Lucrurile s-au rânduit în sfârşit la Mănăstirea Turnu, din Prahova, loc al cărui nume oscilează de la Ansamblul Monahal al Mănăstirii Turnu la Rezervaţia arheologică şi de arhitectură medievală Târgşoru Vechi, într-o ispită a neînţelegerii dintre omul de ştiinţă (arheologi) şi omul credincios (sfinţii părinţi). Abandonată acum un secol, mănăstirea a fost reactivată în 1997, prin strădania unei obşti de la Mănăstirea Sf. Nicolae Sitaru, care a trecut peste mai multe obstacole, iar acum speră într-o reverie spirituală şi culturală, odată cu punerea în practică a unui proiect european.

De fapt, pentru că judeţul n-a cheltuit toţi banii europeni acordaţi în cadrul Polului de Creştere Ploieşti – Prahova, o parte dintre aceştia vor merge la restaurarea complexului. În luna aprilie, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia pentru Dezvoltare Regională Sud Muntenia şi Mănăstirea Turnu au semnat un contract de finanţare în valoare de 5 milioane de euro, pentru restaurarea incintei fortificate în zona casei monahale şi a chiliilor, restaurarea zidurilor de incintă, a turnului de intrare, a spaţiilor aferente corpului de gardă, consolidarea şi restaurarea vestigiilor Bisericii Albe şi a termelor romane, a bisericii lui Vladislav al II-lea şi a lui Mihnea Turcitul. Fiindcă mănăstirea n-are bani pentru cofinanţarea proiectului, Consiliul Judeţean Prahova, după ce mai mulţi ani s-a opus transformării rezervaţiei arheologice în complex monahal, dar până la urmă acestea două vor coexista în acelaşi spaţiu, va aloca 725.582 de lei pentru cheltuielile eligibile şi neeligibile aferente proiectului.

O istorie venită din negura vremurilor

Mănăstirea Turnu se află situată la câţiva kilometri de Ploieşti, în comuna Târgşoru Vechi, localitate denumită în vechile cronici curte domnească, târg şi mănăstire. Opt biserici au ctitorit aici de-a lungul timpului voievozii şi domnitorii Ţării Româneşti. Satul este atestat documentar din 25 august 1413, iar alte surse acreditează data de 6 august într-un hrisov din timpul lui Mircea cel Bătrân, cel care-i spunea Târgul cel Nou, spre a-l deosebi de Târgovişte, dar cercetările şi săpăturile arheologice au dovedit că zona a fost locuită din Paleoliticul Superior. Au fost descoperite necropole din culturile Criş, Boian şi Gumelniţa, din epoca Bronzului (Glina, Monteoru, Tei), prima epocă a fierului, corespunzătoare civilizaţiei traco-geto-dacică, epoca romană (un castru cu termale), o aşezare a dacilor liberi etc. Au fost cercetate 470 de complexe funerare, într-o rezervaţie arheologică deschisă încă din anul 1956. Târgşorul era mai important ca Ploieştiul; de aici au fost emise multe acte de cancelarie, aici s-au planificat războaie de apărare, de aici s-a cârmuit ţara. Prima biserică a fost ctitorită de Ladislav al II-lea, în 1447, domn pierit sub sabia lui Vlad Ţepeş. În 1461 Ţepeş ridică o biserică domnească, a cărei pisanie se păstrează şi astăzi: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Vlad Voievod şi Domn a toată Ţara Ungrovlahiei, fiul marelui Vlad Voievod, a zidit şi a săvârşit această biserică, iunie 24, în anul 6969 (1461), indictionul 9“ (n.n. - numerotare din epoca medievală europeană, corespunzătoare unui ciclu de 15 ani). Urmează pentru Târgşor o perioadă înfloritoare în perioada lui Neagoe Basarab (1512-1521), care ridică o biserică ale cărei ruine au durat până la jumătatea secolul trecut, apoi negustorii construiesc, în 1536, o biserică nepictată, cunoscută sub numele de Biserica Albă, în 1589 Mihnea Turcitul adaugă o altă ctitorie, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, supranumită „Biserica Roşie“. În 1671, Antonie Voievod, considerat de biserică drept ctitorul cel mai important, restaurează biserica lui Vlad Ţepeş, iar Constantin Basarab Brâncoveanu, a cărui soţie era nepoata lui Antonie Vodă, repictează lăcaşul cu fresce de o rară frumuseţe. Mai târziu, domnitorul Grigorie II Ghika a închinat mănăstirea spitalului săracilor „Sfântul Pantelimon“ din Bucureşti, iar spre sfârşitul secolului al XIX-lea obştea monahală s-a împrăştiat, întreg complexul rămânând în ruină ori fiind folosit, episodic, ba ca sediu de IAS, ba ca grădiniţă de copii etc. Spaţiul nu poate fi separat de cel al curţilor domneşti. Prima curte provine din epoca Neagoe Basarab, care vorbeşte despre Târgşor ca fiind „scaunul domniei mele“, urmează o alta, de fapt o extindere de zid, probabil din epoca brâncovenească. Într-o altă latură se află conacul Morutzi-Creţianul, ridicat la începutul secolului al XX-lea de familia Morutzi, o construcţie cu parter şi etaj mansardat, în stil neoromânesc, formată dintr-un corp principal şi o anexă, părăsit de prinţesa Moruzzi în anii 1947-1948.

