reclama youtube lumeasatuluitv
update 6 Dec 2019

NEDEIA DE LA GORUN - festival de tradiții și folclor

Eveniment:

"NEDEIA DE LA GORUN" - festival de tradiții și folclor - 1 mai 2019, începând cu ora 13.00, în localitatea Vidra, județul ARAD

  • Parada portului popular;
  • Expoziție cu vânzare de artă populară;
  • Ateliere de creație pentru copii;
  • Demonstrație de pictură pe sticlă - Icoane;
  • Plantare gorun pentru Biserica Nouă;
  • Educație etnografică;
  • Joc și horă;
  • Jocuri distractive pentru părinții și copii etc.

eveniment Vidra Arad 1 mai 2019

Ansamblul „Mugurelul“ reînvie folclorul autentic

La Iași, la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) „Ion Ionescu de la Brad“, în decursul timpului pasionații de domeniul folcloric au conservat tradițiile și obiceiurile străvechi, păstrând patima jocului moldovenesc. Astfel, de mai bine de 49 de ani, o mână de oameni, de la seniori până la elevi, păstrează nealterat folclorul autentic și mențin viu „cel mai longeviv ansamblu folcloric studențesc din România“.

Mână de la mână… reîntregim hora străbună

Povestea acestui ansamblu începe cu aproape jumătate de secol în urmă, când o mână de studenți de la USAMV Iași s-au hotărât să întemeieze un grup folcloric.

Cătălin Hilițanu, coregraful Ansamblului „Mugurelul“ de astăzi, a început să îi coordoneze și să îi pregătească pe membrii ansamblului încă din 1974. Acesta a studiat dansul popular, iar primii pași și diversele suite de dansuri din zona Moldovei nu au reprezentat un chin pentru el, mai ales că cel care l-a inițiat în arta coregrafiei a fost maestrul Viorel Vătămaniuc, din cadrul Ansamblului „Ciprian Porumbescu“ din Suceava. După ani și ani, foștii dansatori din vechea generație au decis să se întrunească din nou, sub îndrumarea aceluiași coregraf. Datorită acestei inițiative, în acest moment Ansamblul „Mugurelul“ numără peste 80 de membri: dansatori, dar și soliști vocali. Pe lângă voie bună, patima dansului și iubirea față de tradiție, un ansamblu precum acesta nu poate fi remarcat fără minunatele costume tradiționale noi, croite după modele autentice găsite la Muzeul Etnografic al Moldovei.

ansamblul Mugurelul b

Începând de anul acesta, Ionuț Timofte este reprezentantul ansamblului și se ocupă de recuzită, de costumele populare şi de buna funcţionare a activităţii întregului ansamblu. Acesta ne mărturisește că nu este greu, atunci când ai ambiţie și dai dovadă de punctualitate şi chef de joc: „Mă bucur că am şansa de a le arăta şi celor din zona mea că şi pășcănenii sunt vrednici la joc.“

Mână de la mână, munca depusă nu are cum să nu dea roade. Membrii ansamblului se întâlnesc săptămânal, repetând câte două-trei ore. În cazul unui spectacol, orele se dublează, chiar se triplează; la fel și efortul depus: „Repetițiile se desfășoară în Aula Magna «Haralamb Vasiliu», de luni până joi, uneori și în week-end, când avem programul încărcat. Chiar și atunci când fiecare dintre noi a avut o zi mai solicitantă, repetițiile ne fac să ne detașăm de toate și să ne unească și mai mult. Membrii ansamblului sunt ca o familie și doresc să păstreze legături strânse pe tot restul vieții. Datorită performanțelor noastre, fiind văzuți și apreciați de ceilalți, am fost solicitați să ținem momente artistice la diferite evenimente private.“

Ionuț s-a întâlnit cu dansul popular încă de mic copil, învățând să facă primii pași de la părinți. Acesta este din Pașcani, oraș ce păstrează tradiţia dansurilor moldoveneşti, dar locul unde a copilărit este satul Hărmăneștii Vechi, județul Iași, unde pe viitor are planuri mari și dorește să ducă tradiția mai departe, să instruiască tinerii comunei, formând un ansamblu folcloric așa cum este cel din care face parte în acest moment.

Suite și strigături moldovenești

ansamblul Mugurelul d

În primul an de facultate, aflând de Ansamblul „Mugurelul“, nu a ezitat şi a participat încă de la prima întrunire la repetiții: „Am pornit pe acest drum la începutul primului an de facultate, fiind singurul membru nou al ansamblului din acea perioadă. M-am integrat repede în colectiv și împreună am învăţat dansurile și strigăturile. Astfel, am reuşit să legăm suitele de dansuri, respectiv o suită cu dansuri din zona Vasluiului, urmând apoi Suita Hârlăului și a Iaşului, pe care le dansăm şi astăzi. În momentul acesta eu sunt mâna dreaptă a domnului coregraf și sunt încântat că avem spectacole atât în țară, cât și în străinătate. Chiar în această perioadă ne pregătim pentru o deplasare în Polonia, unde vom participa la Festival of Traditional Art-InterFolk.

Per ansamblu, spectacolele sunt ample, cuprinzând momente din viața omului, mai ales că atât cântecul cât și jocul popular sunt reflexia străbunilor asupra urmașilor. Astfel, în cadrul fiecărui spectacol cei prezenți vor avea ocazia să retrăiască cele mai importante evenimente din viața satului moldovenesc, evidențiind obiceiuri și trăiri ale țăranului român petrecute odinioară, dar și datini și obiceiuri legate de naștere, șezătoare și clacă, nuntă, hora satului, plecarea flăcăilor la război și obiceiurile de iarnă.

Legătura cu identitatea noastră ca popor o putem menține doar păstrând vii tradițiile și obiceiurile populare, precum și cântecul și dansul popular, ale căror origini ajung să se piardă în negura timpului; avem datoria să le ducem mai departe, prin intermediul noilor generații și să transmitem bucuria de altădată a jocului și cântecului dulce moldovenesc. Cu siguranță un exemplu demn de urmat este Ansamblul „Mugurelul“ care a adunat generații de studenți și a salvat folclorul specific zonei Podișului Moldovenesc. Acesta întinerește prin fiecare generație nouă de dansatori ce aleg să se prindă în jocul popular.

Beatrice Alexandra MODIGA

  • Publicat în Social

Folclorul, în programa școlară

După prima ediţie a proiectului „10 pentru folclor“, desfăşurată anul trecut în 40 de şcoli din judeţul Suceava, s-au introdus săptămânal 120 de ore opţionale de folclor. Rezultatul aparţine, în egală măsură, artiştilor care au acceptat să susţină „această cauză nobilă fără a avea vreo pretenţie financiară, primarilor, directorilor de şcoli, elevilor şi părinţilor, care, în final, au fost de acord ca în aceste unități de învățământ să existe un opţional de folclor.

Artişti, profesori şi preoţi pledează pentru studierea folclorului

Ediţia a II-a a proiectului, care are ca scop introducerea folclorului ca obiect de studiu opţional în şcolile din judeţul Suceava, s-a desfăşurat anul acesta în luna februarie, prin mai multe evenimente culturale organizate în localităţile rurale. Din echipa de 10 promotori ai introducerii folclorului ca obiect de studiu au făcut parte soliştii de muzică populară Grigore Gherman, Andra Matei, Angelica Flutur, prof. Constantin Irimia, coordonatorul Grupului folcloric „Dor, Leonard Zamă – poliinstrumentist, Costinel Leonte – maestru coregraf al Ansamblului profesionist „Ciprian Porumbescu din Suceava, preotul Iulian Florea, paroh la Biserica „Sf. Dumitru din Suceava, Loredana Ceică (inspector şcolar), Giani Leonte (preşedintele Alianţei Sindicatelor din Învăţământ) şi Mihaela Bârsan (realizator emisiuni folclorice). În demersul lor, cei 10 au avut în vedere cei trei factori decisivi din viaţa fiecărui copil: familia, şcoala şi biserica, din acest an echipei proiectului alăturându-se Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. Chiar dacă o parte dintre artiştii care au participat anul trecut la proiect – George Sârbu (dirijor şi folclorist), Constantin Mândrişteanu (instrumentist) şi Alexandru Brădăţan (interpret de muzică populară) – nu s-au mai regăsit pe afişul proiectului, ei sprijină în continuare această iniţiativă şi sunt alături de organizatori.

Toţi au pledat în favoarea acestei cauze prin discursuri, dansuri populare, piese folclorice vocale şi instrumentale pe parcursul a zece întâlniri la care au participat profesori, elevi şi părinţii acestora, reprezentanţi ai autorităţilor locale şi judeţene.

Biserica susţine introducerea folclorului ca opţional în şcoli

„Ne bucurăm foarte mult că această poveste continuă. Cred că eram şi obligaţi de rezultatele foarte frumoase, pe care nici noi, organizatorii, nu ne-am aşteptat să le obţinem. Am mărit echipa considerabil, chiar dacă este un proiect pe bază de voluntariat, toţi cei care participă neavând nicio pretenţie financiară, inclusiv artiştii.

Din acest an, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor are un rol foarte important în proiect, fiind vizibilă implicarea consilierului economic, părintele Gheorghe Saftiuc, consilierului administrativ Vasile Baltag şi a preotului Iulian Florea, cel care a fost delegat să reprezinte instituţia în proiect. Alături de noi au venit şi interpreţii de muzică populară Andra Matei şi Grigore Gherman, Andra fiind prima suceveancă ce a adus în judeţ trofeul celui mai important Festival de folclor din România, «Maria Tănase», organizat la Craiova, iar Grigore are o educaţie muzicală foarte solidă şi predă canto popular la Bucureşti. Cu ajutorul celor 10 persoane am reuşit să aducem şi artişti din alte zone ale ţării. Angelica Flutrur l-a adus pe bunul prieten şi coleg hunedorean Ovidiu Homorodean, iar Andra Matei a determinat o tânără interpretă foarte îndrăgită din zona Mehedinţului, Olguţa Berbec, să se alăture spectacolelor maraton, adevărate regale de folclor“, ne-a spus Mihaela Bîrsan, iniţiatoarea şi coordonatoarea proiectului.

Artişti renumiţi în echipa „10 pentru folclor“

Întâlnirile au fost cu atât mai importante cu cât în sală s-au aflat şi factorii de decizie de la nivelul Inspectoratului Şcolar şi cei ai localităţilor care au susţinut proiectul „10 pentru folclor“. Majoritatea dintre ei au susţinut introducerea folclorului ca obiect de studiu în şcoli, mai ales că proiectul este susţinut de cei mai cunoscuţi artişti populari din Bucovina.

„Sunt onorată că fac parte din acest proiect, iubesc foarte mult copiii şi abia aştept să mă reîntâlnesc cu ei în fiecare şcoală. Explicăm copiilor, părinţilor şi profesorilor de ce ar trebui să fie implementată ora de folclor în şcoli. Trăim într-o lume modernă, dar nu trebuie să ne uităm rădăcinile. Lucrul acesta ar trebui să-l învăţăm prin studiu şi practică, iar prin muzică îi atragi pe copii spre folclor. Le cântăm, facem hore, jucăm împreună, vrem să le trezim dor pentru aşa ceva. Prin joacă, prin cântec ei învaţă mai mult despre folclor. Este mult mai simplu pentru copii o astfel de modalitate de a le preda folclorul. Folclorul se cultivă de mic, de aceea am mers la şcolile cu clasele I – VIII. Sper să ajungem la cât mai multe şcoli şi folclorul să devină un obiect de studiu important“, ne-a precizat solista de muzică populară Angelica Flutur.

„Eu am terminat Facultatea de Litere, română-spaniolă, iar prin acest proiect sunt un fel de învăţător. Copiii văd în noi un exemplu, iar eu vreau să fiu demnă de acest exemplu şi să le arăt copiilor partea frumoasă a ceea ce fac eu. Folclorul nu înseamnă numai muzică populară, ci şi poveşti, basme, înseamnă şi zicători şi ei trebuie să ştie din toate câte puţin, a adăugat solista Andra Matei.

Grigore Gherman este din Cernăuţi şi s-a stabilit la Bucureşti de 5 ani, unde predă muzică la şcoala actriţei Cristina Stamate. Crede din toată inima că este un proiect de care avea nevoie Bucovina pentru că „aici muzica populară este mult mai curată decât în alte zone, aflându-se pe aceeaşi treaptă cu credinţa, cu omenia. Chiar era nevoie de acest proiect nu pentru că muzica populară este cartea de vizită a neamului nostru, ci pentru că ne reprezintă starea de suflet, ca oameni credincioşi, muncitori. Am îmbinat credinţa cu folclorul, elemente care în ultimii ani au reuşit să unească nordul cu sudul Bucovinei.“

Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava sprijină demersul artiştilor

În proiectul «10 pentru folclor» şcoala a fost reprezentată în egală măsură de Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava, prin inspectorul şcolar general Gheorghe Lazăr şi inspectorul de arte Loredana Ceică, iar Arhiepiscopia Sucevei şi a Rădăuţilor susţine proiectul prin părintele Iulian Florea.

„Ediţia de anul trecut a acestui proiect a avut rezultate foarte bune, 120 de opţionale pentru folclor fiind foarte importante pentru elevii care vor să ducă mai departe tradiţiile poporului român şi ale zonei noastre. «Cusături tradiţionale româneşti», «Obiceiuri şi tradiţii la români», «Tradiţii şi obiceiuri populare în satul meu», «Folclor în sat», «Patrimoniul cultural din Bucovina», «Satul de ieri şi satul de azi», «Tradiţii şi obiceiuri româneşti», «Folclorul, sufletul românului» sunt doar câteva denumiri ale opţionalelor din acest an școlar. Este o gamă variată de denumiri prin care copiii se apropie de folclor prin cusături, prin instrumente muzicale, prin obiceiuri sau meşteşuguri tradiţionale, prin dans şi cântece. Trebuie să ducem mai departe această zestre frumoasă a Bucovinei şi doresc ca în anul şcolar 2017-2018 să avem peste 200 de astfel de opţionale“, ne-a spus inspectorul şcolar general Gheorghe Lazăr.

„Este o onoare şi o bucurie pentru noi să punem suflet în ceea ce numim «10 pentru folclor». Biserica dintotdeauna a fost parte integrantă din spiritualitatea noastră străbună, iar în Bucovina lumea merge la marile sărbători în costum popular. Dacă ne gândim numai la Simion Florea Marian, un folclorist al sfântului altar, un slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, un reprezentant de seamă al bisericii şi un mare etnograf şi folclorist din ţinutul Bucovinei, această invitaţie reprezintă o onoare pentru biserică“, a adăugat preotul Iulian Florea.

„Dacă nu ar fi folclor, noi ca popor nu am mai exista“

Leonard Zamă, numit şi omul orchestră prin numărul mare de instrumente tradiţionale la care cântă, face parte din echipa care a pus bazele proiectului. „Eu tot timpul am fost aproape de copii pentru că am şi eu elevi şi îi îndrum tot timpul să cânte la instrumentele tradiţionale româneşti. Dacă nu insist eu, care le stăpânesc, altul nu ar putea să o facă. Totul trebuie să pornească de la oameni cunoscători, pentru instrumente populare tradiţio­nale nu avem acele metode analitice de predare şi atunci trebui arătat ochi la ochi, mână la mână cum trebuie manevrat fiecare instrument. Ar fi păcat să nu îi învăţăm pentru că instrumentele tradiţionale mâine, poimâine poate nu le mai întâlnim în România. Venim cu acest proiect şi pentru ca aceste instrumente să fie păstrate şi folosite, să îi îndrumăm pe aceşti copii să prindă dragoste de folclor şi de instrumentele tradiţionale folosite de ţăranul român. Este mai greu să înveţi un instrument tradiţional decât să stăpâneşti bine o melodie cu vocea, de aceea pedagogii, învăţătorii şi părinţii se ocupă mai mult să găsească talentele vocale. Eu apreciez părinţii care investesc într-un copil care iubește muzica şi nu îl obligă să cânte. Folclorul este totul. Dacă nu ar fi folclor, noi ca popor, nu am mai exista“, s-a destăinuit instrumentistul Leonard Zamă

GALERIE FOTO


Silviu Buculei

Revista Lumea Satului nr. 8, 16-30 aprilie 2017 – pag. 50-52

Dansul popular românesc se află pe mâini bune!

M-am întrebat ce anume l-ar determina pe un om să-și plătească transportul și cazarea timp de o săptămână pentru a oferi sau a lua lecții de dans tradițional. Sau din ce motiv o familie ar cheltui mii de lei cu înființarea și susținerea unui ansamblu folcloric de pe urma căruia nu câștigă nimic, în afară de mulțumirea interioară, ceea ce nu-i deloc puțin. Am găsit răspunsurile la „Coregrafia dansului tradițional, astăzi“, manifestare găzduită de Casa de Cultură „Aurel Stroe“ din Bușteni și organizată de Centrul de Cultură Prahova și Asociația Așezămintelor Culturale din România, în perioada 2-6 noiembrie.

Nu știu cu ce sau cum să încep. Aș putea recurge, ca atâția alții care scriu și vorbesc despre folclor, la citate din literatură despre vatra românească, veșnicia care s-a născut la sat, râu, ram, susur, izvor, univers rural etc. Dar s-ar putea să stric frumosul din ceea ce a fost să fie cu adevărat frumos! Deseori mi s-a întâmplat să fiu prezentă la manifestări care vorbeau despre tradiție și port popular, dar organizatorii făceau totul ori prea ca la carte, ceea ce aducea un artificial deranjant, ori superficial, să fie bifată acțiunea din agenda obligatorie de activități. Sau mi s-a întâmplat să iau interviuri unor soliști de la care m-am chinuit să storc măcar o fărâmă din emoția pe care susțineau că o pun sau o transmit prin cântec. Și n-am găsit freamăt nici în muzică, nici în suflet, nici în vorbe meșteșugite. La Bușteni, timp de două zile, am văzut ceea ce și-ar dori mulți să întâlnească ori să trăiască. Am văzut multă sinceritate. Pasiune. Ce altceva să fie la mijloc încât să vrei să mergi la un program fix fără să te oblige nimeni, să dansezi până curg apele de pe tine, să repeți pași de dans ore-n șir, să mergi pe stradă și să reiei o mișcare pe care crezi că n-o stăpânești bine? Am văzut dăruire și prietenie. Cum altfel să se cheme faptul de a oferi colegilor tot ceea ce ai învățat și știi despre dansul dintr-o anumită zonă folclorică? Profesionalism. Ei da, la Bușteni s-au reunit peste 100 de coregrafi din toată țara, ceea ce ar echivala cu un nucleu, cu spuma dansatorilor profesioniști și a cunoscătorilor de tradiție din România, de-acolo, de undeva, de la rădăcina neamului.

