Iepurii, pe lângă faptul că atrag privirile și relaxează datorită aspectului, mai pot aduce și profit dacă dezvolți o afacere bine gândită și depui suflet în tot ceea ce faci. Tot mai mulți fermieri sunt tentați să încerce, dar faptul că sunt animale destul de sensibile reprezintă un impediment.

Exemplul lui Alexandru-Daniel Pădurariu, student la Facultatea de Medicină Veterinară USV Iași, în anul I, din localitatea Iacobești, județul Suceava, care și-a dezvoltat o microfermă de iepuri, demonstrează că la baza tuturor lucrurilor stă marea dorință și pasiunea.

Dintr-o pasiune, o mică afacere! Ai încerca?

Tânărul și-a expus prietenii pufoși la expoziția Animal Fest by USV, reușind să atragă privirile oamenilor care nu pot trece indiferenți pe lângă acești „drăgălași”. Astfel, am aflat și noi despre acest business-hobby.

„Pasiunea mea în ceea ce le privește pe aceste mici rozătoare a început încă din copilărie, avându-i ca animăluțe de companie. Mi-au creat niște amintiri plăcute, lăsându-mi un atașament emoțional puternic. După ce am crescut mi-am dat seama că pot face dintr-o pasiune o mică afacere de care să mă ocup în timpul liber“, povestește acesta.

La început suceveanul a achiziționat rasa Californian, fiind o rasă de carne foarte prolifică, apoi pe parcurs, după ce a acumulat experiență, a achiziționat și rasa Berbec German de mai multe culori (albastru, agouty, alb, sallander), iar pentru a înfrumuseța crescătoria a ales spre achiziție și rasa Rex Galben, mai prețioasă întâlnită rar la mulți crescători.

„În momentul de față dețin exemplare care ajung la 100 euro, iar puii la 50 euro. Am achiziționat matcă din țară, dar am procurat și linii din străinătate precum Slovacia, Bulgaria și Cehia“, punctează acesta.

Rozătoare sensibile, cu o dietă specifică

Creșterea iepurilor poate varia în dificultate în funcție de mai mulți factori fie pozitivi, fie negativi, mai adaugă studentul.

„Iepurii nu necesită spații foarte mari pentru a fi crescuți, cresc repede, nasc pui mulți, având o periodă de gestație de 30-32 de zile, iar vârsta optimă de reproducerea este de 6-8 luni, în funcție de talia rasei. Sunt animale sensibile, iar această sensibilitate se manifestă în mai multe aspecte ale sănătății și îngrijirii lor, cum ar fi hrana, adăpostul și tratamentele administrate. De asemenea, necesită o dietă adecvată, la bază fiind fânul, iar cerealele și legumele proaspete trebuie să vină în cantități adecvate. Adăpostul trebuie să fie curat, ferit de temperaturi extreme, calde sau reci, iar tratamentele nu trebuie să le lipsească.

Deparazitările la timp externe-interne, dar și vaccinurile pentru a preveni diferitele boli“, mai transmite Alexandru-Daniel Pădurariu.

Pentru că participarea la concursuri poate oferi recunoaștere pentru munca și dedicarea crescătorilor, tânărul s-a înscris în Asociația Crescătorilor de Păsări și Iepuri de Rasă-Bucovina. „Particip la concursuri cu iepurii, fiind membru în asociație, mai ales că poate fi o oportunitate excelentă de a întâlni alți crescători, de a schimba informații și de a învăța din experiențele altora“, ne spune studentul.

Medicina veterinară este o profesie gratifiantă

Revenind la pasiunea spre acest domeniu, aflăm de la Alexandru că încă din copilărie l-au caracterizat grija şi pasiunea față de animalele neajutorate și a știut de atunci care îi va fi meseria.

„Ca medic veterinar trebuie să asiguri confortul și protecția animalelor tratându-le și oferindu-le afecțiunea necesară. Cunoștințele și abilitățile dobândite la Facultatea de Medicină Veterinară mă vor ajuta să îmi gestionez mai eficient și mai sănătos businessul cu iepuri. Astfel, voi putea diagnostica și trata prompt orice afecțiune, minimizând riscurile de pierderi de animale, dar și costurile asociate cu problemele de sănătate ale iepurilor. În timpul facultății, voi avea ocazia de a-mi clădi o rețea de contacte profesionale, inclusiv profesori, colegi și alți specialiști în domeniu. Această rețea mă poate ajuta să obțin sfaturi, colaborări și oportunități de afaceri. Recomand medicina veterinară pentru că este o profesie gratifiantă și implică lucrul cu animalele pentru a le ajuta să ducă o viață sănătoasă și fericită. Este o oportunitate de a combina pasiunea pentru animale cu munca într-un domeniu care are un impact pozitiv asupra vieții lor și a proprietarilor acestora“, încheie Alexandru-Daniel Pădurariu, crescător de iepuri.

Beatrice Alexandra MODIGA

Spre deosebire de alte rase de iepuri, care pot avea varietăți de culoare, iepurii vienezi sunt rase de sine stătătoare, cu caracteristici morfologice similare, dar de culori ale blănii diferite. Denumirea raselor vine de la orașul Viena, unde au fost create primele două rase ale acestui grup, și anume Vienez albastru și Vienez alb. Celelalte trei rase din grup au apărut mai târziu, având o „naștere“ și o dezvoltare ulterioară cu o istorie destul de controversată, cu perioade de recunoaștere, dar și de scoatere din standarde. În prezent, grupul prezintă cinci rase: Vienez albastru, Vienez alb, Vienez negru, Vienez gri-albăstrui și Vienez gri. Despre istoria lor vom vorbi în rândurile următoare.

