reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jan 2022

Presele IMPRESS, făcute să impresioneze

Presele Impress sunt produse de Poettinger la fabrica sa din Grieskirchen (Austria), dar, în curând, producția va fi mutată în apropiere, într-o nouă fabrică construită într-un timp record, din necesitatea de a face față cererii crescânde de utilaje pentru recoltarea furajelor. Noua fabrică a fost inaugurată pe 11 iunie 2021 și va produce toată gama de prese și greblele de mari dimensiuni. Utilajele pentru lucrările solului se produc la Vodanany în Cehia, iar semănătorile, inclusiv cele pentru semănare în mulci (Terrasem), se produc la Bernburg, în Germania. În România, de 20 de ani, importatorul oficial Poettinger este NHR Agropartners.

Gama de prese de balotat Impress cuprinde prese cu cameră fixă, prese cu camera variabilă și combinații pentru balotat și înfoliat baloți, produse în trei variante: Impress standard, Impress Master, destinate fermierilor obișnuiți și Impress Pro, celor cu volum de lucru foarte mare. Modelele cu cameră variabilă Impress 155V și 185V sunt fără sistem de tocare, iar cele Master și Pro atât la presele cu cameră fixă cât și la cele cu cameră variabilă, cu 16, respectiv cu 32 de cuțite. Presele Poettinger (Pro) sunt singurele din lume care asigură lungimea de tocare de numai 36 mm, ceea ce asigură o compresie ridicată a balotului.

Caracteristicile de bază ale acestor prese Poettinger sunt fiabilitatea, ușurința și siguranța utilizării și capacitatea de a balota cu performanțe deosebite orice material, umed sau uscat: paie, fân, siloz.

Intrarea lui Poettnger pe piața preselor pentru baloți cilindrici a fost determinată de dorința de a aduce tehnologia de balotare existentă la un nivel superior. Acest lucru a fost posibil deoarece mulți dintre angajații Poettinger sunt ei înșiși fermieri. Prin urmare, ei gândesc continuu la cum să îmbunătățească mașinile cu care lucrează, urmărind în special creșterea productivității, ușurința operării și întreținerii și siguranța în exploatare. Astfel, unele sisteme nu sunt doar îmbunătățite, ci sunt regândite complet.

Puncte-cheie ale preselor Poettinger Impress:

  • Opțiune de legare cu plasă sau cu folie în loc de plasă.
  • Unice pe piață! Posibilitatea de a scoate pachetul de cuțite în afara presei pentru întreținere ușoară și în siguranță.
  • Fluxul de material este pe deasupra rotorului transversal, ceea ce crește capacitatea presei.
  • Bara de tracțiune cu suspensie integrată și înălțime reglabilă hidraulic, care permite preluarea brazdelor cu volum mare.
  • Unice pe piață! Tocare cu 32 cuțite la Impress Pro (16 cuțite la Master), dimensiunea tocăturii minimum 36 mm, pentru presare optimă.
  • Cel mai mare grad de siguranță în exploatare.
  • Ușurința întreținerii (separarea componentelor, gruparea locurilor de intervenție, gresare centralizată, opțional automată, lubrifierea progresivă a lagărelor etc.).

Pick-up. Sunt disponibile două lățimi de pick-up, de 2,05 m și, opțional la modelul Master și standard la modelul Pro, de 2,3 m. Montarea cu arcuri a pick-up-ului asigură o apăsare pe sol de numai 100 kg, iar suspendarea din mijloc îi conferă posibilitatea de oscilare cu 120 mm pe fiecare parte. Acestea, împreună cu roțile de sprijin pivotante, asigură o adaptare perfectă la conturul terenului.

De la pick-up, un rotor de ridicare a materialului transportă materialul de balotat pe sus la sistemul de tocare, astfel că materialul intră în camera presei pe sus, peste rotor, nu pe sub rotor ca la presele convenționale. Regândirea fluxului de material în presă, pe sus, pe deasupra rotorului, a adus multe avantaje: un flux lin și natural al materialului, care intră în camera de balotare tangențial, la un unghi ideal, rezultând astfel o capacitate mare de intrare a materialului în presă, tradusă în performanța mare de balotare. În plus, camera de balotare este alimentată mai uniform pe toată lățimea, favorizând formarea baloților. De asemenea, cuțitele tocătorului intră spre rotor pe sus, asigurând o tăiere curată.

