Martin Teuch: „Animalele sunt prioritatea numărul unu“

În luna octombrie, în satul Deutsch-Weißkirch / Viscri din județul Brașov, Transilvania este liniște. Câteva grupuri de turiști vizitează încă biserica fortificată. Unii cumpără șosetele de lână specifice locului, tricotate de către femeile rrome și expuse la tarabele de la marginea drumului; alții iau cu ei pâinile mari de casă, care se coc într-un cuptor imens cu lemne, chiar sub ochii lor. Și chiar la sfârșitul toamnei apare inevitabil întrebarea: „Unde este casa prințului Charles?“

Martin Teuch este încă uimit astăzi că satul său natal a devenit o destinație de călătorie atât de populară. În trecut, când își arăta buletinul sau menționa locul de reședință, era întrebat iară și iară: „Și unde este locul acesta?“. Desigur, sasul transilvănean este încântat de schimbare. „Arată bine acum. Cred că este în regulă“, spune el.

„Suntem doar câțiva oameni – dar foarte activi. Toată lumea contează. Trebuie să participi“, spune Martin Teuch, care este și membru al parohiei protestante. Își amintește cu drag de marea întâlnire saxonă din vara anului 2017 la Hermannstadt / Sibiu, unde a participat la paradă în costumul său frumos. De atunci a continuat tradiția, în prima sâmbătă din august, având loc întâlnirea la domiciliu a sașilor germani-Weißkircher în vechea patrie.

Cu această ocazie întâlnește cunoscuți și prieteni. Majoritatea și-au păstrat casele din România și încep să le renoveze. Mai ales cei din generația sa vin acum în sat mai des. Cu câțiva ani în urmă probabil că nu au avut timp să vină „acasă“. Aveau alte priorități, erau ocupați cu copiii lor care erau mici și doreau să se stabilească în Germania.

Emigrația nu era o variantă

El însuși ar fi putut aparține repatriaților. Dar emigrarea nu a fost niciodată o opțiune, ne povestește Martin Teuch. După căderea Zidului Berlinului în 1989, cel mai evident lucru de făcut era să meargă mai departe. În cazul său, „asta a însemna să continue în propria casă părintească, refăcându-și toată viața. Părinții lui erau fermieri de „cooperativă de producție agricolă“, forma în care agricultura colectivă trebuia să se desfășoare pe terenurile expropriate sub regimul comunist. Rudele lui Martin și-au făcut bagajele și au emigrat. Și, imaginați-vă, a rămas într-o astfel de curte, un han vechi, cu ce a mai rămas acolo: animalele din grajd, lemnul din magazie, cerealele din pod. Au lăsat totul acolo.

Martin nu-și putea imagina că lucrează într-o fabrică. A fi lucrător independent înseamnă mult pentru el. Și apoi, recunoaște deschis, o mulțime de lucruri care ar fi putut fi încă folosite i-au fost lăsate. „Nu toată lumea are o astfel de oportunitate cu lucrurile.“

Începutul nu a fost însă ușor. În anul 1991, când Legea nr. 18 privind restituirea terenurilor urma să fie aplicată, Martin era prea neexperimentat pentru a lua măsurile necesare. Mama sa a fost, de asemenea, copleșită de acest lucru – la fel și un frate grav bolnav. Dar când cererile de restituire a terenurilor au putut fi depuse din nou în anul 2005, tânărul fermier a profitat de ocazie. „Am avut din nou un avantaj“, își amintește Martin, pentru că a putut să solicite și proprietățile rudelor sale, proprietăți pe care le-a primit în cele din urmă.

Livrează lapte și vinde viței

Astăzi deține 16 vite, rasa Bălțată Românească. Livrează lapte și vinde viței, așa își rezumă munca. În sat există un punct de colectare a laptelui condus de asociația Agro-Eco Viscri-Weisskirch. Sigur, prețul lasă mult de dorit, punctează Martin, dar cel puțin este plătit la timp. Desigur, Martin nu poate stăpâni totul singur, așa că trebuie să se bazeze pe ajutorul a trei zilieri din sat.

A fost util faptul că o organizație de ajutor din Germania i-a oferit primul său tractor. Au fost adăugate și alte echipamente necesare, pe care asociația agricolă de atunci le primise de la Fundația Saxonia. Între timp, Martin a achiziționat și ferma vecină, unde muncitorii făceau reparații. Mai sunt multe de renovat la cele două case vechi, pas cu pas.

Animalele sunt prioritatea numărul unu pentru Martin. Așa se întâmplă că nici măcar nu se gândește la amenajarea unei camere de oaspeți, cum au făcut majoritatea vecinilor săi. Nu poate face planuri mari de vacanță nici pentru el însuși pentru că este „legat de animale“. Are aproximativ 37 de hectare pentru care primește și subvenții de la APIA. Terenul este destinat producției de fân. Situat nu tocmai aproape de sat, din păcate, nu e potrivit pentru cultivarea lucernei. Din cauza cererilor de returnare târzie proprietățile mai bine cotate au fost deja luate. Producția internă de fân este de obicei suficientă în lunile de iarnă, când vacile și vițeii lui sunt în grajduri și nu duse la pășunat cu turma comunității, așa cum se întâmplă de obicei în cursul anului. În afară de fân, le mai dă animalelor și cereale măcinate, cumpărate de la dealeri. Atunci când cantitățile solicitate sunt mai mari, aceștia livrează cereale la domiciliul clientului. Fiind unul dintre puținii sași transilvăneni rămași în patria lor și care, la fel ca strămoșii lor, activează astăzi în agricultură, el nu regretă că nu a plecat de aici.

Este chiar mândru de asta.

Anca LĂPUȘNEANU