Vienez Albastru

Iepurii de această culoare fuseseră remarcați încă din secolul al XVII-lea, fiind menționați de către naturalistul olandez Anton Leeuwenhoek (1632-1723), însă le-a fost acordată puțină atenție până la sfârșitul secolului XIX. Cel considerat creatorul rasei este austriacul Johann Konstantin Schultz din Viena-Hetzendorf. Scopul său declarat (crescătorul de iepuri nr. 1/1895, Lepzig) a fost să creeze o rasă de iepuri medie, de o dublă valoare economică, datorată unei producții bune de carne și a unei blăni foarte dense și frumoase. Potrivit spuselor sale, în crearea rasei a folosit Uriaș flamand, Berbec francez și Uriaș de Lorena. În ce măsură la formarea rasei a contribuit și Iepurele albastru de Moravia rămâne încă o necunoscută ce dă loc la discuții. Cert este că, în 1895, Schultz prezintă noua rasă creată. În 1897 este admisă în Austria ca „Uriaș albastru“, probabil și din motivul că fusese creată din rase uriașe. Deja în 1903 o regăsim și în Germania, iar în 1905 sunt expuse primele exemplare. Inițial, a existat un dezacord și o întreagă polemică pe direcțiile de urmat în ameliorarea rasei. A existat un nucleu care promova greutatea în detrimentul blănii, iar altul care milita pentru calitatea blănii și culoare. În cele din urmă au avut câștig de cauză animalele de 3,25-5,25 kg, a căror blană și culoare prezentau cel mai bine scopul propus. De aici, răspândirea și dezvoltarea rasei cunoaște o curbă ascendentă, zeci de ani fiind considerată rasa ideală din punct de vedere economic. Aceasta se datorează în principal caracteristicilor sale excelente privind fertilitatea, precocitatea, conversia hranei, rezistența, precum și randamentului foarte bun la sacrificare sau calității blănii.

Vienez alb

Cam în aceeași perioadă în care se lucra la crearea Vienezului albastru a apărut dorința de a dezvolta un iepure alb, dar cu ochi albaștri. Mulți crescători au încercat în perioada de început de secol XIX să dezvolte o asemenea rasă, în plus să fie și economică. Cel mai cunoscut este germanul Hermann Ziemer care, vreme de aproape 30 ani, a încercat să aducă la viață un iepure alb cu ochii albaștri. În final, prin 1930 a renunțat la proiectul său în parte pentru că animalele sale prezentau reziduuri de pigment pe urechi, cap și coadă, însă și din cauză că, la acea dată vienezul alb era deja o rasă. În cărțile de specialitate este creditat cu crearea noii rase austriacul Wilhelm Mucke, un funcționar feroviar din Viena. Timp de 15 ani, acesta a lucrat pentru atingerea obiectivului pe rasa olandeză alb-albastru, încercând, după spusele sale, să suprime semnele de culoare. Acum se cunoaște că apariția rasei se datorează unei mutații apărute în crescătoria sa, mutație care provoacă leucism. Spre deosebire de animalele albinoase, leucismul provoacă absența totală/parțială a pigmentului în firele de păr, dar nu și depigmentarea ochilor.

Pentru a ajunge la forma și greutatea dorită (4-5 kg), adică aproximativ ca a Vienezului albastru cunoscut la acea dată, Mucke a încrucișat descendenții cu Uriaș alb și Berbec mare alb. Prima prezentare a noii rase într-o expoziție are loc în 1907. Noua rasă se răspândește rapid în grajdurile crescătorilor pasionați, ajungând în 1910 în Germania prin crescătorul Ernst Ordel din Tangerhutte. Fiind singura rasă medie de culoare pur albă, a fost puternic promovată în perioada interbelică, ceea ce a dus la o răspândire pe scară largă. Abia în anii ’60 ai secolului trecut, odată cu apariția Neozeelandezului alb, importanța și aria sa de răspândire cunoaște un declin.

Vienez albastru-gri

Povestea unui iepure de talie medie de culoare gri-cenușiu începe acum aproape o sută de ani. În anii 1920, creșterea animalelor de blană era pe o curbă ascendentă. Aceasta se datora atât nevoii de asigurare a subzistenței, cât mai ales necesității folosirii blănurilor.

Dacă blănurile prețioase erau destinate celor cu dare de mâna, blănurile iepurilor erau o alternativă pentru cei cu bugete mici. De aici până la ideea de a crea noi varietăți de culoare la iepuri, care să imite blănurile prețioase (în cazul nostru veverița siberiană), nu a mai fost decât un pas.