Mănăstirea, azi

În 1997 stareţul Valentin Mâţu, împreună cu doi vieţuitori de la Mănăstirea Sf. Nicolae-Sitaru, a avut misiunea să reînfiinţeze vechea mănăstire Turnu. Şi avea mult de lucru: pe un teren în suprafaţă de 17 ha erau ruine (un perete din Biserica Roşie, fundaţia ctitoriei lui Vladislav al II-lea, fundaţiile caselor domneşti şi ale chiliilor, Biserica Albă – în semiruină etc.), vegetaţie neîngrijită şi un şantier arheologic. Urmează o perioadă neînţeleasă, în care complexul a fost aprig disputat între Mănăstirea Turnu şi Muzeul de Istorie şi Arhelogie din subordinea Consiliului Judeţean Prahova, cu episoade pe care nu este bine să ni le reamintim, fie şi pentru că nu se pot alătura ideii de smerenie, credinţă, spiritualitate, dar nici nu servesc rolului de patrimoniu cultural naţional şi european al Târgşorului. În 1998, consilierii locali din Târgşor au aprobat funcţionarea mănăstirii în vechea ei vatră şi retrocedarea terenului aferent. Documentele au ajuns însă sub altă formă la Bucureşti, astfel că incinta trece în proprietatea Consiliului Judeţean, prin Muzeul de Istorie, dar, după un îndelung litigiu, mănăstirea este recunoscută proprietarul suprafeţei de teren deţinut în urmă cu peste un secol. A fost refăcută întâi Biserica lui Antonie Vodă, iar Comisia Naţională a Monumentelor Istorice a avizat proiectul de reconstruire a chiliilor şi stăreţiei. Proiectul derulat în cadrul Polului de Creştere Ploieşti – Prahova va da o cu totul o altă dimensiune ansamblului, spre câştigul tuturor, istorici, clerici, arheologi, oameni de cultură şi comunitate. În cadrul sitului arheologic Târgşoru Vechi se regăsesc atât Mănăstirea Turnu sau Ansamblul Monahal al Mănăstirii Turnu, cât şi Rezervaţia arheologică şi de arhitectură medievală, cu foarte preţioase mărturii ale istoriei strămoşilor, valori inestimabile, pe care deopotrivă feţele bisericeşti şi specialiştii vor fi mai mult decât bucuroşi şi interesaţi să le păstreze.

• Proiect european de restaurare a complexului monahal în valoare de 5 milioane de euro

Maria BOGDAN

Numeroasele studii despre viaţa mănăstirească realizate până în prezent scot în evidenţă faptul că monahismul s-a născut în sânul Bisericii creştine ca o aspiraţie spre înălţimile cereşti. A fost o necesitate care s-a răspândit cu mare repeziciune în lume, după apariţia creştinismului. „An de an, în rândurile sale au intrat oameni de o aleasă cultură, care au sporit faima pustniciei şi a nevoinţelor. Să ne amintim secolul de aur al Bisericii, când Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz şi alţii au ridicat instituţia pe o treaptă nemaiîntâlnită a învăţăturii creştine.“ (pr. arh. Dumitru Cobzaru).