Profesorii-coregrafi, garanția păstrării dansului popular autentic

La ediția din această toamnă s-au predat dansuri – fiindcă așa ceva se întâmplă la aceste colocvii – din zona Sălaj (profesori-coregrafi Gabriela și Marin Hossu) și zona Bărăganului (Ialomița, maestru coregraf Nicușor Iancu și Brăila, profesor-coregraf Marian Rusu). Adică au fost aproape șase zile de lecții, de aplicații practice cum ar veni, însușite de alți profesori, coregrafi sau maeștri din țară, aflați în ipostaza temporară de elevi, pentru ca mai apoi să poată retransmite, cu fidelitate, dansul unei zone etnofolclorice în celălalt capăt al țării. Lucrurile sunt un pic mai profunde de-atât. Mă gândeam într-o doară la denumirea „centrul județean pentru conservarea și promovarea culturii tradiționale“, niște instituții înființate în subordinea consiliilor județene. N-am idee câtă „conservare“ se face acolo. Pesemne nu din cale afară, de vreme ce avem biserici monument – istoric cu termopane. Dar la „Coregrafia dansului tradițional, astăzi“ chiar așa ceva se întâmplă, se difuzează dansuri învățate din cine știe ce meleaguri neștiute ale țării. Transmițându-le „în original“, se cheamă că se vor păstra undeva, la un maestru, la un tânăr îndrăgostit de jocul popular, la un coregraf, la un ansamblu folcloric, într-o carte, pe un suport video, în inima cuiva. Specialiștii prezenți la Bușteni – în țară or mai fi fiind și alții – fix așa ceva au făcut. Într-un fel, deși s-ar putea să exagerez, predând și preluând un dans învățat în respect pentru autentic, am avea certitudinea că profesioniștii acestui domeniu sensibil sunt cumva garanția păstrării tradiției. Sunt, sper, oamenii care ne feresc de kitschul care a năpădit inclusiv muzica și dansul popular sau de importul de balca­nisme imaginate, nici măcar preluate în tradiția popoarelor din această zonă.

Pasiune, profesionalism și dăruire

La Bușteni, de asemenea, am văzut cum arată dragostea pentru loc, neam și tradiție. Cuvinte mari, veți spune, poate da, sunt, doar că ele mai au uneori corespondent în realitate. Iar această dragoste nu-i doar apanajul „nostalgicilor“, cum simplu trimitem noi în derizoriu o pasiune sau alta, ci și al tinerilor. Da, sunt tineri care fac dans popular din plăcere, se vede pe fața lor transfigurarea, transmit cu totul emoția, ba mai și pun bani din buzunar, uneori mulți, pentru a avea siguranța că să se păstrează și se transmite mai departe izvorul la care s-a adăpat neamul. Este cazul celor care, din niște venituri modeste, au rupt și și-au plătit cazarea special pentru a învăța ce înseamnă calitate și respect pentru folclor. Există şi unii care, precum familia Luminița-Maria și Doru-Ion Hurlup din Bod, Brașov, au înființat și susțin pe cheltuiala lor un ansamblu de dansuri populare în acest sat depopulat de sași și repopulat cu oameni veniți de oriunde, rătăciți de vetrele lor culturale. Sau cum este Daniela Gherlea, din Roșia – Bihor, care a reclădit ansamblul risipit în uitare vreo două decenii. Ori cum sunt profesorii și maeștri-coregrafi Ioan Garoafă, de la unul dintre cele mai frumoase grupări folclorice din România, Ansamblul „Maria Tănase“ din Craiova ori Grigore Simionca, de la fel de vestitul „Transilvania“ din Baia Mare – Maramureș. Iar cine dorește să învețe despre pasiunea pentru dans și tradiții să stea de vorbă cu Marcel Boța, cobzarul-director din Băilești, cu Nicușor Iancu de la „Doina Bărăganului“ – Ialomița, cu Dumitru Dragomir din Armeniș – Caraș-Severin, cu Lili Vasiliev din Mahmudia – Tulcea, prima persoană care a pus bazele unui cămin cultural privat, cu Nelu Gheorghe de la Plopeni, cu Marin Văcărelu, de la Drajna, cu Liliana Comana de la Otopeni etc. Să ne scuze cei pe care nu i-am numit aici... Iar ca lucrurile să fie duse la bună împlinire, în una din seri a avut loc un spectacol demonstrativ (cu o sală jumătate-jumătate, adică pe jumătate goală, din păcate!), pus la punct într-o zi și jumătate, cu dansuri și portul popular din fiecare regiune a țării. A fost, cred, cea mai frumoasă reprezentație la care am asistat în ultimii 10-15 ani!

GALERIE FOTO


Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 50-51

  • Publicat în Social

In memoriam Ileana Sărăroiu

Pe 13 mai s-au împlinit 37 de ani de la dispariția prematură și fulgerătoare a uneia dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică populară pe care le-a dat România, Ileana Sărăroiu. Anul acesta, dacă nu i s-ar fi frânt aripile atât de devreme, solista ar fi împlinit 80 de ani. Întrebarea care probabil este pe buzele tuturor: dacă în scurta sa activitate (a murit la 43 de ani și doar după 15 ani de cântat la cel mai înalt nivel, perioadă socotită de la prima imprimare radio) a lansat atâtea melodii nemuritoare și a ajuns să fie considerată o voce strălucită, poate printre cele mai bune ale timpului său, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit și astăzi?

Ileana Sărăroiu s-a născut în satul Valea Voievozilor, din comuna Răzvad – Dâmbovița, la 25 septembrie 1936. Urcă pentru prima dată pe scena Casei de Cultură Târgoviște când nici nu împlinise 14 ani. Abordează, atunci și mai târziu, cu foarte mare ușurință, mai multe genuri muzicale: romanță, muzică ușoară, cântece de petrecere și muzică populară. Înzestrată cu un uriaș talent nativ și o voce inconfundabilă, se impune printre interpreți fără să fi obținut trofee la concursurile specifice de folclor. Urmează cursurile Școlii Populare de Artă din Târgoviște și imediat, la București, este angajată, la sugestia textierului Harry Negrin, la Teatrul „Ion Vasilescu“. Până în 1964, când este cooptată în echipa Ansamblului „Ciocârlia“, cântă la vestitele restaurante bucureștene Athénée Palace, Cina, Intercontinental și Minerva, la ansamblurile de cântece și dansuri ale Aviației și Direcției Generale a Serviciului Muncii. A fost colaboratoare a Radioteleviziunii Române. În 1964 imprimă primele piese culese din zona Munteniei la radioul public, iar în 1966 își lansează primul disc la Electrecord. De altfel, toate cântecele reținute azi în Fonoteca de aur sunt realizate cu cele mai profesioniste orchestre și producători. Efectuează numeroase turnee în țară și străinătate, pretutindeni bucurându-se de un enorm succes. În apogeul carierei, când nu împlinise 43 de ani, Ileana Sărăroiu a fost răpusă de-un anevrism cerebral, cel care i-a provocat, în timp ce cânta pe undeva, prin Călărași, un accident vascular fatal.

Perfecțiune în interpretarea romanței

Specialiștii și colegii o consideră una dintre cele mai mari interprete de romanță, după Ioana Radu și Mia Braia. Indiferent de genul muzical abordat, piesele lansate de Ileana Sărăroiu au devenit nemuritoare: „Păsărică, mută-ți cuibul“, „De ce oare eu te-am cunoscut“, „Romanța mea“, „Inimă“, „Pe sub fereastră curge-un râu“, „Am greşit“, „Ți-o părea, puiule, bine“,„Unde e Târgoviștea“, „Doi voinici din Valea Mare“, „De ce plângi, fetița mamii“, „S-a dus vremea de demult“, „Inimioară cu dor mult“, „Ieși, măicuță, la portiță“, „Cântă cucul jos, în luncă“ etc. O altă mare interpretă, plecată și ea în Ceruri, Lucreția Ciobanu, spunea despre Ileana Sărăroiu că „avea o voce curată, foarte bună, excepţională chiar“. Și regretatul Ion Dolănescu, alt nume de referință în muzica populară, vorbea la superlativ despre fosta sa colegă de scenă: „Ileana știa să cânte pentru fiecare și e mare lucru să-ți faci un repertoriu atât de vast. Cânta și romanțe, cânta orice, în toate limbile pământului. Avea darul de a captiva pe toată lumea. Eu zic că fata asta a avut atâta forță – era descurcăreață din cale afară – încât nu avea nevoie de ajutorul nimănui ca să se lanseze. Era o cântăreață completă. După Mia Braia și Ioana Radu, Ileana Sărăroiu s-a apropiat foarte mult de perfecțiune în interpretarea romanței“ (Radio Antena satelor). Foarte târziu, poate mult prea târziu pentru ceea ce a însemnat și înseamnă Ileana Sărăroiu pentru muzica populară, instituțiile de cultură din județul pe care solista l-a reprezentat în lume, vorbim despre Dâmbovița, au organizat un festival cu numele acestei artiste simbol, aflat abia la a patra ediție. A patra dacă va avea loc și-n 2016!

Maria BOGDAN

Mariana Anghel, un reper de autenticitate și valoare în folclorul românesc

După 34 de ani de cântec la cel mai înalt nivel, Mariana Anghel poate fi socotită – de fapt este socotită – reper în ceea ce înseamnă nu doar folclorul hunedorean, ci întreaga muzică populară ca valoare, tradiție, autenticitate, respect, ținută, interpretare. La 16 ani debutează la TVR în prima ediție a emisiunii „Tezaur folcloric“, la 17 ani câștigă prima etapă a concursului „Florea din grădină“ și multe alte distincții de prestigiu, iar de atunci și până astăzi drumul în cântec al Marianei Anghel este unul de excepție. Născută în frumoasele ținuturi ale Văii Streiului, la Călanul Mic – Hunedoara, inter­preta a dăruit publicului melodii de colecție, toate înregistrate în radio și televiziune, a fost răsplătită cu premiul Fundației „Ethnos“ pentru culegerea și valorificarea folclorului, fotografia sa se află la sediul Organizației Internaționale de Folclor de la Modling – Austria, ca reprezentantă a României în galeria valorilor din muzica populară a țărilor din întreaga lume, este inclusă în dicționarul personalităților hunedorene, iar publicul a răsplătit-o cu prețuire neîntreruptă vreme de peste trei decenii.

– Dna Mariana Anghel, ce-au însemnat pentru dvs. TVR, „Tezaur folcloric“ și reputata realizatoare Mărioara Murărescu?

– Cariera mea li se datorează, mă socotesc realmente un produs al TVR. Debutând în prima ediție a „Tezaurului folcloric“, mai târziu, când mă prezenta, dna Murărescu spunea că am o vârstă cu emisiunea domniei sale. Cred că eu am avut șansa unor întâlniri oarecum providențiale; ele mi-au rânduit fericit destinul artistic.

– Până la TVR ce-a fost?

– Până să fiu difuzată la postul public de televiziune, de rosturile mele într-ale muzicii populare s-au îngrijit părinții și fratele meu. Cu mama am făcut naveta la București, când luam lecții de la etnomuzicologul și prof. univ. Emilia Comișel, iar fratele, mai mare ca mine cu cinci ani și care a studiat muzica începând cu clasa întâia, a fost primul meu profesor. Cu el exersam, mă punea să repet un pasaj până i se părea lui că sună perfect. Mai târziu, când aveam 12 ani, am devenit, prin concurs, solista Ansamblului „Doina Streiului“, de la Călan, practic acolo mi-am făcut ucenicia, cântând pe scene importante cu orchestra. Mai târziu am activat în cadrul Ansamblului folcloric „Getusa“ al Centrului de Creație Deva, unde eram înconjurată de toată atenția posibilă sub aspect profesional. Eram într-un fel mândria zonei, după ce am apărut la „Tezaur folcloric“ și obținusem atâtea trofee, inclusiv „Floarea din grădină“, aveam profesori cu care mă pregăteam, îmi selectam repertoriul, am făcut primele culegeri folclorice.

– Dvs. ați urmat și o facultate cu profil muzical. Vreau să vă întreb: cât a contat faptul că ați avut nume cu greutate care v-au format în primii ani și mai apoi cât a atârnat studiul în selectarea repertoriului, dvs. fiind recunoscută nu doar pentru interpretarea: deosebită, ci și pentru autenticitatea pe care o aduceți în muzică și pe scenă?

– Cred că divinitatea a avut grijă să-mi împli­nească dorințele, fiindcă de mică doream să ajung unde am ajuns, poate nu atât de departe, dar marii specialiști care mi-au fost alături în perioada de formare și perfecționare în tehnica vocală au fost hotărâtori pentru devenirea mea artistică. Am avut, e drept, și mare putere de concentrare, dorința de a învăța, capacitatea de a memora și dragostea pentru melosul popular, autentic, adevăr folcloric, cum spun eu. Este ceea ce încerc să transmit și eu elevilor mei de la Școala Populară de Arte și Meserii „Ilie Micu“ din Sibiu.

– Prezentând melodia „Suntem uniți de Carpați“ vorbeați despre îngemănarea inclusiv în sufletul dvs., nu numai în cântec, a mai multor zone: a Sibiului, acolo unde sunteți colaborator permanent al „Cindrelului - Junii Sibiului“ și profesor la catedra de canto, Vaideeni, Vâlcea – de unde este soțul dvs. și Ținutul Hunedoarei, unde v-ați născut. Care este adevăratul „acasă“?

– Călanul Mic, locul unde trăiesc părinții mei și unde am copilărit. Întotdeauna universul copilăriei este punctul de unde pleci și unde te întorci de fiecare dată, de acolo îți încarci sufletul, de acolo îți iei seva, puterea.

– Vorbind despre Călanul Mic, în ce mod v-a influențat acest spațiu cântecul?

– Sută la sută! Trăirile mele adunate pas cu pas, în perioada de formare ca om, dar și ca interpret, s-au transferat în cântec. Faptul că am participat la toate secvențele care se petrec aievea în universul rural, de la naștere la moarte, de la bucurie la tristețe, m-au făcut să știu să dau valoare fiecărui cântec. Au fost foarte multe piese culese cu care aproape m-am confundat; ele nu aveau nicio legătură cu povestea mea, dar am intrat în atmosfera lor poate tocmai pentru că regăsesc în ele episoade trăite, sentimente, întâmplări.

În perioada de formare am făcut acest lucru inconștient, dar mai târziu, după studii, am știut să gestionez stările de pe poziția specialistului. Una peste alta, cântecele, fie că sunt creații proprii ori folclor cules, sunt rezultatul acestor experiențe de viață.

– Sunteți, trebuie să spun, selectiv prezentă pe micul ecran și în spectacole. Oamenii vă pot urmări însă și în concerte de muzică religioasă.

– Am pornit un proiect în urmă cu șapte ani – concepția și regia îmi aparțin – devenit deja tradiție, de muzică religioasă. Am plecat la drum împreună cu actorul Dorel Vișan, cu orchestră și grup vocal, pe urmă, pentru complexitate, am colaborat și colaborez cu Ionuț Fulea și actrița Maria Ploae. Ni se solicită turnee de mai multe ori pe an, în preajma sărbătorilor, este un proiect tare drag nouă.

– Și publicului. Se umple sala?

– O, da! Este un adevărat fenomen. Oamenii au nevoie de rugăciuni cântate. Oamenii au nevoie să-i asculte pe Dorel Vișan sau Maria Ploae. Oamenii își fac timp și pentru suflet. Au mare nevoie de așa ceva!

– Oamenii au nevoie și de folclor?

– Să știți că, în toată nebunia asta, noi încă mai avem iubitori de frumos și de folclor. Întotdeauna au fost curente din acestea moderne, dar ele vin și pleacă, nu lasă nimic în urmă, fiindcă n-au consistență și mesaj. Nu transmit nimic. Or, valori fundamentale, cum sunt Maria Tănase sau Maria Lătărețu, n-au vârstă, se adresează rădăcinii românismului.

– Se întorc oamenii din risipiri? Revin la valori, la izvor, la rădăcina neamului, la tradiție?

– Totul se întâmplă ciclic. După experimente sau năuciri temporare, toți revin la ceea ce ne definește ca neam. Știți, e ca atunci când îl căutăm pe Dumnezeu oriunde, numai în sufletul nostru nu, și de fapt El e acolo permanent... acolo locuiește. Așa și cu tradiția ori folclorul adevărat: fac parte din inima noastră, românismul și izvorul se află în noi; trebuie doar să le redescoperim.

Maria Bogdan

Ioana Dan. O valoare înscrisă în arhiva radioului public

IOANA DAN n-a putut despărți cariera didactică de dragostea pentru folclor. Predă muzica la șase școli gimnaziale din Cerașu, Drajna și Posești-Prahova, ca profesor titular, este profesor-îndrumător al grupului vocal de adulți din cadrul Ansamblului „Poienița“ din Drajna, cântă în spectacole, este invitată în emisiuni folclorice la posturile locale și naționale de televiziune, dar izbânda cea mai mare se leagă de faptul că piesele sale au fost incluse în arhiva radioului public. Tânăra știe că o mai completă recunoaștere decât cea a specialiștilor de la Radiodifuziunea Română, poate singurul loc unde se mai triază corect valorile, nu poate exista pentru un interpret.

– Ați visat vreodată să fiți o mare solistă, o Irina Loghin, de exemplu, că tot suntem în Prahova?

– Cine nu visează la așa ceva? Între timp însă mi-am dat seama nu doar că îmi place să cânt. Că mai important este să știu ce, cum și unde cânt. Dar aș fi vrut să fiu Ileana Sărăroiu! Mi-a fost și-mi este model, reperul meu în tot ceea ce înseamnă interpretare, repertoriu, autenticitate, valoare.

– Când v-ați dat seama că viața dvs. este legată de muzică, de cântec?

– La mine acasă, în Vâlcănești-Prahova, am urcat pe scenă ca oricare alt copil, la serbările școlare. Mai târziu am activat în cadrul Ansamblului „Brâulețul“. Cred că atunci am știut precis că tot restul vieții mele vreau să fac muzică. Am fost admisă la Liceul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploiești, unde nu exista decât o secțiune de canto clasic. În acel an conducerea școlii a decis să înființeze o clasă de folclor, eu fiind prima elevă înscrisă la canto popular. L-am avut profesor pe dl Leonida Brezeanu, cel care coordona și Ansamblul „Marama“, renumit la acea vreme. Dânsul mi-a îndrumat pașii către dna Maria Văduva, cunoscuta interpretă de muzică populară din Muntenia, pe care o admir fără rezerve. Fiul domniei sale, naistul Romeo Văduva, m-a învățat primele noțiuni de teorie a muzicii.