Cel care este creditat cu reproducerea culorii albastru-gri la iepuri uriași este Martin Walter din Lübeck. Ca urmare a provenienței lor din iepuri uriași, nu surprinde alegerea denumirii de „Grosfeh“ dată în standardul din 1926. Însă, nu a fost ușor de a obține culoarea dorită. Blana era ori prea albastră ori prea gri, perlarea nu era uniformă etc. Deoarece caracterele rasiale ale uriașilor erau clar vizibile, în timp rasa a fost considerată doar o varietate de culoare a iepurilor uriași. Abia ideea de a micșora oarecum greutatea (4-5 kg) prin încrucișări cu Albastru vienez duce la apropierea de ținta propusă. Astfel, în standardele anilor 1940 apare ca Vienez gri-albastru, cu referiri clare la tipul și forma Vienezului albastru. Răspândirea sa, mult mai restrânsă decât cea a vienezului alb și albastru, precum și greutățile de după al Doilea Război Mondial, au făcut ca rasa să dispară oarecum, nemaifiind prezentă în standardul german din 1961. În anul 1990, Dirk Wortmann din Osnabruk și Stefan Jakubek decid relansarea acestei rase. Astfel, în anul 1993, la expoziția din Oldenburg, sunt prezentate 11 animale apreciate ca foarte bune. Rasa era cumva relansată, iar grupul de entuziaști din jurul celor doi crescători reușesc recunoașterea ei în anul 1997. Urmează o perioadă „de aur“ pentru Vienzul albastru-gri, constând într-o largă răspândire și apreciere în toată Europa, până în prezent.

Vienez negru

Din păcate, sunt foarte puține date despre apariția acestei rase. Originea sa este situată undeva în anii 1920, deoarece este menționată ca prezentă la o expoziție din Germania în 1925. Apoi ating un vârf de recunoaștere la Expoziția din Leipzig din 1931, după care intră într-un „con de umbră“ câteva decenii. Acest lucru sugerează, cumva, că rasa nu a fost consecința unei reproduceri țintite, ci probabil un produs „secundar“ al Vienzilor albaștri sau gri. Un alt motiv de neglijarea a Vienezului negru ar putea fi popularitatea de care se bucura la acea dată rasa Alaska, larg răspândită și apreciată. Cert este că, până prin anii ’70 ai secolului trecut, se cunoaște foarte puțin despre evoluția sa. Atunci se produce o renaștere a rasei, de această dată fiind apreciați și în literatura de specialitate, unde găsim tot mai des imagini cu Vienezul negru. Ce a provocat această renaștere este greu de spus, însă putem specula că dorința unor crescători de a avea un iepure asemănător cu Alaska, dar mai mare și masiv, poate fi o explicație. Încet, încet rasa capătă consistență și recunoaștere, crește numărul de animale și, implicit, de crescători ai acestei rase. Astfel, după unificarea Germaniei, la expoziția din Essen au fost prezenți 160 de Vienezi negri, catalogați în mare măsură ca foarte buni. În ultimii 20 de ani au ajuns constant în expoziții, prezența și calitatea lor fiind aproape de nivelul celorlalte rase vieneze.

Vienez gri

Ca și la Vienzul negru, datele legate de formarea acestei rase sunt puține și uneori contradictorii. Se consideră că rasa a fost dezvoltată pe așa-numitul Iepure german, o rasă de aproximativ 2,5 kg, cuprinsă în standardul german din 1896. Nu se cunoaște cum s-a făcut dezvoltarea rasei și ce încrucișări s-au folosit, însă în 1936 crescătorul Gustav Korn a obținut recunoașterea culorii gri închis, iar apoi, în 1938, și a nuanțelor de gri-fier și gri sălbatic. Însă denumirea era în continuare de Iepure german. Abia în 1962 el a fost recunoscut ca rasă vieneză și introdus astfel în standardul german.

Vienezul mic

Termenul de Vienez mic nu se referă aici la puii de vienez. În fapt, este o nouă categorie de rase cu fenotip vienez, dar cu o greutate de 2.5-3.25 kg, care le plasează în grupa raselor mici. De altfel, aceste rase nu sunt chiar „noi“, deoarece ele existau încă din 1991 în standardul țărilor scandinave, fiind crescute în Suedia, Danemarca și Norvegia.

Vienezul mic alb cu ochi albaștrii a apărut mai degrabă din întâmplare. Atunci când danezul Arne Nielsen din Assens a încrucișat Olandez alb-albastru cu o femelă de Vienez alb (mai mic decât standardul rasei) se aștepta la pui cu culoare olandeză. Însă, în cuib a apărut pui albi cu ochi albaștri. Așa s-a născut ideea unei noi rase, la care Arne Nielsen a lucrat aproape 15 ani, prezentând-o prima dată la un spectacol din Aars, în 1990.

În aceeași perioadă, danezul Axel Eriksen din Hoeng a început să lucreze la un Vienez mic albastru. Pentru aceasta a folosit iepuri Pitic colorat albastru și un Argintiu mic albastru. Mai apoi, pentru că obținuse rapid greutatea dorită, dar nu și culoarea blănii, a încrucișat cu Vienez albastru.

Între timp, în Suedia, Albert Hedlund s-a angajat în obținerea Vienezului mic gri. Pentru aceasta el a folosit berbeci pitici gri și Vienez gri de dimensiuni mai mici. Rezultatele au apărut destul de ușor, reușind în scurt timp să obțină recunoașterea și pentru gri-fier și negru. Astfel, în prezent, în standardul scandinav găsim Vienezul mic în culorile gri sălbatic, gri-fier, negru, albastru și alb cu ochii albaștri. Din păcate, nu și în standardul european.

Începând din 2019, și în Germania s-a început un proces de recunoaștere a vienezilor mici, dar doar în culorile gri sălbatic, gri închis/gri-fier și alb. Recunoașterea celorlalte vieneze mici este discutabilă, deoarece există rase recunoscute în culorile albastru (Blau Holicer), negru (Alaska), albastru-gri (Perlfeh), atât în standardul german, cât și în cel european.