Viaţa mănăstirească de pe cuprinsul judeţului Bistriţa - Năsăud este atestată încă din cele mai îndepărtate vremuri ale zbuciumatei noastre istorii. Vechea „Ţară a Năsăudului“ şi a „Bistriţei“ a fost din acest punct de vedere un „leagăn al nădejdii şi al mângâierii spirituale“.

Documentele atestă că, în urmă cu trei veacuri, pe teritoriul care formează astăzi judeţele Cluj şi Bistriţa - Năsăud existau peste 40 de mănăstiri şi schituri ortodoxe. Ele sunt construcţii simple, cuprinzând o bisericuţă de lemn şi o casă ţărănească în care erau adăpostite chiliile pentru călugări. Doar cele ctitorite de voievozi sau nobili aveau zidurile din piatră şi încăperi mai bine rânduite. Cele dintâi erau supuse unor degradări din cauza timpului şi a intemperiilor, fapt pentru care multe dintre ele au dispărut, fără să li se poată reconstitui măcar trecutul.

Obştile monahale aveau puţini vieţuitori, astfel încât numărul lor era cuprins între 3-4 şi rareori ajungea până la 10 călugări. Cu toate că erau aşezăminte  modeste, mănăstirile au devenit vetre de lumină, de cultură, de artă şi de înălţare sufletească. Aici au fost adăpostite fie şcoli bisericeşti sau laice, fie mici centre de caligrafi sau iconari. Se copiau cu mâna cărţi bisericeşti, după modelele moldoveneşti care erau dăruite preoţilor din zonă, sau se pictau icoane de influenţă moldovenească pentru împodobirea bisericilor ortodoxe ori se pregăteau preoţi şi cântăreţi bisericeşti pentru slujirea liturgică.

Încă de la început, alături de Biserică, mănăstirile au avut rolul de a păstra conştiinţa identităţii neamului românesc, a limbii, a tradiţiilor şi a credinţei neştirbite de influenţe străine. Legăturile duhovniceşti şi culturale pe care le aveau cu fraţii de peste Carpaţi călugării din Transilvania au întreţinut convingerea ardelenilor în apartenenţa la acelaşi neam a tuturor românilor, au hrănit flacăra vie a rezistenţei româneşti şi nădejdea în eliberarea ţării şi a bisericii ortodoxe de sub stăpânirea străină.

Viaţa mănăstirească de pe teritoriul ţării noastre a fost influenţată în special de monahismul de la Muntele Athos. Există dovezi în acest sens începând cu secolul al XIV-lea, când a venit în ţară Sfântul Nicodim de pe Muntele Athos. El este cel care a ridicat cele mai multe mănăstiri, mai ales în Ţara Românească. Un rol important l-au avut în acest sens episcopii veniţi din mănăstirile Moldovei să sfinţească preoţii din Ardeal. În lucrarea „Episcopii din mănăstirile străvechi ale Ţării Bistriţei“, apărută la Editura „Karuna“, Bistriţa, 2011, al cărei autor este preotul Nicolae Feier, sunt prezentate câteva nume de asemenea monahi: Macarie, Ion Layr, Anastasie, Misail, Pahomie etc.

Situaţia mănăstirilor din Ţinutul Bistriţei şi al Năsăudului este stabilă până la jumătatea secolului al XVIII-lea datorită rolului de frunte jucat în mişcarea celor de religie ortodoxă a călugărului Şofronie. În 1761 şi în anii următori generalul Bukow dă foc mănăstirilor de lemn, iar pe cele din piatră le distruge cu tunurile până la temelie. Ordinul venea dintr-o poruncă imperială a regimului habsburgic instaurat în această parte a Transilvaniei, care urmărea atragerea românilor la catolicism şi înregimentarea lor pentru apărarea graniţelor imperiului, considerând mănăstirile „focare de rezistenţă ortodoxă, adăpostitoare de oameni inculţi, leneşi şi care se tem de serviciul militar“.