Pentru începerea balotării sunt prevăzute atât la presele cu cameră fixă cât și variabilă patru valțuri, două sub și două deasupra gâtului de alimentare, care asigură intrarea uniformă a materialului pe toată lățimea camerei de presare.

Tocarea materialului la dimensiune mică permite o compactare mai mare, baloți mai grei și cu fermentație mai bună, tăiere mai ușoară a balotului, putere mai redusă necesară la remorca tehnologică de amestecat și distribuit furaje. La paie, tocarea la dimensiuni reduse nu mai necesită tocare suplimentară la folosirea balotului și elimină praful la manipulare și distribuire. Cuțitele au sistem de protecție individual și pot fi dezactivate cu ușurință. Densitatea baloților poate ajunge la 80-120 kg materie uscată pe metru cub. Indiferent dacă se balotează materiale umede sau uscate, paie, fân sau siloz, datorită sistemului de tocare foarte eficient și cu calitate similară cu cea de la remorcile autoîncărcătoare pentru siloz se realizează baloți uniformi și cu densitate mare, asigurând un furaj de calitate pentru animale.

Sistemul de tocare este inspirat de la remorcile autoîncărcătoare, unde Poettinger este lider mondial, este unic în lume la presele de balotat (brevet Poettinger). Pachetul de cuțite se scoate în afara presei, pe partea dreaptă, asigurând cel mai mare nivel de siguranță, dar și reducerea timpului intervenției. Avantajul enorm este că operatorul nu mai trebuie să intre în camera presei pentru intervenții și înlocuirea cuțitelor, acestea putând fi ascuțite sau înlocuite în exteriorul presei, în afara zonei periculoase, asigurând cel mai mare grad de siguranță a operatorului.

Forma specială a cuțitelor, cu două lame ascuțite, astfel încât se pot doar reversa în timpul zilei, fără a mai fi necesar un set de cuțite de rezervă, asigură întreținere simplă și o durată dublă de serviciu. Schimbarea cuțitelor este foarte ușoară: se coboară pick up-ul și, hidraulic, se rotește pachetul de cuțite în afară, unde se pot reversa sau înlocui cu ușurință cuțitele.

Podeaua sistemului de tocare este flexibilă. Dacă se întâmplă o blocare, secțiunea transversală a gâtului poate fi mărită temporar prin coborârea podelei. Aceasta permite deblocarea cu ușurință și fără efort.

Legarea balotului prin înfășurarea cu un număr prestabilit de straturi de plasă sau de folie pornește automat când balotul atinge dimensiunea reglată, iar ciclul de înfășurare este foarte scurt. Aceasta este o funcție care economisește timp. Pornirea înfășurării se poate comanda, la nevoie, și manual.

Anvelopele sunt alese pentru conservarea solului prin reducerea compactarii, care are efect direct asupra producției și profitului. Urmele adânci duc la costuri mai mari cu până la 20%, dar și la pierderea mai rapidă a apei din sol.

Întreținerea zilnică este foarte prietenoasă. Prin separarea părților mecanice de cele hidraulice și electrice a fost implementat un concept foarte ușor de accesat. Toate componentele transmisiei sunt localizate pe partea stângă, iar cele hidraulice, electrice și electronice pe dreapta. Sistemul automat de lubrifiere a lanțului ușurează întreținerea și garantează o fiabilitate mare a presei. La modelele Pro, în afara lubrifierii automate a lanțului, există un sistem de gresare progresivă a lagărelor valțurilor, folosind un distribuitor cu un singur niplu. Opțional poate fi montat un sistem automat de gresare.

Presele cu cameră fixă sunt prevăzute cu valțuri, iar cele cu cameră variabilă cu 3 curele fără sfârșit cu presiune controlată hidraulic. Valțurile, respectiv cele trei curele, asigură rotirea baloților în orice situație, chiar cu material tocat mărunt, umed sau uscat, atât la paie, fân sau siloz.

Presele cu cameră fixă, cu diametrul baloților de 1,3 m și cele cu cameră variabilă cu diametrul baloților de 0,8-1,55 m lucrează în bune condiții cu un tractor de 75-100 CP, cele cu diametrul baloților de la 0,9 la 1,85 m cu un tractor de 75-100 CP, iar cele cu sistem de înfoliere, cu tractor de 130 CP. Lățimea baloților este la toate modelele 1,2 m. Cele mai populare sunt presele cu cameră fixă Impress 125F (Master sau Pro), care fac baloți de 1,3 m diametru și lățime 1,2 m.