În istoria lor lungă și nu lipsită de peripeții, rasele vieneze au încântat cu forma și culorile lor crescători de pretutindeni și au contribuit la autosuficiența multor familii în vremuri grele. Pentru că nu trebuie să uităm latura economică a acestor rase. Chiar dacă pare că trăim vremuri de abundență, nu trebuie să uităm că aceste rase au fost create la început pentru blană, carne și abia apoi pentru spectacole. Este necesar să le creștem și să le ameliorăm în continuare, pentru generațiile viitoare!

Valentin FILIP

Puține rase de iepuri, dintre cele aproape o sută standardizate, se pot lăuda cu o istorie de aproape 150 ani, așa cum are rasa Pestriț englez. O istorie presărată cu multe suișuri și coborâșuri, cu multe succese și multe dezamăgiri, dar cu un final fascinant – o rasă de o eleganță și rafinament unic! Un semn al pasiunii cu care s-a practicat creșterea iepurilor de rasă în timp.

Istoria rasei

Creșterea iepurilor se practică de sute de ani. Sunt suficiente dovezi scrise că a fost practicată în timpului Imperiului Roman sau în fermele mănăstirilor franceze din Evul Mediu. Aceste forme de creștere erau pentru producția de carne în special și, într-o oarecare măsură, pentru blană. La începutul secolului al XVII-lea, se pare că oamenii încep să aprecieze și diferitele culori sau „desene“ apărute în blana iepurilor, ca urmare a unor mutații genice spontane. Cam de atunci începe să se cristalizeze și termenul de „rasă“ la iepuri. Astfel, la sfârșit de secol XVII, se cunoșteau cel puțin 7 „rase de iepuri“, a căror culoare a blănii era diferită de culoarea sălbatică sau care prezentau o combinație de culori [„desen“]. Printre acestea se regăseau și iepuri cu desen olandez sau desen pestriț, într-o formă destul de incipientă a ceea ce numim noi astăzi desen. Definirea la „desene“ începe abia în a doua jumătate de sec. XVIII.

Grila de evaluare

1. Forma corpului și tipul - 20 puncte
2. Greutatea - 10 puncte
3. Blana - 20 puncte
4. Desenul capului - 15 puncte
5. Desenul trunchiului - 15 puncte
6. Culoarea - 15 puncte
7. Sănătatea și îngrijirea - 5 puncte

Total - 100 puncte

Prezența iepurilor pestriți al căror caracter definitoriu era pata de pe bot în formă, oarecum, de fluture cu aripile deschise a fost semnalată în Franța, Anglia și chiar Flandra de început de secol XVIII. Sunt lucrări apărute în Franța [Guide de l’Éducateur de Lapins/Simon Mariot-Didieux – 1854] sau Anglia [1870] care descriau aceste animale, în general în culorile gri-alb.

Primele animale de culoare alb-negru sunt prezentate prima dată în Anglia, în 1885. Doi ani mai târziu, crescătorul englez A.Townsend expune la Leeds animalele în alb-negru dar și Madagascar [thuringer] – alb. În anul 1890, rasa este deja recunoscută și standardizată ca „Iepurele englezesc“, iar în 28 ianuarie 1991 apare la Liverpool primul club pentru iepuri pestriți. Începând de aici, dezvoltarea rasei cunoaște un adevărat boom, răspândindu-se în toată Anglia și mai departe. Deja în anul următor, clubul prezintă, într-o expoziție din Mytholmroyd, 59 de animale în culorile gri, negru, thuringer și albastru-alb.

Dacă primul standard englez nu definește clar desenul, standardul din 1900 impune cerințe clare: fluturele de pe bot, inelele perioculare, punctele obrajilor, urechile, dunga dorsală, punctele laterale [lanțurile] sunt deja descrise în termen de desen. De asemenea, standardul a respins forma scurtă și îndesată, optând pentru o forma zveltă a corpului – ușor întinsă, o greutate mai mică de 4 kg. Aceste cerințe sunt valabile în mare măsură și azi, ceea ce face pe drept cuvânt să considerăm paternitatea rasei ca fiind engleză, merit recunoscut și prin denumirea dată, de Pestriț englez.

În primii ani ai secolului al XIX-lea, rasa se răspândește în mai multe țări din Europa. În Germania anului 1902 apare un prim club de Pestriț englez în Bamberg, care își prezintă propriul standard. Astfel, în termenii germani era stipulată o greutate mai mare, de până la 5 kg. S-a recunoscut foarte repede că acest lucru e o greșeală, cele mai bune desene fiind obținute la animalele mai mici. Astfel s-a adoptat standardul englez al rasei, continuându-se munca de ameliorare cu și mai mult entuziasm. Un punct culminant în munca crescătorilor germani a fost obținerea medaliei de aur la Expoziția Internațională din 1912 din Petersburg. Cel care a obținut-o cu un animal Pestriț englez este Friedrich Joppich.

Cele două războaie mondiale au însemnat un punct de cotitură în dezvoltarea nu numai a acestei rase, ci a tuturor raselor de iepuri. Deoarece în acei ani supraviețuirea era cuvântul de ordine, rasa noastră cu cele cca 3 kg ale ei nu prezenta un interes economic. Astfel că numărul de animale rămase a fost foarte mic, necesitând multe eforturi pentru a reconstrui rasa la nivelul începutului de secol. Adevărata stabilizare și modelare a rasei se petrece abia după anii ’60, când are loc un adevărat boom în creșterea iepurilor de rasă și a animalelor de companie.