Din mai multe lucrări precum cea a lui Nicolae Iorga – „Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor“, Vălenii de Munte, 1908, a istoricului Ştefan Meteş – „Mănăstiri din Transilvania şi Ungaria, 1936, a lui Virgil Şotropa – „Mănăstiri şi călugări în Valea Rodnei“ şi a colectivului clujean în frunte cu Ştefan Pascu – „Monumente istorice şi de artă religioasă“,1982, aflăm că pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud au existat următoarele mănăstiri: Silivaşul de Câmpie, Monor, Sântioana, Feldru, Sângeorgiul Nou, Rebra, Mintiu, Chiraleş, Zagra, Păltineasa, Ciceu-Poieni, Negrileşti, Şopteriu. Unele dintre acestea au scăpat de tăvălugul lui Bukow, dar până la urmă călugării au fost nevoiţi să părăsească aceste locaşuri sfinte şi să se refugieze mai ales în Moldova.

Treptat, viaţa mănăstirească a început să dispară, astfel că, până în anul 1918, n-a mai existat nicio mănăstire în judeţul nostru. Abia după Marea Unire se simte o înviorare a vieţii monahale, dar va fi restricţionată şi apoi scoasă în mod tacit în afara legii prin celebrul Decret nr. 400/1956 din perioada regimului comunist.

După Revoluţia din decembrie 1989 viaţa monahală de pe cuprinsul judeţului Bistriţa-Năsăud a început să renască într-un chip deosebit de înfloritor. Înaltpreasfinţia Sa, vrednic de pomenire Bartolomeu Anania, ori de câte ori a fost pe aceste meleaguri, spunea că „a venit vremea când Ardealul îşi vrea mănăstirile înapoi, chemându-şi călugării şi călugăriţele, fraţii şi surorile...“.

În cele două decenii care s-au scurs de la evenimentul istoric ce a schimbat rostul vieţii, pe aceste plaiuri mioritice au luat fiinţă noi aşezăminte monahale de care se bucură Cerul şi Pământul, creştinii de aici şi de pretutindeni atât de mult fiind cuprinşi de dorul pentru Dumnezeu.

Cele 10 locaşuri sfinte care s-au ridicat în decursul acestor ani, prin eforturile susţinute ale credincioşilor din zonă, sprijiniţi de oamenii cu suflet mare şi însufleţiţi de binecuvântarea înalţilor ierarhi ai Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, sunt adevărate perle ale Ardealului: Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din Rebra, Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“ din Salva, Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Piatra Fântânele, Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie“ din Nuşeni, Mănăstirea „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ Cormaia (Sângeorz-Băi), Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ Ilva Mare, Mănăstirea „Sfântul Ierarh Spiridon“ Strâmba (Josenii Bârgăului), Mănăstirea „Sfânta Treime“ Bichigiu-Suplai, Mănăstirea „Sfântul Evanghelist Luca“ Dobric şi Mănăstirea „Duminica Tuturor Sfinţilor“ Buscatu (Telcişor). Ele îşi găsesc un spaţiu larg de prezentare în lucrarea apărută recent cu titlul „Vetre de lumină“.

„Porţile acestor mănăstiri se deschid spre noi, îmbiindu-ne cu tihna sfintelor slujbe, cu mireasmă de tămâie şi sfinte moaşte. Din icoane şi fresce nepreţuite, veşnicia priveşte în ochii noştri şi în frumuseţea ei se topesc grijile vieţii de zi cu zi. Glasul de clopote şi toacă, vechea cântare bizantină ne cheamă la rugăciune, la odihnă pentru sufletul obosit şi tămăduire pentru suferinţele trupului.“

Mircea DAROŞI

Dialog cu istoricul Ion NEGREI, fost vicepremier al Republicii Moldova

În deruta care a cuprins acum viaţa politică şi socială din Basarabia în preajma semnării Acordului de asociere a Moldovei cu Uniunea Europeană, un loc aparte îl ocupă astăzi şi disputele privind viaţa religioasă, cu deosebire situaţia actuală a mănăstirilor. În acest context am avut o îndelungă discuţie la Chişinău şi apoi în oraşul Cimişlia cu profesorul Ion Negrei, vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale a Istoricilor şi fost vicepremier al Republicii Moldova.

„Este o situaţie complexă şi complicată, ne spune interlocutorul nostru. Puţină lume de pe la noi mai ia în discuţie starea actuală a mănăstirilor, cu problemele lor, dat fiind şi amestecul tot mai insistent al factorului politic şi chiar al acelora care în anii grei din perioada ocupaţiei sovietice au distrus o mare parte dintre ele, iar acum cam aceiaşi preiau iniţiativa...