În timpul liceului am mers o vreme la Școala Populară de Artă (clasa prof. dr. Maria Tănase Marin), la Palatul Copiilor (prof. Victoria Catană), iar cu „Marama“ am fost în turnee în Turcia, Italia și în țară. Mi s-a părut natural apoi să urmez o facultate de muzică, iar acolo am avut șansa de a-l avea profesor pe dl Gheorghe Oprea, cel care mi-a coordonat lucrarea de licență, dar în plus a mai făcut două lucruri: m-a făcut să doresc să urmez o carieră didactică și m-a învățat ce înseamnă muzica de calitate.

Îmi place grozav munca de profesor. Ador copiii, iubesc folclorul, deci s-ar putea spune că mi-am împlinit vocația.

– Ați câștigat și câteva premii la concursuri de folclor („Irina Loghin“, „La izvor de dor și cântec“, „Miorița“).

– Da, însă nu am perseverat, fiindcă mi-am dat seama că nu am un repertoriu distinct și din acest motiv am de pierdut. În jurii erau specialiști faimoși (prof. Emilia Comișel, prof. Gheorghe Oprea). Îmi spuneau: „E-n ordine, ai o voce foarte frumoasă, interpretezi bine, riguros, dar n-ai o muzică a ta, o identitate.“ Și atunci am lucrat la acest aspect. Nu imediat însă. Am vrut întâi de toate să am o stabilitate, m-a interesat să mă titularizez la catedră, mi-am obținut gradele didactice și abia apoi am pornit la munca de a culege folclor. N-am avut foarte mare noroc; am găsit fragmente de piese la sătenii din Cerașu, unde locuiesc acum, la mama, la bunicul meu, cântăreț și el la armonică, le-am îmbunătățit, păstrând structura de bază însă, iar cele șapte melodii sunt imprimate în radio, cu Orchestra Națională, condusă de maestrul Adrian Grigoraș. Iar marea mea mulțumire este că toate au fost incluse în arhiva radio, ceea ce înseamnă mult, e ca și cum aș fi trecut cel mai important examen din viață. E confirmarea că munca mea este de calitate.

– În afară de a vă asculta la radio, de a vă vedea la televizor, unde vă mai pot întâlni iubitorii de muzică? Ce planuri muzicale aveți?

– Concertez numai cu Ansamblul „Poienița“, condus de dl Marin Văcărelu, iar dânsul are multe parteneriate în județ și în țară ori cu Republica Moldova. Nu merg separat în spectacole pentru că nu am timp: școala îmi ocupă mare parte din zi, am o familie foarte frumoasă, mă ocup de educația fetiței mele de 9 ani, care are și ea o voce tare frumoasă, iar când am un răgaz îl folosesc pentru a imprima un următor material la radio. O să vă mirați, nu vreau să-mi fac un CD fiindcă, în opinia mea, acesta nu reflectă nici calitatea interpretativă a unui solist și nici valoarea repertoriului.

Maria BOGDAN

Niculina Merceanu, un nume de referință în folclorul românesc

Chiar dacă termenul n-a fost tocmai bine asumat de tatăl său, nici măcar domnia sa nu-l folosește, NICULINA MERCEANU exact așa ceva a fost și este, un artist. Unul complet. Exigent în creație și profesie. Când a cântat muzică ușoară, a făcut-o bine. O dovedesc premiile de la festivalurile studențești. Muzica populară i-a adus nenumărate distincții, dar mai mult decât atât, este exprimată cu rigoarea muzicologului. Ascultați-i doar repertoriul! Ca profesor, a șlefuit generații întregi și a câștigat o mulțime de concursuri naționale. La TVR, acolo unde a realizat emisiuni folclorice, a lăsat amintirea unui profesionist de marcă. Astăzi scrie poezie și face ce a știut mai bine toată viața, promovează, în cadrul unei asociații culturale, România profundă, valorile tradiționale, câte mai sunt. Și cântă. Aduce în atenția publicului sufletul Romanaților.

– Sunteți născută, dna Niculina Merceanu, în orașul Corabia, pe malul Dunării, în vechiul Romanați. Vorbiți-ne, vă rog, despre familia dvs., cum v-a fost copilăria, despre împrejurările care v-au apropiat de muzică.

– Îmi faceți o mare plăcere că mă purtați spre timpuri și amintiri foarte dragi, pagini de viață pe care putem să le răsfoim împreună. Vă mulțumesc! N-o luați ca pe o exagerare în idealizare, dar chiar mi s-a întâmplat să mă nasc într-o familie frumoasă: doi părinți care s-au iubit foarte mult, un copil crescut în multă dragoste și ocrotire, un cămin cald și armonios, o dăruire rară în a fi atent educată. Să mă apropii însă de întrebarea dvs., mama mea provenea dintr-o familie avută; a învățat de la bunica multe din obiceiurile de la țară, cântece, descântece, meșteșuguri. A devenit ea însăși o creatoare populară, își prepara singură, într-o făbricuță, firul de borangic din gogoșile viermilor de mătase, îl „trăgea la dulap“, așa era expresia, confecționa pânză pentru cămăși, lucra costume populare, ștergare, vestitele noastre marame. M-a fascinat întotdeauna această latură de artist a mamei și am îndrăgit, la rându-mi, tot ceea ce era legat de tradiția adusă de la bunici, purtată în timp de ea și preluată, sub altă formă, de mine.

– Deci nu muzica este cea care v-a stârnit interesul prima dată. Înțeleg totuși că aveați nouă ani când ați urcat pe o scenă. V-a descoperit, încurajat cineva?

– La făbricuță veneau femei să prelucreze gogoșile, stăteau la rând din zori până-n noapte. De la ele am auzit tot felul de basme, povestiri, poezii populare, glume și cântece. Dar și mama avea o voce fermecătoare. Fire curioasă și avidă de cunoaștere, am ascultat, am învățat și-am început să reproduc tot ceea ce reținusem. Intuind un talent nativ, mama a visat de pe atunci o carieră muzicală pentru mine. Tata, în schimb, mi-a dezvoltat cealaltă latură, a pasiunii de a citi, de a studia. El a deținut poziții sociale importante în oraș și mi-a dăruit multe din capodoperele literaturii române și universale. Am fost interesată nu doar de beletristică, m-au preocupat deopotrivă matematicile, am fost într-o clasă de real în liceu, muzica sub toate aspectele ei, etnografia, istoria, iar toate la un loc m-au făcut să înțeleg rădăcinile și particularitățile neamului nostru.

Revenind la muzică, da, învățătoarea Ligia Săndulescu este, într-un fel, cea care m-a descoperit, aveam nouă ani când am cântat prima dată în public, cu prilejul unor alegeri locale, cred. Mai târziu, un rol esențial l-a jucat profesorul Gheorghe Ciucu, dânsul m-a dus la un prim concurs, la Casa de Cultură din Corabia. După ce am obținut premiul de autenticitate la Festivalul „Maria Tănase“ lucrurile au curs de la sine, devenisem o mică vedetă.

– Ce v-a făcut, în clasa a XI-a, să vreți să mergeți la „Steaua fără nume“, abordând un alt gen muzical?

– Cântam orice atunci. Chiar am fost la Festivalul „Spicul de aur“ din Slatina, unde am luat premiul I la muzică ușoară. A fost o preselecție pentru „Steaua fără nume“, m-am înscris și, din 800 de concurenți, am fost printre cei patru aleși din regiune. În etapa următoare, cu un juriu din care făceau parte marele bariton Octav Enigărescu și exigenta compozitoare Camelia Dăscălescu, care ulterior mi-a devenit profesoară de canto, am primit nota maximă, ca și în etapa a II-a, de altfel, pe urmă am întrerupt, fiindcă devenisem studentă. Atunci a fost prima mea întâlnire cu televiziunea și cu micul ecran, am cunoscut-o pe Simona Patraulea, pe care o prețuiesc tare mult. Și tot atunci am fost difuzată la Radio Craiova.

– Ați intrat la Facultatea de Muzică din Timișoara a 4-a pe listă și ați absolvit ca șef de promoție.

– A fost un mic complot cu mama. Tata nu accepta ideea de a avea în casă o artistă (mai târziu s-a consolat), în consecință a insistat să urmez magistratura. În loc să mă prezint la admitere la Drept, m-am dus la Facultatea de Muzică Timișoara și, mai apoi, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București.

– În studenție, se înțelege, ați și cântat, nu?

– M-au luat imediat la Casa de Cultură a Studen­ților, am reprezentat facultatea la toate edițiile Festivalului Artei și Creației Studențești și de fiecare dată am fost laureata secțiunilor de muzică ușoară și populară. Atunci i-am cunoscut pe Achim Nica, Dumitru Fărcaș, Gheorghe Turda și am fost în cele mai lungi turnee în țară și străinătate, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Germania Federală. Peste ani, ca realizator TVR, am fost invitată în SUA, Costa Rica, Mexic etc.

– După toate aceste evoluții de succes pe scenă, la absolvire ați ales o carieră didactică. De ce?

– Am făcut mai mult de-atât. Profesoara mea de canto clasic mă vedea solistă la operă. Am primit chiar ofertă de la Filarmonica de Stat din Timișoara. Spre stupefacția tuturor, deși ca șef de promoție puteam primi, la repartiția națională, orice post, eu am ales Corabia. Am venit împreună cu soțul meu, ca profesori de muzică. Mi-a plăcut să fiu la catedră. Din 1974 și până în 1980 am ajuns să dirijez șapte coruri, cu toate am obținut locul I la faza națională a concursului „Cântarea României“, cum s-a întâmplat și ulterior, la București, la Palatul Pionierilor (1980-1989). În liceu, în studenție și în primii ani de profesorat am avut o perioadă muzicală plină, cu alte distincții primite la festivalurile „Corabia de aur“ – muzică ușoară, „Crizantema de aur“ – Târgoviște, „Cântarea României“, TVR a realizat un film cu mine, am înregistrat mai multe discuri cu Orchestra Radio.

– La un moment dat ați renunțat la a cânta. Curioasă alegere!

– Am renunțat la scenă, dar nu cu totul, poate pentru că așa-mi sugerase soțul meu, iar pe de altă parte, mă dăruisem întru totul meseriei de dascăl, formării, promovării și consacrării de talente, deslușirii folclorului în toate tainele lui.

– La TVR ați venit, prin concurs, în vara anului 1989. Despre ce ați realizat acolo timp de două decenii au vorbit la superlativ prestigioși interpreți de muzică populară. V-a plăcut mai mult să serviți folclorul în acest fel decât a-l cânta?

– Vă răspund altfel: nu mi-ar fi plăcut să cânt tot timpul. Am fost bucuroasă să descopăr talente, să le girez numele, am păstrat o exigență de la care nu am abdicat niciodată. Și Grigore Vieru m-a întrebat, în 2008, de ce nu cânt... La a doua întâlnire, mi-a spus: „Doamnă, vă invit la Chișinău să înregistrați“. Așa am și făcut, am lucrat 14 piese, un material excelent.

– Și, în plus, continuați acțiunea de promovare a cântecului și portului popular.

– Fiul meu cel mic, stabilit în SUA – cel mare a rămas în țară – mi-a făcut cadou Asociația Culturală „La noi, la români“. Am o colecție de costume populare din toate zonele țării, le-am prezentat în expoziții în Cipru și alte orașe din țară. Dar, la pensionare, am căpătat alte două pasiuni, cea a călătoriei – am vizitat Austria, Olanda, Franța, Grecia, SUA și cea a scrisului – am publicat o plachetă de versuri, „Melancolii de toamnă“, sper să urmeze și alte volume.

Maria Bogdan

Niculina Geru şi Daniel Arapalea, un duet în cântec şi în viaţă

Niculina Geru Arapalea şi Daniel Arapalea sunt un cuplu reuşit şi în muzică, şi în viaţă. Cei doi interpreţi de muzică populară au debutat separat pe scenă, dar şi-au împletit ulterior cântecul şi destinele în emisiunea aceleia care i-a promovat pe amândoi, solista şi realizatoarea TV Niculina Merceanu. Chiar dacă au câte o profesie stabilă, folclorul ţinând mai mult de pasiune şi suflet, tinerii se evidenţiază prin voce şi prin acurateţea interpretării.

Este oarecum dificil să cuprinzi într-un singur articol două vieţi, două voci, două destine muzicale. Dar n-am putut face altfel pentru că Niculina Geru Arapalea şi Daniel Arapalea s-au unit în cântec, formând poate duetul cu cea mai multă prospeţime din folclorul ultimilor ani. Peste tot, în emisiuni sau concerte, evoluează împreună, dar au în repertoriu şi melodii din zonele folclorice din care provin, pe care le interpretează separat. Dar ceea ce au în plus soţii Arapalea, dincolo de glasul frumos şi un stil pur al redării cântecelor, cu dese inflexiuni rapsodice, ar fi modestia, simţul măsurii, discreţia.

Din Olt

Niculina Geru Arapalea s-a născut în comuna Ştefan cel Mare, Olt, aşezare situată în Lunca Dunării, la 31 km de Corabia, oraş care găzduieşte unul dintre cele mai prestigioase concursuri folclorice din ţară, „Corabia de aur“, ajuns la a 42-a ediţie. Bunicul este cel care i-a aprins pentru prima dată interesul pentru muzica populară; cânta cu taraful la petrecerile din sat. După aceea mama a avut şi are voce bună, dar mai mult de a fredona pentru sine nu a îndrăznit niciodată. În schimb, a fost cea care şi-a susţinut fiica din clipa în care i-a remarcat talentul şi a îndemnat-o să îmbrăţişeze acest drum al cântului, deloc uşor. Dacă ar fi să vorbim despre modele, Niculina Geru Arapalea s-a inspirat mereu de la Maria Ciobanu: „Aşa îmi amintesc de mine mică, ascultând-o pe dna Ciobanu. A fost dintotdeauna preferata mea între interpreţii din Oltenia.“ Mai târziu, a mers la şcoală la Corabia, fiind absolventă a unui liceu teoretic, iar în clasa a XII-a, după ce evoluase în zeci de spectacole şcolare, s-a întâmplat să ştie să-şi culeagă şansa: „Am citit un anunţ cum că TVR, prin doamna Niculina Merceanu, organizează o preselecţie la Casa de Cultură Corabia. M-am înscris şi a fost să fie, din aproximativ 40 de concurenţi, să fiu eu cea aleasă. Bucuria aceasta, la care n-aş fi sperat, nici nu mă gândeam la aşa ceva, se întâmpla prin 1995. De aici înainte mi s-au deschis drumurile în cântec. Doamna Merceanu, prin alegerea domniei sale, mi le-a deschis. M-a chemat apoi la TVR, am înregistrat primele două cântece şi am debutat pe micul ecran la emisiunea dumneaei. Şi tot dânsa mi-a făcut cunoştinţă cu Daniel.“

Şi din Vlaşca

Daniel Arapalea este bucureştean, dar o bună parte a copilăriei este legată de cătunul Crovu, din Ghimpaţii de Giurgiu, acolo unde, mai ales alături de bunica din partea tatălui, la care-şi petrecea vacanţele, a descoperit armonia cântecului din Vlaşca. De altfel, primele melodii le are de la bunica sa, iar Daniel Arapalea spune că avea un glas remarcabil: „Ascultând-o pe ea, mi-a plăcut şi mie să cânt. La şcoală, la Bucureşti, am participat la diverse concursuri şcolare, iar prin clasa a VII-a am studiat acordeonul cu dl prof. Aurel Mustăţea, unde am aprofundat şi noţiuni despre teoria muzicii. La îndemnul său am dat examen la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti“ şi am intrat, în 1991, la clasa de canto popular a dlui prof. Gavril Prunoiu. Ulterior am urmat Universitatea Naţională de Muzică, la secţia de pedagogie muzicală. În acea perioadă am fost şi redactor colaborator la radio.“ În clasa a XII-a, când încă nu împlinise 18 ani, se întâmpla în 1995, Daniel Arapalea a debutat la radio. L-a dus acolo prof. şi interpretul Gavril Prunoiu. A fost ascultat de specialişti de marcă (Eugenia Florea şi Angela Marinescu), a trecut prin comisie, i-au fost selectate patru piese, imprimate ulterior cu Orchestra Radio, dirijată de maestrul Paraschiv Oprea, şi a fost difuzat în premieră pe undele radio. În anii următori a mai înregistrat zeci de piese cu maestrul Adrian Grigoraş. Tot atunci a fost chemat la TVR, la emisiunea „De la lume adunate“, realizată de Niculina Merceanu, iar acolo şi-a întâlnit partenera de viaţă şi de cântec.

Un dialog muzical reuşit

Din 1995 şi până astăzi, carierele soţilor Arapalea se împletesc. Dar nu imediat au început să lanseze dialogurile muzicale atât de gustate de public. A urmat perioada concursurilor, cele care confirmă un talent ori altul. Printre multele premii, Niculinei Geru Arapalea i-au rămas aproape de suflet Trofeul Festivalului „Corabia de aur“ şi Premiul special al Fundaţiei Culturale „Maria Tănase“, de la festivalul cu acelaşi nume, unul dintre cele mai puternice din ţară. Daniel Arapalea a adăugat titlului de olimpic naţional la Olimpiada de muzică a liceelor de profil (1995) mai multe premii, dar cele care l-au recomandat încă de la debut şi la care interpretul ţine sunt Premiul I la Festivalul „La fântâna dorului“ – Călăraşi (1995), Premiul publicului la concursul „Topul tinerilor interpreţi“, organizat de Radio România (1996), Premiul al III-lea la Festivalul „Maria Tănase“ - Craiova (1997) şi Trofeul „Moştenitorii“, concurs organizat în cadrul emisiunii „Tezaur folcloric“ a Mărioarei Murărescu. În primii ani, când nu existau aşa de multe televiziuni, tinerii Arapalea, care-şi unesc destinele în 2000, au fost prezenţi la mai multe emisiuni realizate de Niculina Merceanu, Mărioara Murărescu şi Teodora Popescu. Recent, au fost invitaţi la un medalion Niculina Merceanu, cea care, alături de Steluţa Popa, i-a şi fost profesoară de canto Niculinei Gerea Arapalea şi, într-un fel fericit, a jucat un rol esenţial în viaţa celor doi, tinerii neferindu-se să recunoască faptul că îi datorează în mare măsură cariera de interpreţi.