Standardul rasei

Criteriile de evaluare în expoziții sunt cele din tabelul alăturat. Pestrițul englez este clasificat în grupa raselor mici, cu o greutate cuprinsă între 2,5-3,25 kg. Corpul este ușor alungit, cu o linie uniformă a spatelui, iar membrele anterioare fine, dar puternice îi conferă o poziție mediu-înaltă. Urechile cu o textură fină, lungi de 10-11 cm și blana cu o densitate bună și lungime medie, duc la o imagine armonioasă a rasei.

Ceea ce face însă frumusețea Pestrițului englez este desenul caracteristic.

Desenul capului este la fel ca la celelalte rase pestrițe: fluturele pe bot, inelele perioculare, punctele de pe obraji și urechile. Dacă dunga dorsală a corpului o găsim, de asemenea, la rasele pestrițe, desenul lateral este caracteristic doar acestei rase. Desenul lateral este format din pete mici [asemănător unui lanț], fin punctate de la rădăcina urechii, coborând ușor până pe șolduri. Desenul ideal este asociat de specialiști cu conturul unei pipe, ca în imaginea de mai jos.

Culoarea de acoperire este descrisă ca alb-pur în standardul rasei. Desenele sunt acceptate în patru varietăți de culoare: negru, albastru, thuringer și tricolor [galben-negru]. Ca și celelalte rase pestrițe, din punctul de vedere genetic este un heterozigot. Aceasta înseamnă că, împerechind două animale cu desen, vom obține trei tipuri: animale unicolor, animale cu desen și așa-numiții „charlie“, care au o viabilitate semnificativ redusă. De aceea, pentru bunăstarea animalelor se recomandă doar încrucișările unicolor cu animale cu desen.

Concluzie

Dacă privim imaginile de acum peste o sută de ani, realizăm că această rasă a avut o dezvoltare extraordinară. Aproape că primii Pestriți englezi nu mai au așa multe în comun cu rasa de azi în ceea ce privește tipul și structura sau chiar desenul! Desigur, la aceasta o contribuție importantă este dată și de condițiile din zilele noastre, atât de creștere cât și de hrănire. Standardele de frumusețe și „moda“ timpului au avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra modelării rasei. Însă, aceste lucruri au fost benefice, au dus la evoluția rasei, care cel puțin în ultimele decenii este fantastică. Nu putem spera decât că, și de aici înainte, vor exista crescători dedicați acestei rase, care să ducă mai departe munca celor care au cizelat mai bine de un secol această frumusețe.

Valentin FILIP

Diversitatea raselor și speciilor de animale ne-a fascinat dintotdeauna, chiar dacă doar în ultimii zeci de ani am început să acționăm pentru protecția și păstrarea lor. Conștientizarea impactului fiecărei specii în ecosistemele existente, în viața planetei în final, a dus la crearea de proiecte pentru conservarea și păstrarea varietății sau chiar de apariție a noi rase. În acest context, iepurii nu puteau face notă discordantă. Astfel, asociațiile crescătorilor de iepuri de rasă din toată lumea au drept scop păstrarea biodiversității rasiale și genetice existente, crearea de noi rase și varietăți de iepuri, în deplină concordanță cu principiile biodiversității. În această conjunctură, vom prezenta astăzi una dintre cele mai noi și încântătoare rase de iepuri, Cap de Leu.

Istoria rasei

Ca la multe alte rase de iepuri, originea Capului de Leu nu a putut fi stabilită cu exactitate. Una dintre variante ia în considerare posibilitatea apariției primelor exemplare din încrucișarea iepurilor Fuchs (vulpe) cu iepuri pitici, de către un grup de crescători din Franța și Belgia. Există multe alte variante similare care se referă la diversele încrucișări experimentale care au dus la apariția rasei, însă niciuna nu a putut fi fundamentată. Ce este foarte clar e că în procesul de reproducție a apărut o mutație genică care a dus la apariția părului lung în jurul capului, denumită „coamă“. Această coamă, asemănătoare coamelor de lei, a dus în final la denumirea noii rase. Toate acestea se întâmplau în jurul anului 1960, atunci când a existat o explozie de entuziasm pentru iepurii pitici, cel puțin pentru sectorul animalelor de companie. De altfel, mulți ani de aici încolo, rasa va fi întâlnită doar ca animal de companie, asociațiile crescătorilor de iepuri de rasă nefiind de acord cu standardizarea. Unul dintre motive a fost și existența unui iepure asemănător fenotipic, numit iepure leu (lapin lion) în Franța sau Genter Bartkaninchen (iepurele cu barbă din Gent) în Belgia. Deși este cel mai apropiat ca aspect de Capul de Leu, sunt diferențe mari între cele două rase. În afara faptului că diferă greutatea (5,25/1,9 kg), există o diferență de zonare a părului lung pe corp, rezultat al prezenței unei gene recesive „z“. Dacă Iepurele cu barbă a fost recunoscut începând cu anii 1990 în mai multe țări europene, Cap de Leu a avut de așteptat pentru recunoaștere. Astfel, abia în anul 2002 este recunoscut în Marea Britanie. În 2013 este standardizat și de către ARBA (standardul american), iar în 2014 de către Germania. Probabil îl vom regăsi în noul standard european, care este momentan în lucru.