Istoricii basarabeni şi-au îndreptat recent atenţia asupra acestei chestiuni extrem de delicate. Ca urmare, în curând va apărea la Chişinău o carte la care personal sunt coautor, Mănăstirile şi schiturile din Moldova“ (de dincoace de Prut şi de peste Nistru). Cartea îşi propune să readucă în actualitate starea vieţii monahale de ieri şi de azi din Basarabia.“

– Mai întâi, în perspectiva istoricului, să ne vorbiţi despre viaţa monahală din Basarabia...

– Ehei, viaţa monahală de la noi a început cu mult mai târziu faţă de cea din Ţara Românească a Moldovei. Mănăstirile de aici, de pe la noi, sunt cu mult mai târzii, primele dintre acestea sunt de prin secolul al cincisprezecelea, evident din timpul marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt şi al urmaşilor direcţi ai acestuia. Deci mănăstirile de la noi nu sunt atât de vechi precum cele din zona bucovineană din Moldova. Avem câteva mănăstiri voievodale, ridicate de Ştefan Vodă şi de Petru Rareş, precum cele de la Căpriana şi Vărzăreşti. Cu referire la mănăstirea Căpriana, datorită şi celebrităţii sale, putem spune că aceasta a intrat mai mult în atenţie în perioada imediat următoare încorporării din 1812 a acestui ţinut românesc la Rusia. Primul mitropolit de atunci al Basarabiei, Gavriil Bănulescu Bodoni, este şi cel care a rectitorit această mănăstire. Se pare că din acest motiv acum Patriarhia Moscovei îşi arogă meritul ctitoririi, acum două secole, a mănăstirilor basarabene, ceea ce, evident, nu poate fi adevărat. În schimb, acum aceeaşi Patriarhie, care a patronat acţiunile de distrugere a lăcaşurilor bisericeşti basarabene în perioada sovietică, vine acum ca la ea acasă la noi să serbeze aşa ceva, cum a făcut-o în septembrie 2013 Patriarhul Chiril al Moscovei.

– Cui aparţin azi, de fapt, ecleziastic, aceste mănăstiri?

– Din păcate, atât Mănăstirea Căpriana cât şi altele care pot fi un simbol de demnitate naţională aparţin acum de... Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei, în subordonarea directă a Patriarhiei Rusiei. Adică a Moscovei! Asta chiar dacă cam toate mănăstirile din Basarabia îşi raportează ctitoria lor marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt. Curios mai apare şi faptul că şi alte mănăstiri, de dată mai apropiată nouă, sec. XVII-XVIII, când voievodul Ştefan cel Mare era de mult în lumea celor drepţi, erau atribuite... tot marelui voievod. Asta nu ştim dacă din necunoaştere sau din alte motive.

– Câte mănăstiri mai sunt azi în Basarabia?

– În prezent avem în Basarabia mai multe statistici. Unele spun că ar fi vorba de 20 de mănăstiri mari, dar şi de un număr important de schituri. Alte statistici spun de 40 sau chiar de 47. Cu schituri cu tot. Aproape că nu este o zonă importantă, de la Chişinău la Orhei şi Soroca, de la Ungheni la Călăraşi la Cimişlia, Leova sau Basarabeasca, Nisporeni, Ialoveni, Călăraşi, Floreşti, Ocniţa sau Donduşeni, la Hânceşti, unde să nu afli aşezăminte monahale. Dacă ne referim la Căpriana trebuie spus de actul lui Alexandru cel Bun din anul 1429, de prezenţa mitropolitului Bodoni, care a fost înmormântat aici, de faptul că aici a trăit şi a creat cronicarul Eftimie, că aici era cea mai mare bibliotecă şi aşa mai departe. Sigur, există mănăstiri importante şi la Chişinău, la Condriţa, la Tighina, la Noul Neamţ, la Veveriţa şi Cimişlia, la Izvoare, Ţigăneşti şi Ungheni. Eu cred că acum avem cam tot pe atâtea mănăstiri câte au fost înainte de 1989. Asta fiindcă, practic, o parte a zidurilor celor distruse, lăsate în grija naturii atâţia ani în perioada sovietică, păstrate sau uitate, au permis refacerea lor. Oamenii şi le-au amintit şi au început să le reconstruiască. Aici s-au băgat tocmai cei care le-au distrus, mă refer aici la cei din Partidul Comuniştilor, astfel că în prezent o mare parte dintre ele au putut fi reconstruite, iar altele chiar refăcute. Desigur, nu complet, oricum momentele de redevenire istorică din prezent au permis o acţiune sistematică de refacere a acestor lăcaşuri sfinte – simbol al Basarabiei străbune. Culmea, pe fondul sărăciei de acum, refacerea se face prin grija... Partidului Comuniştilor din Moldova...