Şi-o viaţă în doi la fel de reuşită

Melodiile pe care le prezintă publicului sunt în parte culese din zona Vlaşca şi Oltenia, preluate din culegeri ori pur şi simplu sunt lucrate de soţii Arapalea, Niculina fiind responsabilă cu textul, iar Daniel, cu linia melodică. Toate piesele sunt şlefuite cu mare grijă astfel încât să păstreze înlăuntrul lor mesajul folcloric şi rezonanţele tipice melosului popular. Împreună au editat trei albume cu orchestre conduse de renumiţi dirijori, Dorel Manea (Piteşti - 1999), Ilie Fieraru (Vâlcea - 2003) şi Marcel Parnica (Târgu Jiu - 2012). Amândoi sunt prezenţi la festivaluri organizate în localităţile din sudul ţării, iar despre dialogurile muzicale, ţinute strict în sfera folclorului (de exemplu, materialul discografic „Măi mândruţă, măi olteancă“), au spus că sunt foarte îndrăgite de ascultători, poate şi pentru faptul că un astfel de gen este din ce în ce mai rar. În afară de cântec, cum spuneam, Daniel Arapalea predă muzica la un gimnaziu din Bucureşti, iar Niculina Geru Arapalea lucrează la o clinică privată, ca asistent medical. Acasă au cele mai mari bogăţii ale existenţei lor, o fetiţă şi un băieţel. În lumea cântecului amândoi ţin la o oarecare discreţie, pesemne extrasă din educaţia sănătoasă a satelor copilăriei, un frumos simţ al măsurii care s-ar putea, pe parcurs, să le returneze însutit modestia, printr-o şi mai mare recunoaştere în plan muzical.

Maria Bogdan

Un mândru „Trandafir prahovean“

Cristina Stănescu duce mai departe o poveste frumoasă a folclorului muntenesc, începută cu mulţi ani în urmă, extinsă la nivelul judeţului Prahova, cu un apogeu în perioada „Moştenitorii“ ori a „Mugurilor de tezaur“ ai Mărioarei Murărescu, aceea de a modela voci, de a sădi în sufletul copiilor dragostea de tradiţie, obicei şi muzica populară şi, prin ei, de a o retransmite unui auditoriu din ce în ce mai atent la nuanţe, trecut, românism. Grupul de performanţă de la „Trandafirul prahovean“ şi profesoara lor, interpreta Cristina Stănescu, au devenit o prezenţă constantă şi reconfortantă pe scenele din oraşele şi satele Munteniei.

– V-aţi născut în Măneciu, la poalele Ciucaşului, o comună cu peste 10.000 de locuitori, care seamănă mai mult a orăşel decât a aşezare rurală. Cât de mult şi-a pus amprenta asupra dvs. formarea într-o astfel de comunitate?

– Când m-am născut eu (2 decembrie 1981) era mai pregnantă nuanţa de rural în Măneciu. Am crescut cu educaţia aceea sănătoasă de la ţară, despre care toată lumea vorbeşte azi cu nostalgie. Aşezarea în sine mi se pare cea mai frumoasă din lume, cu Ciucaşul răsărind dintre pădurile de brad, parcă mai bogate atunci decât acum... Mi-este în suflet comuna natală, cu oameni, locuri, amintiri şi-apoi de ea se leagă începuturile mele în cântec.

– Prahova a dat nume de rezonanţă în muzica populară, Irina Loghin, Maria Văduva. Cât de mult v-au inspirat aceste interprete?

– Decisiv. Ar fi un răspuns mult prea inexpresiv să spun că am crescut cu cântecul dnei Irina Loghin? I-am învăţat pe de rost tot repertoriul, îl ştiu şi acum, nu mai puteam de mândrie că mă trag într-un fel din zona dumneaei (n.n. – Gura Vitioarei, situată pe Valea Teleajenului, ca şi Măneciu). A fost determinantă pentru mine influenţa acestei mari voci a muzicii populare româneşti.

– Cum a început povestea dvs. în cântec, de unde dragul de muzică populară, cine v-a descoperit şi v-a încurajat să îmbrăţişaţi o astfel de carieră?

– În vremurile acelea, ce altceva să fi urmărit la televizor, dacă nu „Tezaur folcloric”? Pot spune că am deschis ochii cu muzica de extraordinară calitate promovată de Mărioara Murărescu. Pe urmă, tata cânta la muzicuţă, are şi o voce bună, iar cu atâta muzică în casă era aproape firesc să îndrăgesc şi eu cântecul popular. Cea care a conştientizat că aş avea o oarecare aplecare înspre folclor a fost educatoarea mea, dna Speranţa Andronescu; dânsa m-a urcat pe scenă încă de când aveam cinci ani, m-a dus la primele spectacole şi evenimente culturale. Ulterior, mama m-a susţinut şi a mers cu mine peste tot, la toate concursurile şi festivalurile la care am participat.

– Apropo de festivalurile-concurs: care v-au rămas cel mai aproape de suflet?

– Am participat la foarte multe concursuri judeţene, regionale şi naţionale, cu rezultate frumoase, dar două m-au marcat: „Ploaia de stele“, de la TVR 1, şi „Rapsodia Românească“, de la Favorit TV. La primul concurs am ţinut să fiu o mică Irina Loghin şi am obţinut mai mult decât aş fi sperat, în sensul în care am cunoscut-o de-adevăratelea pe dna Loghin, realizatorii aducând-o în platou. Vă daţi seama că am fost copleşită. La „Rapsodia Românească“ a fost altfel, eram matură deja, hotărâsem că vreau să fiu solistă de muzică populară, aveam de-a face cu profesioniştii; am trecut prin patru etape dificile, cu un juriu exigent fie şi numai dacă vă spun componenţa – etnomuzicologul Gheorghe Oprea, muzicologul Roxana Gibescu, prof. Aurel Mustăţea. Clasarea mea pe locul 13 din 500 de concurenţi m-a încurajat foarte mult.

– V-aţi format la Liceul „Dinu Lipatti“, la clasa prof. Gavril Prunoiu, un interpret reper în melosul popular românesc. Ce înseamnă, pentru un solist, să aibă un asemenea dascăl?

– Prima dată, avându-l la catedră, înveţi respectul pentru tot ceea ce este autentic în port, obicei, tradiţie. Pe urmă nu ai cum să nu doreşti să-i semeni din punctul de vedere al repertoriului, atitudinii faţă de muzică şi de spectatori. Vreau să vă spun că eu m-am schimbat fundamental de când l-am avut profesor, mi s-a modificat realmente şi într-un sens bun viaţa. Este un model pentru tineri şi un pedagog desăvârşit.

– După ce aţi urmat Facultatea de Muzică aţi devenit, la rându-vă, profesor de canto, grupa dvs., „Trandafirul prahovean“, fiind deja foarte apreciată.

– Sunt din anul 2008 la catedra de canto popular din cadrul Palatului Copiilor din Ploieşti. Am în clase 200 de elevi organizaţi în grupe de începători şi avansaţi. Cel mai mic elev este chiar băieţelul meu, Vlăduţ, care are 4 ani şi 2 luni, iar cei mai mari sunt liceeni de clasa a XII-a. Pe cei mai buni dintre ei, vorbim aici strict despre aptitudinile muzicale, i-am cooptat în grupa de performanţă. Mergem la concursuri, avem vitrinele pline cu trofee, medalii, cupe şi diplome, începem să culegem roadele muncii noastre. Dacă ar fi să enumăr câteva prezenţe în concursuri răsplătite cu premii aş începe cu ultimul la care am participat, Concursul naţional de folclor pentru copii şi tineret „Floare de tei“, Corabia-Olt, de unde ne-am întors cu trofeul şi mai multe premii. Am fost la Râmnicu-Vâlcea, Drobeta Turnu Severin, Braşov, Călăraşi, Bucureşti etc. Judeţul Prahova deja l-am străbătut pe tot şi suntem destul de prezenţi pe micile ecrane.

– V-am văzut la mai multe spectacole, dar impresionantă a fost prezenţa dvs. la un centru pentru îngrijirea bătrânilor, unde a fost invitată şi Principesa Margareta. Mergeţi frecvent la acest gen de activităţi de natură socială?

– Întotdeauna mergem la activităţile umanitare la care suntem invitaţi. La Centrul Vasarely, din Ploieşti, a fost onorant să cântăm în faţa Majestăţii Sale Principesa Margareta, care s-a fotografiat cu noi, micuţele noastre soliste impresionând-o în mod deosebit, dar în mod egal ne-a făcut mare plăcere să aducem un strop de bucurie în inimile vârstnicilor.

– În afară de a fi profesoară şi de a evolua în spectacole alături de elevi aveţi şi o carieră solistică independentă.

– Recunosc că am lăsat în planul al doilea cariera mea. M-am dedicat în totalitate elevilor de la „Trandafirul prahovean“ şi celor doi băieţi ai mei. Dar în ultimii trei-patru ani, singură sau împreună cu copiii, sunt din ce în ce mai prezentă la emisiuni de folclor, evenimente artistice, spectacole săteşti, concerte. Anul acesta sper să reuşesc să-mi împlinesc un gând, să scot un prim album, dincolo de înregistrările pe care le am, cu 12 piese culese din zona mea, Măneciu – Slon, cu Orchestra Asociaţiei Culturale Preduşel, din Bucureşti, formată din tineri profesionişti extrem de talentaţi.

– Ca pedagog şi în acelaşi timp ca interpret, aveţi o vedere de ansamblu a ceea ce înseamnă cântecul popular în rândul tinerilor. Apreciaţi că este de calitate ceea ce se difuzează în spaţiul public?

– Nu întotdeauna televizorul este un exemplu demn de urmat. Şi nu tot ce difuzează e şi de calitate. Din păcate, şi mie mi s-a întâmplat să mă tragă la răspundere unii părinţi că nu le-am dus copilul la televizor. Mă întreabă: „Când îmi faceţi fata solistă?“ E o atitudine care strică în general. În ceea ce mă priveşte, îmi fac datoria să le insuflu dragostea de folclor, le arăt diferenţa dintre autentic şi kitsch şi sunt mândră să spun că din mâna mea au ieşit cinci copii care sunt acum elevi ai Liceului de Artă „Carmen Sylva“ şi că munca noastră este răsplătită cu sute de premii.

Maria BOGDAN

Marica Pitu, creatoarea primei piese de folclor dobrogean

Astăzi vă propunem o întâlnire-document, un dialog cu cea care a creat una dintre bijuteriile folclorului românesc, „Fată cu ochi măslinii“, Marica Pitu, prima interpretă profesionistă din Dobrogea şi ultima supravieţuitoare a tripletei de aur a folclorului dunărean, Marica Pitu, Natalia Şerbănescu, Elena Roizen. În plus, este şi o valoroasă reprezentantă, poate cea mai de seamă, a cântecului aromân.

– Doamnă Marica Pitu, adunaţi, văd, 56 de ani de cântec ca interpretă profesionistă, creatoare şi culegătoare de folclor dobrogean şi aromân. Dar, până să ajungem la cariera dvs. şi la nestematele incluse în fonoteca de aur a radioului public, vă provoc la o întoarcere în timp, acolo unde vi-s rădăcinile.

– Rădăcinile mele sunt aici, în Dobrogea, singurul pământ pe care-l iubesc. Dar mă trag dintr-o familie de aromâni fărşeroţi din Grecia (Macedonia Veche), rămăni, rumăni, remeni sau romăni, cum ne mai spunem noi, sau vlahi, cum ne numesc grecii, o ramură a latinităţii răsăritene. Bunicul meu din partea tatălui, Nacu Pitu, un om inteligent nativ, era foarte bogat, avea vreo 7.000 de oi şi un munte în proprietate. Bunicul maternal, Nicolau, era administrator al unei mari moşii din Katerina (azi, Katerini). Mama mea, Anastasia Pitu, era născută în Katerini, iar tata, Spiru, venise pe lume la Salonic.

– Tatăl dvs. era vorbitor al mai multor limbi străine.

– Avea 7 clase primare, trei în limba greacă şi 4 în română, dar a trăit şi a lucrat vreme de 20-21 de ani în SUA, la Bridgeport – Connecticut. Vorbea fluent româna, engleza, greaca, albaneza, turca şi bulgara. Era un om deştept şi foarte harnic, integru ca şi bunicii mei, şi a devenit bogat oriunde a locuit şi a muncit.

– Dumneavoastră v-aţi născut în Dobrogea, mai exact în Cadrilater, când acesta aparţinea României.

– Ceilalţi patru fraţi ai mei s-au născut în Grecia, înainte ca familia să părăsească vechea Macedonie a Eladei, iar eu am venit pe lume în Dobrogea de Sud, în Cadrilater. Când au plecat din Grecia, ai mei au pierdut toată averea, n-au recuperat nimic. Nici casa din Bridgeport n-am putut s-o redobândim. În Cadrilater tata venise cu bani mulţi, dar a rămas fără ei într-o singură noapte, după ce banca italiană la care depozitase suma a dat faliment. De multe ori l-am întrebat de ce a părăsit SUA şi apoi Grecia pentru a veni în România. Mi-a răspuns: „Cum, doar România e o a doua Americă!“ Aşa era văzută ţara atunci, ca dezvoltare. Şi adevărul e că România ne-a dat pământ, familia a cumpărat vite şi părinţii mei şi-au refăcut destul de repede averea.

– Asta se întâmpla în Cadrilater. Dar după 1940 ce s-a întâmplat, cum aţi ajuns în Constanţa?

– Când judeţele Durostor şi Caliacra au fost cedate Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova din 1940, semnat sub presiunea Germaniei, pe de o parte, şi a Rusiei, pe de alta, s-a făcut şi un schimb obligatoriu de populaţie: 100.000 de români au părăsit Cadrilaterul şi au trecut în România, iar 61.000 de bulgari din Dobrogea de Nord s-au dus în Cadrilater. Noi am ajuns întâi la Călăraşi. Am locuit într-o casă cu chirie, plină cu nemţi, fiindcă eram deja în război. Apoi, ne-au dislocat în Deltă, în nişte case turceşti, ne mâncau şerpii în acea pustietate, iar după un timp am revenit la Călăraşi. Acolo, în Bărăgan, l-am cunoscut şi pe viitorul meu soţ, român de origine sârbă, deportat din Banat. Pe urmă, din Călăraşi, am plecat benevol în Timişoara, unde ai mei au primit 5 ha de teren şi şi-au refăcut cumva averea, mai ales că fuseseră inspiraţi de disciplina nemţească. Într-un final ne-am întors pe pământ dobrogean, la Constanţa.

– Aveţi o poveste uluitoare, bună de scris, dna Marica Pitu. Dar e nevoie să ajungem la cântec.

– Tata era un tenor foarte bun, cânta mai ales la supărare. A fost atent cu vocea mea, în sensul că mi-a cultivat pasiunea pentru folclor. Am făcut Liceul Pedagogic la Timişoara, iar atunci ştiţi că se punea mare preţ pe muzică, aşa că am urmat cursuri de pian şi de canto. N-am vrut să merg în învăţământ, fiindcă ţintisem deja carierea în folclor. Talentul nativ mi-era apreciat, profesorii mă prezentaseră marelui taragotist Luţă Ioviţă. Şi tot dascălilor de acolo le datorez numele de scenă, Marica; pe mine mă cheamă Maria, cu care am fost trecută în tabloul de absolvire. În fine, m-a ispitit să merg la Conservator, n-am intrat, erau doar patru locuri, şi m-am mulţumit cu o şcoală populară de artă. În 1959, pe 7 iunie, am fost angajată ca solistă la Ansamblul „Brâuleţul“, din Constanţa...

– ...ca prima interpretă profesionistă din Dobrogea.

– Da, am fost prima solistă profesionistă, eu şi Natalia Şerbănescu. Toată activitatea mea a fost legată de Constanţa. Am făcut parte din Ansamblul „Nunta Zamfirei“ al ONT, am lucrat ca instructor metodist pe partea artistică la Casa de Cultură a Sindicatelor, am înfiinţat un ansamblu de cântece şi dansuri populare şi, evident, am cântat. Am evoluat în concerte alături de nume de rezonanţă ale cântecului popular – Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Rodica Bujor, Mia Braia, Ioana Radu, Angela Moldovan, iar ca dirijori am colaborat cu Ionel Budişteanu, Gheorghe Parnica, Victor Petrescu. Cu Dan Moisescu şi Emil Gavriş, interpreţi, instrumentişti, dirijori şi creatori de folclor de mare valoare, am fost pe multe scene ale României, ambii fiind, prin anii '60, şi dirijori la „Brâuleţul“.

– „Fată cu ochi măslinii“... Nu cred să existe român care să nu cunoască această piesă din creaţia dvs., nestemată a folclorului dobrogean. Prin anii '70, multe dintre melodiile dvs. figurau pe primul loc în topurile muzicale.

– Este piesa care mă defineşte şi e foarte apreciată de specialişti, ascultători şi colegii de breaslă. De fapt, este primul cântec de folclor dobrogean apărut pe piaţa muzicală. Dar am mai multe melodii de valoare apropiată, reţinute în arhiva radioului public: „Am un voinicel“, „Ocheşică dobrogeană“, „Dunăre, cale bătrână“, „Cântecul marinarului“, „Aşa joacă dobrogencele“ etc.

– Şi, evident, melodiile în aromână, la fel de valoroase: „Bună dzua picurare“ (Bună ziua, păcurare), „Anli vinu ş`trecu“ (Anii vin şi trec), „Nu va dada s`mi mărită” (Nu vrea mama să mă mărite), „Ocliul`a masină laiă“ (Ochiul tău, măslină neagră) etc.

– Sunt melodii imprimate în radio, pe care le cânt în special în faţa publicului aromân.

– Aceste piese v-au adus premiul de onoare al Radio România Internaţional pentru cultura aromânească. Apropo, ca o ironie, nu aţi concertat niciodată în Grecia.

– Nu. Am fost doar în Italia. Şi peste tot în România, dar mai cu seamă în Dobrogea, unde se concerta cu casele închise. Eu şi alţi colegi de-ai mei eram aproape nelipsiţi de la recepţiile organizate de statul român în onoarea delegaţiilor străine, şefi de stat de fapt, care ne vizitau ţara, iar cele mai multe dintre festivităţi erau găzduite de Cazinoul din Constanţa. Cu ansamblul ONT am avut spectacole pe vase de croazieră acostate în port, oraşe în miniatură în interior, cu turişti din întreaga lume. Într-un fel veneau spectatorii din Europa să ne vadă la noi acasă...

– Aţi ţinut şi la o anumită conduită muzicală.

– Dacă vă referiţi la înregistrări, da, am lucrat numai cu Orchestra Radio, cu radioul public şi cu Electrecord. Cu televiziunea publică am început colaborările din 1960, iar în vremea din urmă am participat la câteva emisiuni, ca invitat special, la alte posturi TV. Iar în Constanţa şi în Dobrogea sunt o prezenţă constantă în emisiuni şi pe scenă.

– Dintre toate locurile unde aţi locuit, pe care-l iubiţi mai mult?

– Dobrogea! E-n sufletul meu. E atât de frumoasă încât lăcrimez numai auzindu-i numele. E Dobrogea mea, o simt, o trăiesc, o înţeleg, o cânt.