Profilul rasei

Principala caracteristică rasială este capul asemănător unui cap de leu. Acesta este caracterizat printr-o barbă, smoc de frunte și coamă întinsă pe piept, gât, umeri și zona urechilor. De asemenea, găsim păr lung pe coapse. În aceste zone părul atinge lungimea de aproximativ 6 cm. Atât timp cât a fost crescut doar ca animal de companie a dezvoltat o multitudine de variante de culoare. În procesul de standardizare ca iepure de rasă pură, aceste culori au fost limitate.

Apariția părului lung în rasele hobby a declanșat cercetări privind cauzele. S-a încercat o definire genetică care să poată explica atât formarea coamei, cât și zonarea parților cu blană lungă. Deși încă nu s-a ajuns la o concluzie, cert este că formarea coamei este dată de o genă incomplet dominantă [M], diferită de gena care provoacă zonarea părților cu păr lung. Pentru moment, empiric, se acceptă ca variantă de lucru, pentru a încerca să definim formulele genetice ale blănii.

Standardul rasei

Rasa a fost inclusă în grupa iepurilor cu păr lung. Corpul ușor alungit este la fel de larg pe toată lungimea, iar linia spatelui e uniformă, cu o crupă bine rotunjită. Capul este puternic, cu botul și fruntea bine definite, însă nu tipic de pitic. Urechile sunt diferite de cele ale raselor de iepure pitic, mult mai deschise și purtate în V, cu o lungime ideală de 6-7 cm. Impresionează structura lor și forma lată, ca o lingură! Greutatea iepurilor Cap de Leu este cuprinsă între 1,25-1,9 kg maximum.

Legat de varietățile de culoare trebuie să facem o diferențiere între diferitele standarde acceptate. În standardul englez sunt acceptate toate varietățile de culoare recunoscute la celelalte rase. În standardul american și cel german sunt recunoscute momentan doar trei varietăți de culoare: RhÖn, japonez și alb cu ochi albaștri. Toate cele trei culori sunt, într-adevar, cu un impact vizual puternic. Cum, în general, standardul german este un indicator important pentru europeni, probabil în următorul standard european vom regăsi această frumoasă rasă sub această formă.

Concluzie

Din cauza aspectului lor special, unii ar putea spune exotic, iepurii Cap de Leu au trezit un interes deosebit încă de la apariție. În plus, se pare că au un impact mai mare în rândul copiilor și tinerilor, prin aceasta putând fi atrași în frumosul hobby de creștere a iepurilor de rasă. Un alt atu al rasei este eliminarea din reproducție a așa-numitului factor pitic (Dw), toți produșii rezultați din împerecheri fiind viabili, față de rasele pitice. Răspândirea largă a rasei (chiar înainte de a fi standardizată) în rândul iubitorilor de animale de companie este un alt factor care ne face să fim încrezători în viitorul ei. Chiar dacă este o rasă tânără, faptul că a fost admisă în standardele iepurilor de rasă, că cererea pe piața animalelor de companie este tot mai mare, că cercul potențialilor crescători poate crește cu tineri entuziaști ne fac să credem că viitorul Capului de Leu este asigurat în diversitatea raselor de iepuri.

Valentin FILIP

Creșterea iepurilor de casă reprezintă o preocupare străveche. Oamenii au ales această specie de animale pentru următoarele avantaje: carnea este bogată în proteine și săruri minerale, săracă în grăsimi și aproape lipsită de colesterol; blănițele argăsite se pot folosi la confecționarea de căciuli, gulere, jachete, mantouri, mănuși etc.; părul este utilizat în industria de fetru (n. red. pâslă fină și deasă, din lână sau din păr de animal, folosită la confecționarea pălăriilor); valorifică foarte bine nutrețurile vegetale existente în gospodărie; pot fi crescuți în spații reduse și în adăposturi ieftine, o iepuroaică poate produce 60-70 kg carne/an, prin produșii ei.

Ramura zootehniei care se ocupă cu creșterea iepurilor de casă se numește cunicultură.

De-a lungul timpului, în România s-au crescut iepurii în țarcuri exterioare, grajduri pentru taurine, cuști dispuse sub cerul liber sau sub șoproane, iar mai recent, în sisteme intensiv industriale.

Înființarea unei ferme de iepuri se pornește cu o serie de adulți care se pot înmulți şi nu cu pui. Pentru un tip de cunicultură semiintensivă se pot selecta 100 de femele și 15 masculi, iar pentru proiecte mai modeste şi cunicultură extensivă se poate porni cu 10 femele și 1-2 masculi.

Pentru o fermă de proporții cu cunicultră foarte intensivă se poate începe cu un număr de 500 femele și 55-60 masculi. Se vor estima 6-7 fătări pe an, inclusiv în decursul primului an.

Se montează din loc în loc adăposturi la nivelul solului, conținând paie (pentru un plus de căldură) care vor fi folosite pe perioada iernii, locuri unde iepurii să se poată retrage și ascunde în cazul vreunei sperieturi, dar şi unde femelele vor da naștere puilor şi îi vor ține cel mai probabil până la înțărcare.

Sfaturi în creșterea iepurilor

Cunicultura în libertate completă este aplicată în crescătoriile extensive ori în afacerile de familie de tip gospodăresc, în care sunt necesare numere reduse de familii de iepuri.

