte bine odată cu trecerea timpului. Stilul bizantin al construcției, zidurile mărețe cu toate nuanțele maronii amestecate, forma dreptunghiulară, motivele florale, ferestrele sub formă de arcade și adăugarea svasticii ca simbol al soarelui formează un strat pitoresc deosebit. Aici regăsim și expoziția fotografică „Nessebar și golful de hărți vechi“ unde sunt prezentate hărți comerciale, rutiere și continentale din perioada secolelor IV-XIX.  

Printre străzile înguste și pietruite am dat și de ruinele băilor romane ce zac în spatele unui gard de fier. Printre zăbrelele ruginite se pot vedea resturi ale arcadelor ce poartă cu ele amintiri ale anilor 70 î.Hr., pe când orașul era ocupat de romani.

Amfiteatrul din Nessebar, situat foarte aproape de mare, este locul  ideal pentru a petrece serile de vară la un spectacol în aer liber. Nu departe de scenă, puțin ridicând privirea în sus, se înalță frumoasa biserică Ioan Aliturghetos (ce nu este sfințită).

Liniștea acestui loc binecuvântat nu am găsit-o doar printre străzile înguste pavate cu piatră cubică prin care soarele-și face loc la apus, ci și la malul mării, în valurile limpezi și nisipul atât de fin prin care-mi plimb acum degetele.

Mă uit acum la casele îmbinate cu piatră și lemn, rufele întinse ce se aerisesc la balcoanele decorate cu mușcate roșii, doamnele în vârstă ce stau de vorbă la poartă, șezând fiecare pe un scăunel din lemn. E atât de frumos, e normalitate în jurul meu, așa e rostul vieții în acest colțișor de lume.

Întâlnesc la orice pas smochinii bătrâni și tineri la umbra cărora pisicile adorm și se trezesc, iar oamenii zăbovesc la un pahar de limonadă, ascultând marea ziua și cântecul neîncetat al greierilor noaptea. Acestea amintesc acum și peste veacuri de grandiosul strămoș al Bulgariei, Nessebar.

Aurora Grigore

GALERIE FOTO