Maria Bogdan

„Niciodată nu e prea târziu să-ţi urmezi visul“

Prof. dr. Ştefan Vlad confirmă teoria că niciodată nu e prea târziu pentru a-ţi urma visul. Domnia sa a debutat în cântec la vârsta când alţii părăsesc folclorul. Şi a făcut-o cu un oarecare succes, de vreme ce are aprecierea specialiştilor şi a auditoriului. Dobrogenii, fiindcă artistul cântă întinsurile dintre Dunăre şi Marea Neagră, chiar dacă s-a născut în Muntenia, dar din tată tulcean, i-au recunoscut apartenenţa la acest spaţiu, autenticitatea repertoriului şi valoarea interpretativă prin mai multe diplome de excelenţe, toate conferite după anul 2000.

– Foarte interesantă dubla dvs. poveste de succes, dle profesor: aveţi o carieră didactică reuşită şi v-aţi împlinit şi în plan artistic, reluând târziu pasiunea pentru cântec.

– Am ales cariera didactică fiindcă am simţit că trebuie să fac două lucruri: să fiu profesor în comuna natală şi să-mi depăşesc condiţia socială, să nu rămân, vorba lui Goga, fecior la plug.

– V-aş propune să mergem la rădăcinile iubirii pentru cântecul dobrogean, un paradox oarecum, dvs. fiind muntean prin naştere.

– Sunt născut în Pietriceaua, comuna Brebu, Prahova, în anul 1948, o aşezare de-o frumuseţe absolută, splendoare povestită nu doar de mine, ci recunoscută de Muzeul Satului, care a cuprins Pietriceaua în Ghidul celor mai frumoase 61 de aşezări rurale din România.

Copilăria, chiar dacă dificilă, sub aspectul resurselor şi a muncii, a fost una de neuitat, un basm în sine. Provin dintr-o familie cu nouă copii (mai trăiesc cinci), cu o mamă pe care azi o văd ca pe o eroină şi un tată dobrogean (din Maliuc, Tulcea), cel care mi-a strecurat în suflet magia unor ţinuturi necunoscute, cântate în tonuri aproape mistice, un murmur venit de atât de departe încât mi s-a cuibărit definitiv în viaţă. Imaginea care m-a urmărit mereu aceasta este: tata sub un nuc bătrân, bătând coasa şi „descântând“ acele ritmuri nemaiauzite.

– Iar când aţi început a cânta aţi dus în scenă folclorul acesta de la tata, din suflet, nu pe cel de acasă.

– Exact, fiindcă tot la vârsta când poţi fi marcat, era prin anul 1956, iarna, în februarie, s-a întâmplat să fie radioficat satul nostru. Atunci i-am ascultat pentru prima dată, eu îngheţat de frig, dar uitându-mă la pâlnia vrăjită din stâlp, pe Natalia Şerbănescu şi Dan Moisescu, legende ale cântecului dobrogean. Prin clasa a III-a l-am văzut pe Marinică Iordache, muntean ca şi mine, din Mătăsari - Dâmboviţa, care a interpretat, în prima sa tinereţe, cântece dobrogene. În studenţie, din poziţia de discipol al etnomuzicologului prof.dr. Emilia Comişel şi cursant al orelor de folclor literar şi muzical, am mers într-o cercetare chiar în Tulcea, prilej de a mă apropia şi mai mult de obiceiurile populare ale zonei, de locuri şi de oameni. De data aceasta o făceam ca un specialist în formare, fiindcă înainte eu petrecusem multe vacanţe la fratele tatei, rămas în Maliuc.

– Cum a fost prima etapă de solist?

– În anii de studiu am activat la Ansamblul „Doina“ al Casei Studenţilor din Bucureşti, unde i-am cunoscut pe maeştrii Constantin Arvinte şi Gheorghe Popa, de care mă leagă un noian de amintiri. Gheorghe Popa este şi acum dirijor la Ansam­blul „Cununa Carpaţilor“ de la Centrul Cultural „Tinerimea Română“, Bucureşti. Dacă e să vorbim despre distincţii, am luat premiul al III-lea la ediţia Festivalului Studenţilor din România câştigată de Gheorghe Turda.

– Dar aţi făcut o alegere şi aţi renunţat la cariera de interpret.

– Întâi a fost vorba tot despre o poveste care ţine de latura impresionabilă a unui copil. M-a fascinat prima mea profesoară, Magdalena Negoiasă, cea despre care am spus întotdeauna că a fost modelul complet, aproape perfect, de dascăl. Imaginaţi-vă că eu am ajuns la Filologie (română-franceză) cu gramatica învăţată la mine în comună! Am vrut să-i semăn, cred. După ce am absolvit facultatea, am renunţat voit la cântec, fiindcă mi s-a părut mai important să fiu profesor. Am predat limba franceză la mine în sat, apoi la Aluniş, la Şcoala de Poliţie din Câmpina, azi „Vasile Lascăr“, iar mai târziu m-am stabilit la Bucureşti.

În paralel am urmat şi o carieră militară (n.n. grad de colonel), preluând prima catedră de învăţare a limbilor străine de la Centrul naţional pentru formarea personalului din Ministerul de Interne. Am fost translator în delegaţiile ministerului, am obţinut un doctorat în limba franceză, iar în clipa de faţă, ca pensionar, sunt profesor asociat la o universitate bucureşteană.

– Şi solist de muzică dobrogeană!

– Şi interpret, da!

– Cum s-a întâmplat să reluaţi visul copilăriei şi să vă împliniţi dorinţa de a cânta?

– Mi-am văzut cariera didactică desăvârşită, pe cei doi copii ai mei, profesori de literatură şi limbi străine şi ei, realizaţi, eu îmi aşezasem sufletul după frământările vieţii... Atunci s-a întâmplat să mă revăd, după mulţi ani, cu dirijorul Gheorghe Popa! Din vorbă în vorbă am ajuns la scurtul meu repertoriu dobrogean din tinereţe, pe care maestrul îl apreciase pentru autenticitate şi, adăugând şi alte piese din colecţia păstrată peste ani, aranjate de domnia sa, evident, am înregistrat, la Electrecord, primul album, „Dor de Dobrogea“. Conţine 15 piese, o colecţie sută la sută de folclor tradiţional dobrogean, texte şi melodii vechi, nealterate, cu genuri mai puţin abordate de la Natalia Şerbănescu încoace, doine, balade, hore şi sârbe dobrogene, cântece de nuntă. Fiecare melodie are o poveste a sa, începând cu lotca pescarului ori viaţa marinarului sau varianta răsturnată a Mioriţei, am numit balada dobrogeană, cu naraţiunea centrată pe suferinţa mamei care-l roagă pe duhul apelor să sece Dunărea pentru a recupera trupul fiului înecat.

– Aţi fost reprimit în lumea folclorului... cum?

– Trebuie să spun, fiindcă au existat întrebări şi circumspecţii legate de vârsta matură la care am reapărut în folclor, că am primit sprijinul şi recunoaşterea Teodorei Popescu, Niculinei Merceanu, Mariei Tănase Marin, a realizatorilor de emisiuni folclorice de la televiziunile private. Imediat a sosit şi validarea publicului, materializată prin câteva premii de excelenţă (Festivalul „Dobroge, mândră grădină“), de autenticitate (Centenarul Ansamblului „Bâruleţul“, din Constanţa) şi Trofeul „Generaţia de aur“ al Etno TV.

– Ce a mai urmat, care vă sunt proiectele?

– În 2009 am editat un al doilea material, cu 14 piese, „Cântece la ţărm de mare“, cu o dominată a cântecului de dragoste, plus un gen cu structură orientală, tătărască, promovat de Marica Pitu şi Natalia Şerbănescu. În clipa de faţă pregătesc melodii pe care am să le grupez sub titlul „Pe ţărmuri de Dunăriţă“, iar acestea, trebuie să spun, sunt texte şi linii melodice proprii, fireşte păstrând filonul original.

În fine, cânt Dunărea şi Marea Neagră, cu liniştile şi neliniştile ţărmului şi apelor, introduc elemente de elegie, credinţe, obiceiuri şi am câteva cântece de petrecere, fiindcă şi dobrogenii petrec! Repertoriul meu se regăseşte în arhiva radioului public (6 piese) şi în înregistrări la toate televiziunile. Cu spectatorii mă întâlnesc, în afară de radio şi TV, în spectacole, festivaluri, concerte. Iar cu studiul cântecului dobrogean... în Tulcea inimii mele, în biblioteci, arhive, la Institutul de Etnografie şi Folclor.

Maria Bogdan

Simona Dinescu, un glas luminos al folclorului muntenesc

Simona Dinescu (35 de ani) este o voce luminoasă. Cântecul şi glasul său imită cumva natura: freamătă constant şi apoi îşi descoperă frumuseţi ascunse, nebănuite, venite ori zămislite din nu ştiu care amintiri, din nu ştiu care trecut ori loc. Orice apariţie pe scenă ori în studiourile TV surprinde plăcut prin felul în care solista se reinventează. Este un mare talent, un nume important în folclor şi are toate datele pentru a fi trecută, cândva, în galeria marilor interpreţi ai cântecului popular românesc.

– Realizatorul de emisiuni radio Vasilica Ghiţă Ene vă făcea, deunăzi vreme, următoarea urare: „Succes, Simona, eşti o stea, rămâne doar ca şi cerul să-ţi găsească locul pe care îl meriţi!“ Aţi găsit acel loc, dna Simona Dinescu?

– Cred că am aflat locul şi el e-n inima iubitorilor de cântec popular. Nimic nu-i este mai pe plac unui solist decât faptul de a-şi fi găsit drumul spre sufletul oamenilor.

– Cum s-a lipit cântecul de inima dvs.? Sau invers. E la fel de corect.

– Nu-i deloc o vorbă mare, e doar adevărul pur ceea ce vă spun, s-a întâmplat să mă nasc şi să fiu legănată în cântec. Mama mea avea o voce minunată şi mi-a transmis o mare dragoste şi un infinit respect pentru folclor.

– În universul rural s-a plămădit dintotdeauna cântecul popular. Cum este comuna Bucşani-Dâmboviţa, localitatea în care v-aţi născut şi trăiţi?

– Cel mai drag şi frumos loc din câte pot exista pe pământ. Mi s-a ivit în repetate rânduri ocazia să locuiesc la oraş, dar n-am avut puterea să mă desprind de acest spaţiu al devenirii mele ca om, ca artist, dacă nu folosesc un cuvânt prea mare. Aici mă ţine orice fir de iarbă, orice adiere de vânt sau rază de soare, aici găsesc eu lumea aşa cum aş vrea să rămână, aici văd eu raiul pe pământ, la sat. E o fascinaţie de care nu-mi doresc să mă lipsesc.

– În cazul dvs. lucrurile s-au petrecut cumva invers. Întâi aţi activat în două ansambluri folclorice şi după aceea, la 23 de ani, aţi „izbucnit“ artistic, ca să zic aşa, prin câştigarea trofeului Festivalului „Pe deal, la teleormăneni“, prilej cu care aţi intrat în atenţia specialiştilor de la radioul public.

– Iată şi de ce legătura mea cu lumea satului este atât de puternică. Şi în mediul rural trăiesc oameni de cultură. Au fost educatori, învăţători care au văzut în mine harul de a cânta, au modelat şi cultivat talentul meu nativ, m-au încurajat şi m-au urcat pe scenă, în spectacole susţinute acasă ori în satele învecinate. Las la o parte episodul de la vârsta de şase ani, când am obţinut un premiu la „Cântarea României“ şi amintesc despre evoluţiile mele la ansamblurile „Ioan Dalles“ din Bucşani şi „Ghiocelul“, din cadrul Casei Tineretului – Târgovişte. Vreau să spun că auditoriul local m-a descoperit, m-a plăcut şi m-a validat înainte de toate. Am crescut artistic frumos în toată această perioadă. Şansa a fost ca lucrul acesta să fie apreciat de specialiştii radioului public; Radio Antena Satelor m-a susţinut intens începând cu anul 2003, după ce am câştigat concursul din Teleorman şi un premiu al acestui post. Ţin minte cum am cântat a capella la prima emisiune în direct cu radioascultătorii şi mă bucur că sunt şi astăzi oameni care-şi amintesc de acea întâlnire cu cântecul meu pe undele radio. În acelaşi an, am fost invitată la un concert la Sala Palatului, unde am obţinut un dublu premiu pentru debut, al meu şi al Antenei Satelor. Acea distincţie, acordată într-o companie de aur a muzicii populare, m-a încurajat, dar m-a şi obligat cumva ca eu să fiu atentă la modul în care aduc pe scenă izvorul de cântec popular, la felul în care prezint costumul.

– Vă socotiţi – ori Radio Antena Satelor o face – şi o descoperire a postului public?

– Oarecum, da! Când am împlinit 18 ani, s-a întâmplat ca radioul public să realizeze o emisiune-concurs între Bucşani şi Băleni. Tema emisiunii a fost completată cu câteva secvenţe de cântec şi joc popular. Am prezentat o piesă şi am trăit bucuria de a mă auzi la radio. Legătura mea specială cu acest post atunci a început, a fost reluată în 2003 şi a continuat mereu după aceea. Sunt oameni cărora le datorez foarte mult: dna Vasilica Ghiţă Ene, dl director din acea vreme, Gheorghe Ghelmez, dna Angela Marinescu, cea care a aprobat, ulterior, să înregistrez cu Orchestra Radio, dirijată de maestrul Adrian Grigoraş, mai multe piese pentru arhiva radio.

– În afară de imprimările la radio, aveţi şi alte materiale discografice?

– Am editat trei CD-uri: „Măi, neicuţă, din Voineşti“, cu Orchestra „Doina Gorjului“, „Mă uit la viaţă cum trece“, cu Orchestra „Lăutarii“ din Chişinău şi „Raiul meu pe-acest pământ“, cu „Doina Basarabiei“.

– Vorbind despre cântece, ce le faceţi, cum le faceţi, fiindcă am văzut că ele merg direct la sufletul ascultătorilor? Cum descoperiţi calea spre sensibilitatea auditoriului?

– Nu e un secret anume. Cred că dacă tu, ca artist, pui suflet în ceea ce faci, nu are cum ca melodia ta să nu ajungă în inima aceluia care te ascultă. Pe lângă unele piese învăţate de la mama şi oamenii satelor, eu chiar compun. Dar nu editez melodia imediat ce am finalizat-o. O ţin trei sau patru ani până aflu, repetând-o, toate nuanţele, subtilităţile, înţelegând prin subtilităţi legăturile indestructibile dintre cântec şi zestrea populară transmisă aproape genetic din om în om.

– Nu aţi urmat o şcoală de muzică. Sunteţi sută la sută autodidact. Acest lucru v-a ajutat?

– M-a ajutat mult, să ştiţi. E o tehnică vocală pe care o stăpânesc natural, îmi dă voie să explorez tonuri, iar acest autentic s-a întâmplat să placă foarte mult.

– Aţi urmat cursuri sanitare şi lucraţi ca asistentă, la un cabinet medical din Bucşani. Aceasta este profesia ori cântecul este definitoriu pentru viaţa dvs.?

– Dacă ar fi să ofer un răspuns şablon, aş spune că folclorul este hobby, iar calificarea în domeniul sanitar – profesia. Dar zic altfel: muzica este universul meu, iar lucrul ca asistentă completează acest univers, fiindcă ambele se adresează într-un fel sau altul oamenilor. Pe primul loc însă le-aş pune pe fetiţa mea şi familia mea. Cum să vă spun, am norocul ca iubirile mele să fie într-o reciprocitate ideală, care mă desăvârşeşte, mă înalţă.

– Nu activaţi în niciun ansamblu artistic fiindcă, aşa aţi spus, nu vreţi să lipsiţi de la cabinet. Nu duceţi dorul marilor scene?

– Nu, nu-mi lipseşte scena, fiindcă sunt prezentă în spectacole, poate nu atât de des, dar sunt invitată în concerte de colegii mei, colaborez cu orchestre importante din România, merg la festivaluri săteşti, plus că sunt prezentă în emisiuni folclorice. Pe de altă parte, sincer, nu-mi imaginez cum ar fi să merg la un ansamblu ca la serviciu.

– Apropo de emisiuni TV, după debut ştiu că aţi fost într-un fel special legată de Etno TV.

– Nu de acest post anume, ci de emisiunea prezentată la Favorit şi apoi la Etno de colegul şi prietenul Aurelian Preda, un om absolut special, care m-a susţinut în carieră încă de la început. Şi n-a fost singurul. La fel de îndatorată le sunt lui Ionuţ Dolănescu, al cărui tată a fost model pentru mine în cântec, şi dnei Maria Ciobanu. Ionuţ este cel care mi-a dat multe sfaturi. La îndemnul lui am înregistrat CD-urile cu orchestre din R. Moldova, cred că am fost printre primii solişti care au colaborat cu maeştrii Nicolae Botgros şi Valeriu Caşcaval. Dar am avut câteva prezenţe şi la TVR. În cazul meu, a fost important că există şi alte televiziuni care promovează cântecul popular!

Maria Bogdan

Eusebiu Gafiţa - copilul teribil al folclorului bucovinean

Eusebiu Gafiţa a fost ceea ce presa şi publicul au numit „copilul teribil“ al muzicii populare. Două nume uriaşe ale folclorului românesc, Mărioara Murărescu şi Grigore Leşe, l-au apreciat şi premiat pentru o doină de cătănie, încurajându-l să urmeze studii muzicale aprofundate, iar Florentina Satmari spunea, în urmă cu câţiva ani, despre Eusebiu Gafiţa, că „a fost hărăzit la naştere cu talent, sensibilitate şi capacitate de cunoaştere şi selectare a valorilor cu adevărat omeneşti“. De curând, tânărul şi-a trecut în biografie şi primul concert peste Ocean, la Atlanta. De altfel, de la acest turneu inedit pentru vârsta sa am început şi noi interviul cu suceveanul în vârstă de 15 ani şi activitate artistică de 10 ani.

– Ştiu că ai fost într-o deplasare în SUA, unde ai fost invitat să susţii un concert pentru comunitatea românească din Atlanta. Cum s-a făcut că ai fost solicitat să cânţi, hăt, peste Ocean?

– Am fost invitat să cânt, de Crăciun, pentru Biserica Ortodoxă Română Sf. Împăraţi „Constantin şi Elena“ din Atlanta, mai exact pentru comunitatea românească de acolo. Pentru mine a fost o mare onoare să particip la două manifestări artistice şi mai ales să alin, prin cântecele, doinele şi pricesnele interpretate de mine, dorul de ţară pe care-l poartă în inimă toţi compatrioţii noştri din diaspora. Lucrurile s-au legat cumva, în sensul că am fost chemat de dl Florian Ion, care este şi preşedintele consiliului bisericesc, cel care aflase despre mine de la sora domniei sale, dna Mirela Ion, care mi-a fost profesoară de religie la gimnaziu. Dumnealui mi-a ascultat înregistrările de pe Internet, i-a plăcut ce fac, iar românii de acolo, împreună cu preotul George Acsinte, la propunerea dlui Florian, au decis că vor să mă aibă în mijlocul dumnealor de sărbătoarea Naşterii Domnului. Activităţile au fost denumite, generic, „La şezătoare“, iar coincidenţa face ca debutul meu pe scenă, la vârsta de 5 ani, deci acum zece ani, să se întâmple tot la un spectacol intitulat „La şezătoare“, dar de data aceea, la Fălticeni. Vreau să vă spun că, în afara ţării, eu n-am concertat doar în SUA; anterior am cântat în Olanda, Belgia, Turcia, Ucraina, Bulgaria etc.