Cunicultura în semilibertate înseamnă cuști şi padocuri în aer liber, dar și posibilitatea de a monitoriza eficient crescătoria. Se amplasează boxele pe terenul disponibil, cu o înălțare de la sol de minimum 15 cm spre a evita acumularea umezelii şi amenințarea sănătății iepurilor de casă. Cuștile sunt sprijinite pe piloni / suport suficient de înalt şi echilibrat astfel încât să nu ajungă umezeala solului şi paraziții (spre exemplu, căpușele) la animale. Se pot etaja pe 3 nivele, uneori chiar 4, dar este contraindicat. De regulă sunt cuști mici şi cuști mari, organizate individual pentru iepurii reproducători şi de grup pentru tineret (puii înţărcaţi).

Cunicultura aceasta este recomandată pentru rasele de iepuri de casă mixte, crescute atât pentru carne, cât şi pentru blană. Animalele beneficiază de condiţiile meteo naturale, nu de lumină artificială, nu de sisteme de încălzire ori răcire, iar acest lucru asigură o dezvoltare excelentă.

Cuştile trebuie poziţionate şi orientate în asemenea mod încât să nu ajungă vântul la iepuri, ei nu reacționează bine nici la zăpadă, acoperişurile făcându-se înclinate şi cu streaşină, şi nici la căldura solară directă. Un alt pericol îl constituie sunetele deranjante. Iepurii sub presiune puternică au puseuri de adrenalină, iar acestea, în cele mai grave cazuri, conduc la porniri canibalice: femelele ajung să-şi mănânce puii. Fermierii trebuie să asigure menţinerea unei temperaturi minime de 5°C chiar şi pe durata iernii.

Cunicultura în captivitate se practică în sistemele industriale unde crescătoriile sunt de tip foarte intensiv, iepurii sunt instalaţi în hale, încăperi special amenajate, în cuşti supraetajate.

Cele mai apreciate sunt cuştile mobile cu podele mobile, respectiv cu tăviţe pentru dejecţii care se extrag cu uşurinţă şi se dezinfectează periodic astfel încât iepurii să nu fie expuşi la riscuride boală, infecţii etc. Sistemele de hrănire şi adăpare sunt semiautomate de cele mai multe ori, iar acest fapt asigură eficienţă. Această practică de creştere în captivitate este indicată pentru producţie de carne; mai puţin pentru rasele exclusiv de blană, fiindcă spaţiul de mişcare şi condiţiile rigide de trai nu garantează o speranţă mare de viaţă şi nici o stare foarte optimistă pentru iepurii de casă.

De obicei, cuştile sunt confecţionate din metal şi plasă de sârmă.

Iepurii se hrănesc cu lucernă, morcov, sfeclă roșie, pătlagină, vetrice, podbal. De asemenea, se dă și un amestec de plante, astfel iepurii își vor putea aleage hrana după plac, diferite cereale cum ar fi grâu, porumb și orz.

Este important ca iepurii să fie hrăniți în fiecare zi la aceeași oră. Hrana se dă în principal seara, când iepurii mănâncă mai liniștit deoarece este mai răcoare și mai puțin zgomot. Iepurii trebuie să aibă permanent apă potabilă. Nu este indicat să li se dea ceapă, arpagic, sparanghel, praz. De asemenea, pot provoca boli gastrointestinale cartofii cruzi, frunza de cartofi, resturile de plantă de roșii. În majoritatea cazurilor iepurii vor muri. Mai sunt interzise plantele conifere, apa în care a nimerit o plantă coniferă, varza (verde, albă și roșie), trifoiul roșu, conopida etc.

Anca LĂPUȘNEANU

A fost o vreme când în România existau ferme de creștere intensivă a iepurilor, ferme deschise pe lângă întreprinderile avicole din unele județe. Se dezvoltase un hibrid de carne românesc-supercuni, care era destul de performant la acea dată. Până în 1992 aceste ferme au dispărut din peisajul zootehnic românesc, baza genetică a hibridului românesc de carne pierzându-se treptat.

După anul 2000, unii entuziaști au încercat prin forțe proprii sau accesând fonduri europene să revitalizeze creșterea iepurilor prin înființarea unor ferme de creștere semiintensive. Chiar dacă unele proiecte s-au concretizat (extrem de puține), ele au sucombat în scurt timp. Motivele sunt diverse, de la lipsa experienței, a personalului calificat, a abatoarelor specializate, la lipsa contractelor de desfacere ș.a.m.d.

O vreme, mediul online era plin de oferte care promovau afaceri cu iepuri, promițând investiții mici cu câștiguri maxime și efort minim într-un timp scurt. La fel ca afacerile cu melci, chinchila, goji, cătină etc. A fost un „val“ și ce e val ca valul trece. Marea majoritate a crescătorilor au înțeles că creșterea iepurilor este o afacere profitabilă atunci când este practicată la scară mare, în ferme de creștere intensivă. Acesta este modelul de succes în țări cu tradiție în creșterea iepurilor de casă, precum Franța, Spania, Italia, Ungaria.

Care sunt, așadar, starea și nivelul cuniculturii în România? Este o întrebare la care cu greu răspundem atât noi, cât și autoritățile statului. Deși în Legea 32/2019 – Legea zootehniei, la art. 2 se precizează și iepurele ca specie de interes zootehnic, la art. 4 al aceleiași legi se precizează că, „în înțelesul prezentei legi, crescătorii speciilor de interes zootehnic sunt persoane fizice și juridice care dețin speciile prevăzute la art. 2.“ Tot aici, art. 9 spune că „Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale asigură un sistem informațional statistic și organizează recensăminte ale animalelor la toți deținătorii.“ În realitate, nu mai avem date statistice despre iepurii de casă de vreo 30 de ani. Ultimele date publice ne parvin de la un francez, Francois Lebas, în 1992. Aflăm astfel că, în 1990, înainte de desființarea fermelor de iepuri, efectivele erau în jur de 1.300.000 capete, din care jumătate în fermele intensive și restul în sistem gospodăresc.Tot de atunci avem și estimarea producției de carne de iepure: 8.000 tone în crescătoriile specializate și cca. 10.000 tone în crescătorii gospodărești.