– De fapt, cine mai are în grijă aceste mănăstiri?

– Aici e aici. Teoretic, din punct de vedere cultural-artistic, mănăstirile sunt girate de către Ministerul Culturii, dar din punct de vedere spiritual cam toate sunt, din păcate, sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei, adică a Patriar­hiei Moscovei. Asta fiindcă, aşa cum menţionam mai înainte, nu se prea ştie cum, dar cei care au distrus sistematic lăcaşurile de cult, care au distrus biserica românească, adică comuniştii, vin şi fac tot posibilul ca să apară că ei sunt cu biserica creştină, că ei fac totul pentru biserică. Ei, cei din Partidul Comuniştilor! Ei vin cu materiale şi cu fonduri să repare bisericile şi mănăstirile...

– ­Dar Mitropolia Basarabiei câte mănăstiri mai are în grijă?

– Din câte ştiu eu, această mitropolie a avut până de curând vreo două, dar nu se prea ştie, le-a pierdut şi în acest moment cred că nu mai are nicio mănăstire...

– Aşadar, mănăstirile Basarabiei reprezintă cumva şi atracţii turistice, ca la noi, în Moldova şi Bucovina?

– Încă nu au devenit, nu au ajuns să fie monumente de spiritualitate românească; mănăstirile sunt acum doar monumente de arhitectură, monumente istorice. Deci acestea nu pot fi socotite a fi puncte de atracţie turistică... Poate ar fi bine ca activitatea lor să fie îndreptată către oameni, nu ca prezenţa lor să fie orientată politic, ca pe ele să apese presiunile politice ale momentului şi să servească unei puteri străine, cu toate necazurile care pot veni de aici...

Cristea BOCIOACĂ

Principalele atracţii turistice de Paşte

Una dintre destinaţiile preferate ale românilor este şi în acest an Bucovina, unde ofertele sunt care mai de care mai atrăgătoare, pe lângă cazare şi masă cei ajunşi în nordul ţării putând participa la activităţi premergătoare acestei sărbători creştine, cum ar fi încondeierea ouălor, pregătirea bucatelor tradiţionale, a focului din Joia Mare sau festivalurile organizate începând cu Duminica Floriilor, până în prima zi de Paşte. Turiştii care se vor caza în Bucovina vor putea participa la diferite târguri şi expoziţii de Paşte, cu ouă încondeiate, obiecte meşteşugăreşti şi mâncăruri tradiţionale. Manifestările din cadrul programului „Paştele în Bucovina“ au început pe 16 martie, cu Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate de la Ciocăneşti, pe 23-24 martie, la Fundu Moldovei s-a desfăşurat a 23-a ediţie a Festivalului naţional de muzică corală religioasă „Buna Vestire“, iar la Vicovu de Sus s-a desfăşurat concertul pascal „Postul Mare în cântări şi versuri“. Pe 25 martie, la Vatra Dornei s-a deschis Târgul pascal de ouă încondeiate şi meşteşuguri tradiţionale.

Floriile au deschis seria evenimentelor pascale

După sfinţirea mugurilor de salcie – „mâţişorii“ (salcia jucând rolul ramurilor de finic şi de măslin, cu care Hristos a fost întâmpinat la Intrarea în Ierusalim, ce simbolizează biruinţa împotriva morţii), în Duminica Floriilor, la Suceava a fost deschis Târgul „Produs în Bucovina“ cu produse tradiţionale specifice perioadei de Paşte. În vecinătatea târgului s-a desfăşurat o expoziţie gastronomică, cu vânzare, în care au fost expuse şi oferite spre degustare o mare diversitate de produse de post. Tot în Duminica Floriilor, pe esplanada din centrul municipiului reşedinţă de judeţ a fost organizat un concert cu muzică tradiţională, iar la Biserica Romano - Catolică „Sf. Ioan Nepomuk“, Grigore Leşe a susţinut un concert pascal. La Moldoviţa, sărbătoarea Floriilor a fost onorată de Festivalul Ouălor Încondeiate, iar la Fălticeni de o expoziţie de artă religioasă.