– Fiindcă ai amintit de debutul tău, să le spunem cititorilor noştri că eşti sucevean. Acolo, în localitatea părinţilor şi bunicilor tăi, ai deprins a cânta şi ai căpătat dragostea pentru folclor.

– Sunt născut la Suceava, dar am locuit la Fălticeni. Muzica populară am îndrăgit-o de la bunicii şi părinţii mei, mari ascultători de folclor şi păstrători de obiceiuri populare. Mama şi bunica, voci bune, de altfel, făceau asta cumva şi prin prisma profesiei, amândouă fiind cadre didactice. Mare parte din timp l-am petrecut la bunicii de la Mihăieşti şi Rotopăneşti (n.n. – sate ale comunei Horodniceni) şi în acele locuri am prins pasiune pentru tradiţie şi muzică. De cinci ani locuiesc la Bucureşti, unde ne-am mutat pentru a putea să studiez muzica. Am urmat cursurile Şcolii de Muzică şi Arte Plastice nr. 4, iar acum sunt elev în primul an al Colegiului Naţional de Artă „Dinu Lipatti“ şi mă pot mândri că, la examenul de admitere, am fost singurul elev din ţară care a obţinut media 10 la probele vocaţionale. Sunt la clasa dnei prof. Loredana Streche, la canto tradiţional, dar studiez în paralel şi pianul, cu doamnele prof. Ana Goiana şi Mariana Musteţea, iar în particular studiez vioara, la care deja cânt de câţiva ani.

– Familia ţi-a insuflat dragostea pentru folclor. Cine a văzut însă că ai şi talent şi te-a îndemnat să cânţi? Tu ai fost prezent în studiourile de televiziune, am eu o vorbă în ceea ce te priveşte, când abia te zăreai de sub căciulă, iar lucrurile acestea nu vin aşa, pur şi simplu, ci pentru că oamenii au descoperit în tine un talent nativ rar.

– La grădiniţă, dna educatoare m-a pus să interpretez o melodie, apoi am ajuns la câteva concursuri, unde am avut succes, iar părinţii m-au îndemnat să merg pe acest drum al cântecului. Primii paşi mi i-a călăuzit învăţătorul meu, dl Gheorghe Popa, care activa şi la Clubul Copiilor din Fălticeni. Unul dintre primele spectacole în care am evoluat s-a numit, aşa cum spuneam, „Şezătoarea copiilor din Fălticeni“, nume purtat de fapt de revista fondată de dl Artur Gorovei. Pe urmă l-am întâlnit pe dl Sorin Filip, interpret de muzică populară, care m-a încurajat şi m-a pregătit pentru concursuri şi festivaluri. La sfaturile doamnei Mărioara Murărescu şi dlui Grigore Leşe, am venit la Bucureşti pentru a urma studii muzicale temeinice. În drumul pe care l-am urmat, un rol hotărâtor l-a avut dna Florentina Satmari, care m-a încurajat şi mi-a dat sfaturi bune. În tot acest timp, în afară de concursuri şi concerte, am fost prezent pe toate posturile de televiziune, nu doar la emisiunile de folclor, iar faptul că am fost frecvent invitat nu ştiu ce să zic că înseamnă, realizatorii programelor ar şti să răspundă mai bine acestei întrebări. Am fost la TVR 2 şi TVR 1, în emisiunile doamnelor Murărescu şi Elise Stan, la Antena 1 şi Antena 2, la PRO TV, Etno şi Favorit, la posturi locale etc., însă partenerii mei fideli sunt Radio Iaşi, unde am o colaborare excelentă cu dna Doina Baciu, şi Radio Bucureşti, plus TVR 1.

– Am văzut că ai adunat o valiză de premii. Şi încă n-ai împlinit vârsta (n.n.16 ani) care-ţi permite accesul la marile festivaluri! Care ţi se par ţie cele mai valoroase?

– Toate sunt preţioase pentru mine. Aş numi însă câteva premii deosebite: trofeul „Rapsodia Românească“, trofeul Festivalului „Troesmis“ de la Turcoaia – Tulcea, trofeul Festivalului - Concurs „În Grădina cu Flori Multe“, din Ucraina, de la Cernăuţi, „Corabia de Aur“ 2014 – de la Corabia, „Flori de Cântec Românesc“ – Râmnicu-Vâlcea. Aproape de suflet îmi sunt diplomele obţinute la Festivalul Cântecului de Cătănie – Cluj, „Trixie“ – Albena, Bulgaria, premiul Radiodifuziunii Române etc. Eu am obţinut clasări importante şi ca solist instrumentist. De exemplu, la Albena am obţinut o distincţie ca solist vocal, una la vioară şi un premiu special al juriului, fiind singurul concurent care a obţinut trei diplome.

– Mi s-a părut aproape de necrezut, dar tu ai şi un material discografic!

– Am, într-adevăr, un album care conţine 14 piese din zona Bucovinei. Se numeşte „Anii mei frumoşi ca zorii“, imprimat cu Orchestra Ansamblului „Ciprian Porumbescu“ din Suceava, rod al colaborării cu dirijorii Viorel Leancă şi Răzvan Mitoceanu şi maestrul George Sârbu. Acum pregătesc un al doilea material, iar acesta va avea, în afară de melodii culese de mine, din Bucovina, şi câteva piese la vioară.

– Vorbeşte-ne despre ceea ce faci azi pe plan muzical?

– În afară de studiul de la şcoală, sunt solist vocal şi solist instrumentist la Orchestra Populară „Gheorghe Zamfir“ din cadrul Colegiului Naţional de Artă „Dinu Lipatti“, condusă de prof. dirijor Nicolae Fălcuie, şi solist vocal şi instrumentist la orchestrele Hora Bucureşti şi Ciocârlia Junior, conduse de prof. dirijor Lucian Goiana. Am mers apoi în spectacole în ţară. Ca să dau un exemplu, am participat la un turneu in memoriam Liviu Vasilică, alături de Florin Vasilică şi Paula Seling. Dar cel mai mult mă concentrez pe studiu, fiindcă eu vreau să devin un artist complet, iar ca planuri de viitor ţintesc Conservatorul, poate pentru a mă pregăti şi pentru dirijorat. De fapt, nu ştiu cum să spun, vreau să fac mai multe şi să excelez în toate, adică să fiu un foarte bun solist vocal, un bun instrumentist, un bun specialist în folclor.

– Îţi doresc mult succes şi te felicit pentru ceea ce ai făcut până acum pentru muzică!

Maria BOGDAN

Polina Manoilă, record de melodii în arhiva radio

La 55 de ani de cântec şi 70 de viaţă, Polina Manoilă (n.-4 noiembrie 1945) face parte din ceea ce specialiştii numesc mari voci ale muzicii populare româneşti. Remarcabilul său repertoriu, în cea mai mare parte construit pe motivul hăulitelor din Gorj, stilul pur de interpretare, prezenţa în melodii şi texte a unui întreg univers rural apus în fapt, dar nemuritor în cântec, a făcut ca radioul public să vrea să reţină în arhivele sale 250 de piese imprimate de-a lungul timpului de cunoscuta solistă venită de pe plaiurile Tismanei, zonă care o dăduse deja folclorului pe nepieritoarea Maria Lătăreţu. De altfel, Polina Manoilă este prima interpretă, după Maria Lătăreţu, care se impune cu inconfundabilul cântec gorjean.

– Să ne întoarcem, dna Polina Manoilă, în urmă cu foarte mulţi ani, în satul copilăriei dvs., Vâlcele-Tismana. De-acolo aţi pornit în lume, acolo aţi primit emoţia pe care mai apoi aţi transferat-o în cântec. Vorbiţi-ne despre familia dvs., despre locurile natale.

– Amintirea proeminentă şi nefastă a copilăriei se leagă de moartea tatălui meu care şi-a găsit sfârşitul sub trunchiul unui nuc. N-am înţeles niciodată cum s-au petrecut lucrurile. Mama l-a văzut de pe dealul celălalt când tăia copacul, iar când a ajuns la el, era sub tulpină, cu securea în mână, căciula în cap, câteva crengi lângă, fără suflare, parcă ar fi fost aşezat în acea poziţie. Nenorocirea s-a întâmplat în timpul cooperativizării. Eu aveam 13 ani pe atunci. Mama, noi două mai rămăsesem acasă, fiindcă surorile şi fraţii plecaseră la rostul lor, a decis că trebuie să-mi ofere altă viaţă decât traiul dur de la ţară. M-a trimis la „Arta casnică“, de la Tismana, iar acolo am învăţat meşteşugul ţesutului covoarelor la şcoala unuia dintre cei mai mari meşteri populari ai Olteniei, Traian Burtea. În acelaşi timp însă activam în formaţia artistică a unităţii, alături de renumitul lăutar Cătăroiu, cu care susţineam spectacole zonale ori regionale. Aşa am ajuns, în 1960, la Craiova, unde am câştigat un dublu premiu, la dans şi voce. Acasă, la Tismana, se auzise despre succesul meu şi am intrat imediat în atenţia publicului.

– Dar aţi mai cântat până a ajunge la „Arta casnică”. În casa dvs. muzica populară era foarte iubită.

– Mama avea o voce formidabilă, o soră de-a mea cânta grozav, dar ea n-a avut şansa care mi s-a arătat mie. Fireşte că mereu cântam. Mai ales când mergeam cu vitele la păscut, o îndeletnicire care nu mi-a plăcut, şi murmuram melodii fiindcă mi-era urât, singură, pe dealuri. Am cântat la şcoală, la şezători, la munca din grădină, cu sapa. Era un fel al omului de la ţară de a trece mai uşor peste greutatea traiului zilnic. Dar, în amintire, clipele acelea mi-au rămas şi cu frumuseţea lor oarecum magică, şi cu asprimea lucrului în gospodărie. Pregnante sunt primele aduceri aminte.

– Premiul de la Craiova v-a dat aripi, nu?

– Da. Dar spun că, dacă n-ar fi fost fratele meu Constantin, nu ştiu care ar fi fost destinul meu. El fusese ofiţer, însă conjunctura a făcut ca mai apoi, după absolvirea facultăţii, să lucreze ca operator la TVR. Când a venit acasă, m-am agăţat de gâtul lui şi îi spuneam necontenit că vreau să cânt ca Maria Lătăreţu. El se uita distrat şi neîncrezător la mine, dar la insistenţele mamei a cedat şi m-a luat la Bucureşti. Noaptea dinaintea plecării, ţin minte ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, am dormit ghemuită la pieptul mamei, îndurerată că plec de-acasă, dar şi cu fiorul a ceea ce avea să fie. Fratele m-a înscris la gimnaziu, la Şcoala Populară de Artă, la clasa faimoasei profesoare Mia Barbu, în paralel cântam cu Orchestra Casei de Cultură „Nicolae Bălcescu“, condusă de Radu Voinescu, şi la Ansamblul Tineretului şi Studenţilor, unde era dirijor Ionel Budişteanu. Atunci am făcut şi primele imprimări la radio şi am apărut la TVR. În 1964, am dat examen la Ansamblul „Doina“ al Armatei, erau peste 200 de concurenţi şi, după două zile de examinare, am fost angajată cu dispensă specială, fiindcă nu împlinisem 18 ani, la insistenţele maestrului Dinu Stelian, general de armată, compozitor şi dirijor, căruia i-a plăcut foarte mult vocea mea.

– Dacă n-ar fi fost fratele?

– Nu ştiu, pesemne că m-aş fi măritat şi aş fi devenit o gospodină ca oricare alta. Este şi motivul pentru care niciodată nu uit să spun că le datorez aproape totul fratelui meu şi profesoarei Mia Barbu, cea care m-a învăţat tehnica de interpretare de la care nu am abdicat niciodată. Apropo de Maria Lătăreţu, ne-am întâlnit prima dată de holurile Radiodifuziunii, eu eram cu fratele meu, şi l-a întrebat cine sunt. El i-a zis aproape glumind: „e soră-mea şi vrea să cânte ca dvs.“ Maria Lătăreţu m-a pus să interpretez ceva, m-a mângâiat pe cap şi i-a spus fratelui să mă ajute, că voi ajunge mare. Tot atunci mi-a permis să cânt ce doresc din repertoriul dânsei. Peste un timp, am concertat împreună cu Maria Lătăreţu şi Ion Luican. Eram în culmea fericirii că pot sta, pe scenă, alături de idolul copilăriei mele.

– La „Doina“ aţi activat până în 1996, adică vreme de 32 de ani. Cum a fost?

– Fiind un ansamblu al armatei, spectacolele aveau un regim aparte. Am fost peste tot în România, iar în străinătate am concertat în 35 de ţări, în unele şi de câte cinci ori, din Europa, Asia, Africa şi America. Am cântat la recepţiile oferite de Gheorghiu Dej şi Ceuşescu ori liderii politici de după 1990 şefilor de stat care veneau în România ori unde conducerea ţării efectua vizite oficiale: Nixon, Tito, Brejnev, Mohamed Reza Pahlavi, De Gaulle, Gorbaciov, Indira Gandi, Mao Tze Dung, Arafat, Lech Walęsa etc. A fost o perioadă pe cât de dificilă, pe atât de frumoasă. Dar exigenţa de la ansamblu m-a făcut şi pe mine disciplinată, riguroasă, foarte serioasă în ceea ce făceam, atentă cu repertoriul, cu ţinuta, chestiuni care mi-au conferit prestigiu în plus. Apropo de portul popular, am o maramă şi un costum cu o vechime de peste 200 de ani!

– Vorbind despre repertoriu, aveţi 16 materiale discografice şi 250 de melodii înregistrate. Vă întreb frontal, aveţi şi piese care vorbesc despre viaţa dvs.?

– Sub nicio formă! Deşi poate am pierdut refuzând latura comercială a muzicii, nu am absolut nicio melodie care să vorbească despre mine, soţul meu ori fiica mea. Nici prin minte nu mi-a trecut să-mi transpun în cântec viaţa. Cânt satul, anotimpurile, natura, munca, ruralul. N-o să mă vedeţi vreodată interpretând primăvara melodii care vorbesc despre toamnă sau iarnă! Am piese preluate de la Maria Lătăreţu, altele de la mama mea, unele sunt culese din Tismana, iar zona este inepuizabilă în resurse folclorice, din culegeri ale maestrului Brăiloiu, dar cele mai multe sunt prelucrate de mine şi respectă specificul Gorjului. Poate şi de aceea toate cele 250 de piese ale mele sunt imprimate la radio, multe sunt în Fonoteca de Aur, ceea ce nu-i la îndemâna oricui.

– Aţi lucrat cu mari dirijori, realizatori de emisiuni şi aţi avut colegi iluştri la ansamblu.

– Am avut într-adevăr privilegiul să lucrez cu marii dirijori ai vremii - Budişteanu, Voinescu, fraţii Nicuşor şi Victor Predescu, Ionel Pană, Marin Ghiocel, Marius Olmazu şi am fost colegă, printre alţii, cu Ion Bogza, noi doi eram în special chemaţi la recepţiile oficiale, cu Ludovic Spiess, Pompei Hărăşteanu, Corneliu Fânăţeanu etc. În radio şi televiziune, am lucrat cu redactori redutabili, precum Teodora Popescu, Maria Banu, Victoria Turcitu, Eugen Gall, Boris Marcu, Mărioara Murărescu, Elise Stan etc.

– Despre distincţii e şi inutil să vorbesc, după recunoaşterea consfinţită prin existenţa pieselor document în radio. Dar văd un Merit Cultural Clasa I, obţinut în 1975.

– Am o mulţime de diplome, este adevărat. Primul mare premiu este cel obţinut la Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor de la Sofia, din 1968 parcă, unde am luat locul întâi împreună cu Angela Buciu, Maria Pietraru şi Mihai Oprea. Pe urmă a venit acel Merit Cultural, în urmă cu doi ani am primit medalia „Onoare Armatei“ şi, de asemenea, sunt cetăţean de onoare al oraşului Tismana.

– După ce v-aţi pensionat, aţi devenit un fel de artist liber-profesionist?

– Da, şi mi-a mers bine, în sensul că am cântat unde am vrut, cu cine am vrut, când am vrut, am selectat realmente invitaţiile. Avantajul meu a fost că n-am vrut cu orice preţ să adun avere şi astfel am putut rămâne şi mai departe la fel de exigentă în tot ceea ce fac. Exigenţă care, cred eu, a servit şi serveşte autenticităţii cântecului meu.

Maria Bogdan

Liviu Olteanu a câştigat Festivalul „Dor de Munte“

Centrul Cultural, Consiliul Local şi Primăria Vălenii de Munte - Prahova, în parteneriat cu Fundaţia culturală „Maria Tănase Marin“, TVR 2 şi Filarmonica „Paul Constantineascu“ – Ploieşti, au organizat, în octombrie, prima ediţie a Festivalului naţional de folclor „Dor de munte“. Concursul de interpretare, accesibil tinerilor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 30 de ani, va repune oraşul, într-o altă viziune probabil, în peisajul competiţiilor de profil, după ce un festival similar care se impusese în ţară, „Irina Loghin“, a fost întrerupt după 15 ani de existenţă din motive pe care nu le detaliem astăzi. La această primă manifestare folclorică s-au înscris 15 tineri, cu dorinţa sau în pragul afirmării ca solişti de muzică populară, care au prezentat în programul obligatoriu o baladă şi un cântec reprezentativ al zonei folclorice de provenienţă. Acompaniamentul a fost asigurat de Orchestra „Flacăra Prahovei“ a Filarmonicii „Paul Constantinescu“ din Ploieşti, condusă de violonistul Marian Dovâncă, oficiile de prezentator fiind preluate de moderatorul „Popasurilor folclorice“, Roxana Bădescu. Juriul, format din solista Maria Văduva, managerul Andrei Nicolae, profesorii şi interpreţii Traian Frâncu şi Mariana Muşa, profesorul şi folcloristul Corneliu Irimia şi realizatorul de emisiuni folclorice SRR Adriana Mihai, prezidat de realizatorul TVR, prof. dr. Maria Tănase Marin, a trimis primul trofeu la Craiova, şi anume solistului Liviu Olteanu, în vârstă de 20 de ani, care ne-a împărtăşit experienţa.