Deci, unde suntem acum? Din păcate, suntem ca formă organizatorică de creștere a iepurelui de casă la nivelul anului 1979 (înainte de înființarea fermelor intensive), adică 99% din sistemele de creștere sunt crescătorii gospodărești, așa-numitele ferme de subzistență. Cea mai mare parte a acestora cresc iepuri pentru satisfacerea nevoilor familiale. O altă parte, din ce în ce mai consistentă, încadrează creșterea iepurilor ca hobby. Aici trebuie precizat că ultima categorie se concentrează doar pe iepuri de rasă pură, canalizându-și atenția pe ameliorarea raselor în conformitate cu un standard dat și ținând o evidență genealogică strictă. Tot la hobby putem pune și creșterea iepurilor ca animale de companie, mai puțin întâlnită în țara noastră.

Toate aceste forme de creștere pot, cu siguranță, produce și furniza un excedent de carne de iepure pentru piață. Sistemele gospodărești produc fără probleme mai mult decât nevoia familiei, iar creșterea iepurilor cu pedigree produce în mare măsură și animale pentru sacrificare (cele care nu se încadrează în standard sau reformate). Însă problema rămâne desfacerea lor pe piețele locale sau naționale. Este o problemă complicată și de noile legiferări europene în privința siguranței alimentare, dar și de lipsa unei asocieri la nivel național sau regional, care să ofere un plan de creștere și sacrificare, oferind predictibilitate activității și, totodată, făcând rentabilă existența unui abator specializat.

Dintre toate aceste sisteme de creștere din România, singurul pe care îl putem considera organizat este cel al crescătorilor de iepuri de rasă, fiind și singurul care face un recensământ anual al efectivelor. Organizat oarecum piramidal, are la bază, în fapt, sistemul gospodăresc de creștere în cuști individuale. Aceste ferme gospodărești se reunesc în asociații zonale sau pe criterii de rasă care, la rândul lor, fac parte din Federația Națională a Crescătorilor de Porumbei, Păsări și Animale Mici din România (FNCPPAMR). Această federație este membru cu drepturi depline în Entente Européenne d’Aviculture et de Cuniculture.

La recensământul din 2020 erau înregistrați peste 600 de crescători de iepuri de rasă, înscriși în 53 de asociații. Totalul animalelor înregistrate (efective de reproducție) se ridica la aproximativ 18.000 de exemplare, din peste 40 de rase. De menționat este faptul că cele trei rase românești (Uriașul de Transilvania, Iepurele Secuiesc și Iepurele de Cluj) sunt foarte bine reprezentate în crescătoriile noastre. Pe lângă aceste efective oficial înregistrate, mai avem un mare număr de animale crescute în gospodăriile țărănești.

Unii specialiști estimează că anual în România se cresc aproximativ 800.000-1.000.000 de capete, rezultând cam 12-15 tone de carne de bună calitate. Această cantitate ar putea fi mult mai mare, asigurând cel puțin cererea locală, cu condiția existenței unui cadru organizat și planificat al posibilității de abatorizare și, de ce nu, al unui ajutor din partea statului.

Reîntorcându-ne la creșterea iepurilor de rasă (cu pedigree), trebuie precizat că fenomenul s-a amplificat exponențial în ultimii 10 ani, iar calitatea atât a animalelor, cât și a crescătorilor a ajuns pe picior de egalitate cu cea din vestul Europei. Asta se datorează atât importului de animale de prăsilă de calitate, cât și aportului adus de asociațiile de crescători care, prin mijloace specifice (simpozioane, expoziții, prezentări de standarde, prezentări de animale, cursuri de pregătire etc.), au ridicat nivelul de pregătire a membrilor și au atras noi crescători în acest frumos hobby. Mai mult, începând cu anul 2017, sub egida FNCPPAM România a fost elaborat primul Standard românesc la iepurii de rasă care este armonizat cu cel european și cuprinde, pentru prima dată, standardele celor trei rase românești.

În concluzie, putem spune în momentul de față că singurul „sector“ cunicol organizat și cu potențial de dezvoltare este cel al creșterii iepurilor de rasă. În ce măsură în viitor acest sector, împreună cu fermele gospodărești, va putea furniza măcar local carne de iepure depinde de multitudinea de factori amintiți în acest articol. Nu excludem apariția unor ferme mijlocii sau mari de creștere intensivă a iepurilor, însă experiența și istoria recentă ne spun că nu va fi prea curând. De aceea, în colaborare cu publicații specializate am dori să prezentăm mutitudinea raselor de iepuri existente, standarde de rasă, crescători dedicați și chiar modele de miniferme de creștere a iepurilor de rasă. Promovarea, îmbunătățirea, conservarea raselor de iepuri existente, în deplin acord cu protecția mediului și bunăstarea animalelor, pot reprezenta o activitate mai mult decât economică, o activitate de educație și formare a tinerei generații. 

Valentin FILIP