„Drumul Ouălor Încondeiate“

În Săptămâna Patimilor se derulează programul turistic „Drumul Ouălor Încondeiate“, pe patru rute, fiind cuprinse toate zonele etnografice ale judeţului. În fiecare dintre localităţile implicate vor putea fi vizitate ateliere de încondeiat ouă şi expoziţii cu vânzare, mănăstiri şi biserici, muzee şi case memoriale, tradiţii specifice perioadei Paştelui.

Joia Mare la Poiana Stampei

Această manifestare care reînvie an de an obiceiuri uitate sau pierdute face parte din programul turistic „Paştele în Bucovina“, având scopul promovării tradiţiilor şi obiceiurilor, a produselor gastronomice de post şi a produselor specifice mesei pascale (pască, cozonac, miel, ouă, drob etc.). În sala de festivităţi a primăriei vor fi vernisate expoziţiile de ouă încon­deiate, pictură pe lemn şi de bucate tradiţionale de post. Pentru că în Joia Mare la Poiana Stampei se vopsesc ouăle în roşu, se coc pasca şi cozonacul, începând cu ora 16 vor fi organizate vizite în gospodăriile în care funcţionează ateliere de încondeiat ouă şi în câteva gospodării în care poate fi văzut modul de preparare a produselor tradiţionale de Paşte. La ora 19 va fi aprins în curtea casei-muzeu „Focul din Joia Mare“, în jurul căruia gospodinele pun scăunele, câte unul pentru fiecare mort din familie, turnând apoi apă de jur-împrejur sau aşezând pe blatul fiecărui scaun câte o cofiţă plină. Există credinţa că sufletele răposaţilor vin din nou acasă, să se aşeze pe scaunele de lângă foc, pentru a se încălzi şi a bea din apa oferită.

Lumina Sfântă de Paşte

Turismul ecumenic a înflorit de la an la an, sute de credincioşi alegând să ia Lumina Sfântă de Paşte de la mănăstirile din judeţul Suceava. În sâmbăta dinaintea Paştelui, la pensiuni se vor prezenta tradiţiile din ajunul marii sărbători, iar de la ora 23.00 se va desfăşura Slujba de Înviere în toate bisericile şi mănăstirile din judeţ, în timp ce în Salina Cacica se oficiază „Învierea din adâncuri“. La sfârşitul slujbei de Înviere, bucovinenii vor fi în curtea bisericii, cu lumânările aprinse, pentru ca preotul să sfinţească coşurile cu ouă încondeiate, pască şi diferite bucate tradiţionale.

Concursuri de ciocnit ouă şi de coşuri pascale

În prima zi de Paşte, pe lângă participarea la slujbele de miruit vor fi organizate concursuri de ciocnit ouă roşii, dar şi de coşuri pascale. Deşi iniţial se dorea a fi o întrecere de ciocnit ouă între echipele din Mănăstirea Humorului şi Gura Humorului, concursul „Ciocnitul ouălor de Paşte“, ajuns în acest an la a V-a ediţie, a devenit naţional prin antrenarea turiştilor din ţară, veniţi în zonă pentru petrecerea sărbătorilor, o parte dintre ei urcând chiar pe podiumul de premiere la ediţiile anterioare. Tot un concurs de ciocnit ouă va fi organizat şi la Biserica „Sf. Ilie“ din Suceviţa.

Turiştii pot lua parte în prima zi de Paşte şi la alte evenimente organizate în judeţ prin programul „Paştele în Bucovina“. La Dorna Candrenilor va fi organizată o expoziţie de coşuri pascale şi gastronomie, la Frătăuţii Noi un concert de cântări pascale, iar la Horodnicul de Sus concertul „Toaca de la Horodnic“. Luni, în a doua zi de Paşte, la Gura Humorului, în cadrul celei de-a V-a ediţii a Galei coşurilor pascale, humorenii, îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei sau specifice etniei pe care o reprezintă, vor veni în centrul oraşului la o gală a celor mai frumoase coşuri pascale, iar la Mănăstirea Humorului este programat un bal al gospodarilor.

Silviu Buculei
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013