– Felicitări, Liviu, pentru acest premiu! Te aşteptai să câştigi marele trofeu?

– Am avut emoţii fiindcă am venit cu un cântec pe care nu-l mai interpretasem niciodată. Dar sunt bucuros că până la urmă juriul m-a desemnat câştigător, înseamnă că totul a decurs bine.

– Am înţeles că vii din Craiova?

– M-am născut la Craiova, unde locuiesc cu familia, dar am copilărit la graniţa cu judeţul Mehedinţi, în satul Busu, din micuţa comuna Greceşti, aşezată pe Valea Raznicului, de o parte şi de alta a pârâului Raznic, pe drumul care leagă Craiova de Drobeta Turnu Severin. Acolo am învăţat să cânt, de acolo îmi culeg cântecele pe care încă le ştiu bătrânii satului. De altfel, chiar dacă acum timpul îmi este un pic comprimat, având în vedere că sunt ocupat cu facultatea (n.n. - Liviu este student în anul al doilea la Facultatea de Litere, unde studiază româna şi latina, din cadrul Universităţii Craiova), nu rabd o lună fără să merg la bunici şi-n satul de care mă simt legat şi unde la urma-urmei îmi sunt rădăcinile.

– Ştiu că tu ai o poveste anume cu începuturile în cântec. Cum s-a întâmplat?

– Ţin minte că eram mic şi am văzut-o la televizor pentru prima dată pe dna Maria Ciobanu. Atât de mult m-a marcat vocea dumneaei, felul de a interpreta încât am zis că vreau şi eu să fac asta. Cred că perioada coincide şi cu momentul în care părinţii mei au intuit că aş avea un dram de talent. Inclusiv eu am conştientizat asta. De altfel, la început, cântam doar piese din repertoriul dnei Ciobanu, iar la primul concurs la care am participat când aveam 16 ani am interpretat melodia „Mândro-n lunca banului“.

Dar trebuie să vă spun că iniţial am cântat muzică uşoară în formaţia şcolii; ţin minte că eram singurul băiat într-un cor de fete! Am parcurs cam toate etapele: evoluam în spectacolele de sfârşit de an, am mers la Palatul Copiilor, iar în timpul liceului (n.n. - Colegiul Naţional „Nicolae Titulescu“) am făcut şi Şcoala Populară de Artă Craiova, la clasa de canto a dnei prof. Paula Dogăroiu, etnomuzicolog şi extraordinar şlefuitor de talente, care i-a avut cândva elevi pe reputaţii Constantin Enceanu şi Vasilica Dinu. Sunt foarte mândru că am fost elevul dânsei!

– După cursurile de canto popular ce-a urmat, ai început să mergi la festivaluri?

– Da, am participat la festivalurile „Ion Dolănescu“ - Târgovişte, „Ileana Sărăroiu“ - Târgovişte, „Elena Roizen“ - Ovidiu, „Pe deal la Teleormănel“ - Alexandria, de la toate plecând cu premiul al doilea, iar la Festivalul „Maria Tănase“ - Craiova, ediţia din 2013, m-am clasat pe primul loc. Acum, la „Dor de munte“, din Prahova, am obţinut trofeul festivalului. Îmi doresc să mai particip la două sau trei competiţii folclorice importante, cum ar fi „Strugurele de aur“ sau „Maria Lătăreţu“, apoi aş vrea să mă concentrez pentru a realiza un prim material discografic.

– Tu ai mers să studiezi Literele, deci ţi-ai ales altă profesie. Cu muzica ce vei face?

– Eu spun că pe primul loc rămâne muzica, dar întotdeauna este bine să ai şi-o bază, fiindcă nu se ştie ce se poate întâmpla, astăzi cânţi şi mâine se întâmplă ceva, pierzi vocea, ştiu şi eu? N-am idee ce surprize ne poate oferi viaţa. Dar în clipa de faţă spun că aş renunţa la orice, dar la muzică - nu.

– Pentru că dna Maria Ciobanu este modelul tău, vreau să te întreb, ai întâlnit-o?

– Am avut, mulţumesc Domnului, această mare onoare. Am emoţii fiindcă mă întrebaţi de dânsa. Cum să vă spun, nu am cum să uit că, la Festivalul „Maria Tănase“, m-a căutat să mă felicite pentru cum am evoluat. Mi s-a părut un gest extraordinar. Fie şi acest lucru mă motivează să perse­verez, să fiu mai bun în ceea ce fac. Acum pot să spun că ne ştim de patru ani, vorbim frecvent la telefon, mi-a dat o doină din repertoriul dânsei, îmi oferă sfaturi atunci când le cer. Pentru a concluziona, este modelul meu în muzica populară şi nu pot să fiu decât fericit că am avut privilegiul să o cunosc.

– Am văzut că ai un mic repertoriu al tău. De unde sunt piesele?

– Le am de la Taraful de la Greceşti, poate cel mai mare din Dolj, pe care regretata doamnă Mărioara Murărescu îl lua deseori în emisiunea „Tezaur folcloric“, fiindcă aprecia valoarea, originalitatea, autenticitatea şi vechimea cântecelor. Majoritatea pieselor erau compuse de întemeietorul şi conducătorul tarafului, vioristul Niţu Voinescu. De la dumnealui am preluat şi eu melodia „Arde focul în Greceşti“ şi peste tot pe unde merg spun cine a compus acest foarte frumos cântec.

– Unde te pot vedea/asculta cei care-ţi preţuiesc vocea?

– Am fost şi voi mai fi prezent pe TVR 2, la emisiunea dnei Maria Tănase Marin, am fost difuzat pe TVR 1 şi TVR 3 Regional, la posturile comerciale de folclor. Sunt difuzat şi la radio. Am imprimat câteva piese la Electrecord, acolo unde aproape că m-a luat de mână şi m-a dus dl Mihai Mihalache, solist de muzică populară, având şansa să lucrez cu Orchestra Radio, condusă de maestrul Adrian Grigoraş. Sunt, de asemenea, invitat la sărbători săteşti. Cum vă spuneam, mă pregătesc să realizez un prim album, sper să fie gata în 2015.

– Succes mult! Sper să auzim de tine ca una dintre vocile tinere bune ale cântecului doljean.

– Vă mulţumesc. Mai ales pentru faptul că sunteţi prima revistă care mă intervievează.

Maria Bogdan

Simona Vasilovici, o mândră floare de mălin

Când spunem folclor ne gândim la muzica populară, iar muzica este cea care împarte zonele geografice ale ţării în zone culturale şi de cele mai multe ori notorietatea lor este dată de interpreţii ei, de cei care duc mai departe motivele culturale, specificitatea locurilor şi a locuitorilor. Se spune că cei care au înclinaţie către muzică cântă de mici, însă aşa-zisele reguli pot fi încălcate, talentul şi dragostea pentru muzică putând fi descoperite de-a lungul încercărilor vieţii. Un astfel de exemplu este Simona Vasilovici, o tânără solistă din Bucovina.

Totuşi, muzica…

Pornind de la gândirea filosofului antic grec Platon, care spunea că „Muzica este o lege morală, ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor, ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept, frumos“, Simona a pornit în drumul său artistic în încercarea de a-şi alina semenii cu ajutorul cântecelor populare, nu la fel de precoce cum se întâmplă în cazul multor interpreţi cunoscuţi.

Cu siguranţă ne întrebăm cine este această interpretă, de ce nu am auzit de ea până acum şi de ce îi vom asculta cântecele de acum încolo. Ei bine, într-un cadru de poveste, înconjurat de munţi şi păduri, în Mălinii lui Labiş, s-a născut Simona, a doua fată la părinţi şi, totuşi „fata tatei“ pentru că nu avea aceleaşi activităţi ca ale colegelor, iar muzica populară abia îşi făcea loc printre priorităţile ei, după cum ne şi mărturiseşte: „De la tata am moştenit dragostea pentru muzică, el a fost trompetist în tinereţe. Astfel am crescut cu muzica, însă, cu toate acestea, când eram mai mică, în şcoala primară, am avut perioade în care nu ascultam muzică populară, atenţia fiindu-mi atrasă de muzica uşoară pentru că era perioada în care se lansau tot mai multe formaţii precum Andre sau 3SE. Mamei i-ar fi plăcut să merg la festivaluri sau la concursurile de muzică populară, însă nu am participat la spectacolele copilăriei. Anii au trecut şi muzica populară a început să îmi placă tot mai mult şi aşa am început să cânt.“

Melodii despre cei dragi

Primul pas în activitatea muzicală este legat de meseria tatălui ei, cel care a inspirat-o şi a îndrumat-o pe această cale. Astfel, debutul muzical a constat în doinitul pădurii, o melodie cântată cu suflet ca un elogiu adus zonei în care s-a născut şi mai ales tatălui ei.

Drept dovadă că familia ocupă un loc important în viaţa ei, cea de-a doua melodie a interpretei, „Mi-ai dat Doamne scump odor“, este gândul cântat al unui părinte pentru copilul său. Sabina, fetiţa de doar trei ani a solistei, este personajul principal al videoclipului, mai mult decât atât, am aflat că nu seamănă cu mama ei când era mică: „Fetiţa este cu totul altfel faţă de cum eram eu la vârsta ei. Ea asculta de mica numai muzică populară, televizorul nu era niciodată deschis pe posturile de desene animate, aşa cum se întâmplă în casele altor părinţi, tot timpul era pe canalele de muzică populară. Tind să cred că şi ea m-a influenţat în alegerea făcută. Mi-ar plăcea să mă moştenească, să aibă calităţi artistice“, a adăugat interpreta.

Respectarea tradiţiilor, o prioritate

Mândria unui interpret de muzică populară este dată de cântecele sale, de costumele populare şi mai ales de zona de baştină, care îl inspiră. Simona Vasilovici nu face excepţie de la această regulă: „Pentru mine muzica populară reprezintă un contur ce îmi defineşte talentul cu care m-a înzestrat Dumnezeu şi cu care vreau să îndulcesc sufletele iubitorilor de folclor. Este evident că satul din care provin îmi influenţează repertoriul mai ales datorită peisajelor deosebite şi a tradiţiilor bucovinene. Respect motivele tradiţionale din zonă, am costume populare bucovinene, am unele şi de la bunici rămase moştenire.“

Interpreţii bucovineni, un exemplu

Interpreţii bucovineni sunt renumiţi în întreaga ţară, mulţi dintre ei devenind modele pentru soliştii aflaţi la început de drum. Mândră de zona din care provine, Simona şi-a ales modelul tocmai din rândul interpreţilor emblemă. „Sofia Vicoveanca este modelul meu, am câteva melodii înregistrate şi din repertoriul dumneaei. Îmi place cum cântă, îmi place stilul, este altceva; pentru mine este interpretul reprezentativ din zonă“, adaugă Simona.

Planuri de viitor

Silitoare din fire, Simona şi-a canalizat resursele spre învăţătură, iar muzica a devenit o prioritate în viaţa ei nu cu foarte mult timp în urmă. „Mi-a plăcut mereu să cânt, dar nu eram conştientă că aş avea voce, însă în urmă cu puţin timp mi-am dat seama că acesta este lucrul pe care pot şi chiar îmi place să-l fac. Iniţial am studiat singură, fără niciun ajutor, dar mi-am dat seama că pentru a ajunge în rândul profesioniştilor am nevoie şi de studii, astfel anul acesta m-am înscris la Centrul Cultural Bucovina – Şcoala de Artă «Ion Irimescu» – Suceava la secţia canto-muzică populară.“

Chiar dacă este la început de drum şi ştie că are multe de învăţat, ea lucrează la propriul album. „Mi-aş dori ca în aceeaşi perioadă a anului viitor să am propriul album. Vreau să am melodiile mele, inspirate de motivele zonei geografice, dar şi de viaţa mea şi astfel să pot duce tradiţiile satului mai departe“, conchide solista.

Loredana Larissa Sofron

Iulia Mihai sau fata cu „talent nativ cât carul“

Pe Iulia Mihai am ascultat-o prima dată la televizor, interpretând fără cusur şi cu o voce extrem de plăcută o doină culeasă din Clejani. N-aş fi crezut să aibă doar 16 ani. La această vârstă a „încolonat“ deja în spatele său o carieră: are opt sau nouă mari premii la cele mai importante festivaluri de folclor la care a putut participa, a editat un album de muzică populară, este o prezenţă constantă la emisiunile folclorice de la TVR, este difuzată la radio şi televiziune. Dacă ar fi s-o cităm pe profesoara ei de canto, o altă interpretă valoroasă din valul tinerei generaţii, Loredana Streche, Iulia Mihai este un „talent înnăscut“. De fapt, expresia a fost alta: „Fata asta are talent nativ cât carul.“

– Ai luat anul acesta cam tot ceea ce se putea în concursurile de muzică populară: marile trofee la Festivalul-concurs „Mariana Drăghicescu“ (Timiş şi Caraş-Severin), Festivalul naţional de folclor „Strugurele de Aur“ (Jidvei-Alba), Festivalul „Drăgan Muntean“ (Deva) şi Festivalul – concurs internaţional de interpretare vocală şi instrumentală „Iosif-Sivu şi Cosmin Holban“ (Timişoara). Pentru vârsta pe care o ai, 16 ani, ai realizat o performanţă de invidiat.

– Pe 17 iulie am împlinit 16 ani. De altfel, n-aş fi putut participa la aceste mari concursuri dacă n-aş fi trecut de baremul de vârstă fixat de organizatori. A fost norocul meu să pot merge la patru importante festivaluri şi, într-o lună, să câştig tot atâtea trofee! Ce să spun, sunt fericită că juriile de specialitate au considerat că vocea şi interpretarea mea sunt demne pentru a dobândi o astfel de clasare.

– Vii de undeva din Clejani, aşezare celebră deja prin tarafurile de lăutari şi muzica de demult interpretată de aceşti rapsozi, ca să le zic aşa, dacă nu greşesc.

– Aşa este. Sunt născută în satul Podu Doamnei, comuna Clejani, judeţul Giurgiu, o localitate vestită pentru lăutarii săi, cu oameni muncitori, cu măsură în toate şi mare disponibilitate de a se ajuta unii pe ceilalţi. Aici am crescut, am copilărit şi am învăţat, aici am toată familia, părinţi, frate şi rude. Sunt legată de ţinutul meu natal şi sunt bucuroasă să-l cânt!

– De unde ai moştenit acest timbru curat, clar, cald, bine stăpânit?

– Părinţii mei, Constantin şi Tudoriţa Mihai, au cântat, dar fără să facă din asta o carieră. Acum tata este cel care mă îndrumă. El mă însoţeşte peste tot unde merg, fie că este vorba de festivaluri, emisiuni, spectacole ori alte evenimente. Le datorez amândurora mult, am părinţi minunaţi şi le mulţumesc pentru tot ceea ce au făcut şi fac pentru mine.

– Cine te-a descoperit şi te-a învăţat cum să cânţi?

– În 2010, când aveam 12 ani, tata a mers la o revedere cu colegii, nu ştiu dacă de facultate sau de liceu, n-are importanţă, iar un prieten bun de-al lui, după ce a auzit povestea despre mine, l-a pus în legătură cu dl prof. Ion Stan, de la Şcoala de Muzică din Giurgiu. Peste câteva luni am avut o primă audiţie. De fapt, tata l-a rugat să-i spună pe şleau dacă merită sau nu să mergem mai departe cu cântecul. Domnul profesor m-a ascultat, i-a spus că am un pic de voce şi n-ar strica să încercăm. S-a ocupat de mine un timp, iar peste alte câteva luni am mers, prin mijlocirea dânsului, la prima emisiune în televiziune, „Vedeta familiei“ realizată de dna Elise Stan, care a avut un rol determinant pentru scurta mea carieră de până acum, cum de altfel se întâmplă cu toată tânăra generaţie, cunoscut fiind faptul că domnia sa chiar şi-a făcut o misiune din a promova tinerii solişti. Am interpretat atunci câteva cântecele învăţate de la oamenii din sat şi chiar nu ştiu ce impresie am făcut. Probabil că bună, din moment ce am fost invitată la mai multe emisiuni după aceea.

– Să înţeleg că debutul n-a fost la şcoală, la o activitate oarecare artistică, ci direct în TVR?

– Cam aşa ceva. Am mai cântat şi la şcoală, domnii profesori tot aşa îmi spuneau, că am oarece voce şi că ar trebui să o modelez, dar dl profesor Stan a avut grijă să facă totul pentru a ajunge, iată, unde sunt astăzi şi-s pe deplin fericită că lucrurile au decurs aşa.

– Între 12 şi 16 ani ce ai mai făcut?

– Între timp am mai participat la concursuri, unde am luat sau nu premii. Primul rezultat bun, adică marele premiu, a venit în 2012, la Festivalul „Doină, doină, cântec dulce“ de la Gura Humorului, după care au urmat trofeele de la „Dor de cântec românesc“ – Constanţa, Festivalul „Doine şi balade“, de la Drăgăneşti-Olt – acum se numeşte „Ileana Constantinescu“ – şi „Munte, munte, brad frumos“, de la Baia de Aramă. La acesta din urmă am avut ocazia şi onoarea să o cunosc pe dna conf. univ. dr. Gabriela Rusu Păsărin, redactor-coordonator la Radio Oltenia Craiova, cea care de altfel a insistat ca juriul să-mi acorde dispensă de vârstă, fiindcă eu aveam doar 15 ani. Pe urmă am realizat înregistrări pentru primul meu album cu maestrul Adrian Grigoraş...

– Nu-mi spune că, la 15 ani, ai realizat un album şi ai un repertoriu al tău!

– Ba da! Melodiile sunt specifice zonei folclorice Vlaşca-Teleorman, unele sunt culese de la vechii lăutari din Clejani, altele sunt prelucrate sau lucrate de maestrul Grigoraş, cu texte realizate de doamnele Georgiana Ion, Jeni Nicolau şi dl Grigore Gherman. Chiar pot să spun că am un repertoriu! Apoi am participat la emisiuni folclorice la TVR; am avut teribila şansă să evoluez la „O dată-n viaţă“, cu Orchestra „Lăutarii“ din Chişinău, condusă de maestrul Nicolae Botgros. Am avut apoi fericirea să cânt alături de dna Floarea Calotă, care este modelul meu în folclor.

– Ce înseamnă pentru tine un trofeu la un festival?

– Mult. Totul. Mă motivează să fiu mai bună. Publicul mă motivează. Mă hrănesc realmente cu aplauze! Ele mă fac să fiu într-un fel mândră de realizările mele şi mărturisesc că sunt încântată că aceeaşi preţuire o văd la doamnele şi domnii profesori, la colegi, părinţi, cunoscuţi.

– E prea devreme să te întreb, dar o fac totuşi: ce vrei să faci mai departe?

– Nu ştiu. În clipa de faţă sunt elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional de Arte „Dinu Lipatti“ – Bucureşti, la clasa de canto popular a profesoarei şi solistei de muzică populară Loredana Streche, căreia simt în fiecare zi că trebuie să-i mulţumesc pentru ceea ce face pentru noi, pentru mine. Aş vrea să merg la Conservator. Sunt unii cunoscuţi care-mi recomandă să fac canto clasic, dar eu nu-mi dau seama deocamdată cum îmi va fi mai bine. Instinctiv aş continua cu folclorul. Muzica populară are viaţă, transpune într-un fel special sentimentele, iar eu simt emoţiile până în adâncul fiinţei atunci când cânt.

– Este ceea ce aş fi vrut să aud fiindcă, ei bine, ai o voce foarte bună, vorba profesoarei tale, eşti un talent nativ.

– Vă mulţumesc, sper să fie aşa!

Maria Bogdan

Daniel Pop, între folclor şi matematică

Studentul Daniel Pop şi-a împărţit până acum pasiunea între muzica populară şi matematică – fizică. Cele două l-au răsplătit din plin, aducând-i diplome, medalii şi trofee deopotrivă de valoroase, peste 100 la număr, palmares care l-a impus pe de o parte în atenţia realizatorilor de emisiuni folclorice, fiind unul dintre tinerii foarte mediatizaţi de Televiziunea Naţională, iar pe de altă parte, i-a uşurat drumul olimpicului de la Şimleu Silvaniei spre o carieră în ştiinţa calculatoarelor.

– Daniel Pop, să începem cu o scurtă prezentare. De unde veniţi?

– Vin din Şimleu Silvaniei, judeţul Sălaj. Aici am copilărit, aici am prins dragoste pentru folclor. Nici nu se putea altfel, dacă e să mă gândesc la numele unui festival internaţional organizat la Şimleu, „La fântâna dorului“, şi la zestrea de artă şi tradiţie populară a Sălajului, decât să se lipească de sufletul omului aceste nestemate de trăire românească. Dar acum sunt student în anul III la Facultatea de Automatică şi Calculatoare a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca şi pot spune despre Cluj că este o a doua casă a mea.

– Aţi excelat nu doar în folclor, ci aţi fost olimpic la matematică şi fizică. Cum o să vă împărţiţi de-acum încolo între cele două pasiuni, fiindcă bănuiesc că ambele vă acaparează, vă sunt extrem de dragi?

– Muzica rămâne, fără doar şi poate, marea mea iubire, prin ea mă relaxez, prin ea explorez trăirile sufletului meu, prin ea mă reprezint şi eu ca om în faţa societăţii. Profesia pe care o voi practica şi pentru care mă pregătesc, programator sau automatist, mi s-a relevat tot prin cântec... Când învăţam pentru olimpiade ascultam folclor. A devenit, pot să zic, o dragoste nouă din dragoste pentru muzica populară.

– Deci v-aţi hotărât deja să faceţi carieră în automatică. Folclorul ce-o să fie?

– Nu mă voi opri niciodată din a cânta. Acum aşa văd lucrurile, să performez ca student, apoi ca practician în automatică şi calculatoare, iar folclorul va rămâne pentru sufletul meu, este şi va fi hrana mea spirituală.

– Cum aţi ajuns să cântaţi?

– Dintr-o întâmplare. Fratele meu, mai mare decât mine cu un an, şi-a manifestat dorinţa să meargă la Clubul Copiilor din Şimleu, la dansuri populare. În ceea ce mă priveşte, nici nu concepeam să am ceva în comun cu folclorul. Dar după câteva luni m-am dus şi eu la club, însă mânat de o cu totul altă dorinţă: văzusem că fratele pleacă în alte localităţi cu ansamblul şi, fiindcă eu nu doream să stau acasă, m-am înscris la dansuri, dar numai cu gândul de a pleca în excursii. A trecut aşa un an. Într-o bună zi, pentru că atunci când mergeam la repetiţii treceam pe lângă sala de canto, i-am spus mamei că vreau şi eu să cânt. A fost contrariată, dar mi-a făcut voia, m-a prezentat profesoarei... În următoarea săptămână am avut şi primul spectacol, am cântat „Eminescu“, piesa soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Aveam 8 ani. Iar de atunci nu cred că a trecut vreo zi fără să le fiu recunoscător profesorilor mei Gavril şi Cornelia Neaga, de la club, cărora le datorez în mare măsură ceea ce sunt astăzi. Dna Neaga mi-a prezentat repertoriul zonei noastre folclorice, m-a învăţat cum să transpun o melodie spre a ajunge la inima ascultătorului, iar eu azi nu mă văd cântând altceva în afară de muzică populară.

– Pe urmă au venit concursurile, cele care formează şi călesc un interpret, îl validează, de fapt, juriile validând solistul.

– Când aveam 11 ani, profesorii noştri au ţinut să realizeze cu toţi membrii Ansamblului folcloric „Barcăul“ al Clubului Copiilor din Şimleu Silvaniei un compact-disc, iar acolo apar şi eu cu câteva melodii. Pe urmă, din cauză că vocea mi-era în schimbare, n-am mai cântat vreo doi ani, iar din clasa a VII-a am reluat colaborarea şi am început să merg la concursuri. La început am obţinut doar menţiuni şi premii speciale, dar pentru mine erau foarte însemnate, fiindcă îmi dădeau semnalul că sunt pe drumul bun, că e bine cum cânt, mă stimulau, într-un cuvânt. După multe ore de studiu şi de muncă au apărut premiile mai importante. Primul care mi-este mie la inimă, „Drumul vinului-ţara vinului“, este obţinut când eram în clasa a VIII-a, la Festivalul „Strugurele de aur“ – Alba Iulia; nume predestinat sau nu, această distincţie mi-a deschis mie drumul spre lumea importantă a muzicii populare de mai târziu! Au urmat multe premii doi şi trei şi, încet-încet, am urcat spre vârful ierarhiei, cu trofee şi premii întâi sau mari premii: Festivalul „Ion Albeşteanu“ – Slobozia, „Vară-vară primăvară”, Sibiu, „Natalia Şerbănescu“ – Tulcea, „Irina Loghin“ – Vălenii de Munte, „Mariana Drăghicescu“ – Timişoara etc. Dar vreau să spun că, mai mult decât premiile, contează că la aceste concursuri înveţi mult de la specialiştii din juriu despre folclor, despre stilul de interpretare, despre cum să porţi costumul popular, cum să păşeşti pe scenă, ce repertoriu e bine să abordezi, despre respectul pentru tradiţie etc.

– Aş vrea să vorbim despre melodiile pe care le interpretaţi. De unde sunt culese?

– La 17 ani am realizat un material, dar care nu-i prezent pe piaţă, ci este pentru mine, ca să zic aşa, cu melodii ale maestrului Ovidiu Barteş; cu unele dintre piese am mers în festivaluri şi mi-au adus premii importante. Cele mai multe sunt culese de la rapsodul popular Petre Haraga, Dumnezeu să-l odihnească, retuşate, aranjate, adaptate împreună cu cei doi maeştri cu care eu colaborez, Liviu Buţiu (Oradea) şi Ovidiu Barteş (Cluj). Sunt cântece cu un mesaj popular puternic şi autentic, care vorbesc de la sine despre Sălajul nostru, despre înţelepciunea omului purtător de tradiţie, despre universul rural, încărcat de atâtea şi atâtea valori ale satului şi ale locuitorilor lui.

– Aţi încheiat perioada concursurilor şi sunteţi interpret pe cont propriu. Cu cine colaboraţi, unde puteţi fi auzit/văzut/ascultat, în afară de TVR, acolo unde sunteţi mereu prezent alături de colegi din valul tânăr, iar ca o paranteză, TVR reprezintă o garanţie pentru valoarea solistului.

– Nu mai merg la concursuri din 2012. Am colaborat şi colaborez în continuare cu Ansamblul folcloric profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului“, condus de dna Silvia Macrea, cu Ansamblul folcloric „Meseşul” al Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Sălaj, condus de Daniel Săuca, deci pot fi văzut în concertele acestor două ansambluri. Onorez şi alte invitaţii, cum ar fi recitalul de la Festivalul „Ion Albeşteanu“, din octombrie. Sunt difuzat la posturile naţionale şi locale de radio şi TV, iar când despre TVR, nu pot decât să fiu onorat şi bucuros că am fost selectat să reprezint zona mea folclorică în emisiunile de ţinută ale acestei televiziuni. În clipa de faţă, lucrez la un material pe care intenţionez să-l am gata la primăvară, cu melodii în care mi-am pus sufletul, trăirile şi în care mă regăsesc în totalitate.

– În afară de soţii Neaga, cine a mai contribuit la formarea dvs. ca solist de muzică populară?

– Componenţii juriilor de specialitate ale concursurilor şi festivalurilor la care am participat. Şi-mi cer scuze dacă nu-i enumer pe toţi, dar am alese mulţumiri pentru dna Elise Stan, dna Eugenia Florea, dl Gelu Stan de la Radio-Timişoara, dl Gelu Furdui de la Radio-Cluj. Iar gândul meu se îndreaptă mereu şi mereu, cu recunoştinţă, spre regretata dnă Mărioara Murărescu.

– Mă gândeam într-o doară că Sălajul a dat muzicii o mare interpretă, Sava Negrean Brudaşcu. Aveţi o mare obligaţie, să păstraţi şi să duceţi cântecul tot acolo, sus.

– Pentru mine este o mare cinste că am păşit pe acest drum al cântecului, iar cu ajutorul lui Dumnezeu sper să fiu vrednic să duc mai departe folclorul din frumoasa zonă a Sălajului şi să o fac la un nivel care să mă bucure pe mine şi pe cei care mă ascultă.

Maria BOGDAN

Emilia Dorobanţu, o olteancă talentată, cu folclorul în sânge

La 21 de ani, Emilia Dorobanţu a obţinut cam tot ceea ce-şi putea dori un tânăr, în general, şi un interpret de muzică populară, în special: este laureata celor mai importante festivaluri de folclor din ţară, a trecut, cu succes, de exigenta selecţie a realizatorilor TVR şi Radio România, este prezentator la Favorit TV şi studentă la Universitatea de Muzică Bucureşti.

– La mulţi ani, de ziua naşterii (12 mai)! Tocmai treceam în revistă reuşitele dvs. în plan personal şi muzical. Ce va urma?

– Mulţumesc! În urmă cu ceva ani nu intuiam nimic din ceea ce va urma: să câştig trofee, să prezint o emisiune, însă evident că am visat la toate acestea. Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale oameni buni, care m-au ajutat şi au fost lângă mine la momentul potrivit. Ce va urma? Să le cânt oamenilor în continuare şi să le transmit emoţia şi poezia cântecului popular.

– Studiaţi, la facultate, canto clasic. Vă ispiteşte cumva să abandonaţi muzica populară şi să vă reorientaţi spre muzica de operă?

– Nu! E ca şi cum m-aţi întreba dacă aş putea să renunţ la casa părintească. La Şcoala Populară de Arte din Slatina am cântat mai multe genuri muzicale, dar folclorul e-n sânge, are o însemnătate capitală pentru sufletul meu. N-am cum să las la o parte cei zece ani petrecuţi la Ansamblul de dansuri populare „Flori de măr“, din Curtişoara, ori cântecele învăţate de la lăutarii din sat.

– Aţi participat la concursul „Vocea României“, perioadă în care aţi experimentat muzica uşoară. Cu ce impresie aţi plecat de la această emisiune?

– A fost o experienţă de neuitat, cum rar întâlneşti în viaţă, un cumul de energii, emoţii, lacrimi, stări imposibil de redat în cuvinte. Am făcut parte din echipa Loredanei Groza, împreună ne-am simţit ca într-o familie, dar mă bucur că am avut ocazia să-i cunosc şi pe ceilalţi antrenori, Brenciu, Moga şi Smiley, oameni frumoşi, de la care ai ce învăţa. Mi-am făcut prieteni, dar cel mai important lucru, am căpătat încredere în mine şi mi-am însuşit o anumită disciplină.

– Sunteţi născută la Curtişoara – Olt, o localitate la 10 km nord de Slatina, pe malul stâng al Oltului, într-o zonă de trecere de la câmpie la deal. Cât de legată sufleteşte sunteţi de satul dvs. natal?

– La Curtişoara e colţul meu de rai, aici am învăţat să cânt şi să joc, aici bunicii mei ascultau, la radio, muzică populară, când lucrau în grădină. De-abia aştept să mă întorc acasă ori de câte ori sunt plecată! Tocmai de aceea pe primul meu album se vor regăsi melodii care vorbesc despre satul meu, despre Sărbătoarea „Nucului“ (din grădina de vară), învăţăturile tatălui şi îndrumările mamei, dragostea frăţească.

– Părinţii locuiesc la Curtişoara? Ce fac, cu ce se ocupă?

– Părinţii mei sunt agricultori, locuiesc în satul natal, împreună cu fratele meu. Pe mama n-am reuşit niciodată s-o despart de grădină. Adoră să aibă grijă de flori, de livadă. Dacă vă întrebaţi dacă şi ai mei cântă, vă spun că nimeni din familia extinsă n-a avut legătură cu muzica.

– Nu vă întreb când aţi început să cântaţi sau cine v-a descoperit talentul. La vocea pe care o aveţi era lesne să vă observe cineva aptitudinile muzicale. Dar sunt curioasă să aflu care ar fi primele persoane care au fost hotărâtoare pentru formarea dvs. ca profesionist.

– Prima persoană care a intuit că am voce a fost învăţătoarea mea, Irina Tunaru. Maria Tănase Marin este însă omul care mi-a schimbat destinul. Am întâlnit-o pe această minunată doamnă în 2008, la un festival din Dobrogea, în vremea când eu o imitam pe Maria Ciobanu. Coregraful Ansamblului „Flori de Măr“, Costică Bălărău, a rugat-o să mă ajute, să mă formeze. Am fost vrăjită de modul în care m-a învăţat să port costumul popular, să înţeleg ceea ce cânt, să-mi descopăr profunzimea vocii, să-mi formez propriul stil şi să nu mai copiez pe nimeni. Dnei Maria Tănase Marin îi sunt datoare pentru totdeauna, iar acum, când vorbesc despre dânsa, îmi dau lacrimi de recunoştinţă. Mi-a dat pur şi simplu aripi să zbor! Cei cărora întotdeauna am să le mulţumesc sunt părinţii mei, pe care-i iubesc nemărginit.

– Muzica oltenească are un ceva al său inconfundabil. Dacă ar fi să o caracterizaţi în câteva cuvinte, care ar fi acestea?

– Fiecare zonă are cântece şi ritmuri inconfundabile, nu se pot compara între ele, dar muzica oltenească are ceva aparte. Frumuseţea cântecului nu stă într-un anumit lucru, ci ţine de emoţia pe care o transmite, de firea olteanului, cel plin mereu de speranţe, chiar şi când e rătăcit prin lume şi cu sufletul împovărat. Taraful de la Iancu Jianu, condus de Mitel Drăgulin, spune cam aşa: „De la Olt ai luat iuţeala, de la flori ai rumeneala“. Muzica oltenească este precum olteanul, pe cât de simplu, pe atât de profund în sentimente, iute şi ager la minte. Lăutarii sunt cei care au purtat, prin timp, cântecul, iar eu încerc să îl duc mai departe, pentru a aduce în gând, în suflet şi în inimile oamenilor simţirea de neam.

– Greşesc dacă afirm că se simte în tot ceea ce faceţi o mare dragoste pentru Maria Lătăreţu? Ce alţi solişti vă sunt aproape de inimă?

– Când vorbesc despre Maria Lătăreţu sau Maria Tănase întotdeauna simt un fior care tulbură apele sufletului meu. Aceste două uriaşe interprete ale neamului nostru sunt dincolo de cuvinte. Maria Lătăreţu... Cum să nu iubeşti acel gas divin, cu triluri de pasăre măiastră? Sunt mulţi solişti care-mi sunt dragi, nume cunoscute, dar puţini ştiu de rapsodul Lică Militaru, din Drăgăneşti-Olt, cel care cânta, odată, „Venii de la Olt încoa’“, melodie uitată, pe care eu am preluat-o.

– Vă număraţi printre puţinii tineri care au câştigat cam toate marile premii la festivalurile de folclor din România. Cred că din palmares vă lipseşte trofeul „Maria Tănase“, unde aveţi totuşi un premiu întâi. Cât v-au ajutat cele aproape 60 de concursuri la care aţi participat?

– De la Festivalul „Maria Tănase“ am rămas cu cea mai frumoasă amintire, chiar dacă nu am obţinut trofeul: publicul m-a aplaudat şi m-a rechemat pe scenă în timpul concursului, iar premiul mi-a fost înmânat de maestrul Tudor Gheorghe, ceea ce a fost mai mult decât m-aş fi aşteptat. În rest, deşi premiile îşi au rostul lor, n-am mers în competiţii musai pentru a obţine un loc pe podium; am fost doar un copil care bătea la porţile afirmării şi nu aveai cum să faci asta fără să mergi în festivaluri. De fiecare dată am câştigat prieteni noi, sfaturi de la specialiştii în folclor, experienţă.

– Cum se desfăşoară astăzi cariera dvs.? Unde puteţi fi văzută/ascultată?

– Iubitorii de folclor mă pot urmări miercurea şi joia, de la ora 19.00, pe Favorit TV, la emisiunea Ceasuri de folclor, mă pot asculta la radio (posturile Horion, Accent, Antena Satelor, Naţional) şi mă pot vedea la televizor (TVR) sau în spectacolele la care sunt invitată, oriunde în ţară.

– Câte piese aţi înregistrat?

– Am reuşit să realizez mai multe înregistrări cu Orchestra Radiodifuziunii Române, „Doina Gorjului“, „Doina Oltului“. Pentru primul meu album, la care lucrez acum, „Venii de la Olt încoa’“, am ales să aduc în atenţia ascultătorilor 16 piese orchestrate de maestrul Marin Constantin şi realizate cu celebra orchestră „Lăutarii“ din Chişinău, dirijată de inegalabilul Nicolae Botgros.

– Aveţi mulţi admiratori printre ascultători?

– Da, primesc foarte multe mesaje pe reţelele de socializare, am dat şi autografe... este minunat să ştii că nu e în zadar ceea ce faci, că munca îţi este răsplătită prin aprecierea oamenilor.

– Unde vă vedeţi peste 5 sau 10 ani?

– Sigur pot spune că locul meu va fi aici, în România. Nu ştii niciodată unde te duce soarta. Nu? „Muzica nu mă ţine pe loc/Mă poartă din loc în loc.“

Maria BOGDAN

Abonează-te la acest feed RSS