La presele combinate cu sistem de înfoliere se obține într-o singură trecere un furaj bun, curat și care se poate păstra în siguranță o perioadă mai lungă de timp. Poziția brațelor sistemului de înfoliere asigură coborârea centrului de greutate foarte aproape de sol, ideală pentru reducerea riscului de deteriorare a foliei și pentru încărcarea, fără probleme, chiar a baloților de mari dimensiuni. Sistemul de înfoliere lucrează la turații de lucru mari (36 rpm), realizând productivitate, eficiență și un furaj de calitate în orice condiții de operare. Sistemul de înfoliere este disponibil pentru baloți de la 1,1 la 1,5 m diametru.

Un senzor de poziție permite corecția înclinării mașinii pentru lucrul pe teren înclinat.

Toate presele sunt operate cu ajutorul unui computer dedicat Select control sau Power control ori prin ISOBUS. Avantajul este că se pot folosi tractoare diferite în funcție de disponibilități, operând presa de la terminalul tractorului. Presele sunt certificate AEF, pentru compatibilitate cu sistemul ISOBUS al mai multor mărci de tractoare. Presa poate fi operată în modul manual sau complet automat, când operatorul nu trebuie să urmărească decât pornirea și oprirea tractorului. Un bloc de valve hidraulice este montat pe aripa roților din stânga, asigurând controlul manual al funcțiilor presei în cazul unei defecțiuni.

Presiunea balotului se selectează din terminal, în trei zone de densitate, cu mărime reglabilă. Baloții realizați au muchiile extrem de drepte.

Presare, legare cu folie și înfoliere într-un singur pas

Recent, pentru a îmbunătăți și mai mult calitatea furajului balotat, Poettinger a lansat o nouă funcție pe presele sale Impress: un sistem multifuncțional de legare, care poate folosi plasa sau folie de plastic. Avantajele legării cu folie sunt calitatea superioară a silozului, protecție îmbunătățită datorită numărului mai mare de straturi și manipulare ușoară a balotului.

Furajul este bine protejat când este împins din echipamentul de înfoliat și când este transportat din câmp. Baloții de siloz beneficiază de asemenea de compresie suplimentară: diametrul poate fi redus cu 3 cm, corespunzând unei reduceri a cantității de oxigen cu aproximativ 70 litri, care reduce riscul mucegăirii printr-o reducere rapidă a valorii pH-ului.

Datorită noului sistem de legare, care poate fi folosit atât pentru înfășurarea baloților cu plasă sau cu folie, sistemul asigură o flexibilitate maximă în orice condiții de lucru. Este necesar mai puțin timp pentru a schimba sistemul de legare. Rola de plasă sau folia de plastic sunt frânate hidraulic printr-un sistem de tensionare.

Pentru a proteja folia și a ușura schimbarea între folie și plasă și invers a fost instalat un valț suplimentar în fața suportului valțului. Valțul este proiectat ca să susțină role cu material de înfășurare până la 1.420 mm lățime și cu diametrul de până la 310 mm.

O cameră video este standard pentru a asigura urmărirea și siguranța în funcționare. Aceasta permite operatorului să monitorizeze procesul de legare și înfoliere.

Pentru a asigura o depozitare igienică și de durată, baloții trebuie depozitați „în picioare“ (așezați pe suprafața circulară). Presiunea exercitată de conținutul balotului întinde folia, straturile de folie sunt presate împreună și balotul este sigilat chiar mai bine. Pentru aceasta, Poettinger a realizat un sistem de rotire / întoarcere a balotului.

Conceput special pentru orice tip de material furajer, opțional este prevăzut un covor pe care se eliberează balotul pe sol pentru a-l proteja când părăsește sistemul de infoliere. El este montat sub înfoliator și poate fi întins sau strâns la nevoie.

Legarea cu folie și înfolierea completă economisesc resurse. Folosind un singur fel de material pentru înfășurare și înfoliere se economisește timp la despachetarea balotului. Nu mai este necesar să se separe plasa de folie, ceea ce face mai ușoară reciclarea și este mai prietenoasă cu mediul.

Iată că presele IMPRESS au o mulțime de elemente constructive și funcționale noi și eficiente, care sunt apreciate de utilizatori și chiar impresionează.

Dr. ing. Florin NEACȘU

Județul Sibiu promovează la Viena un nou titlu - Regiune Gastronomică Europeană 2019

În 2007 Județul Sibiu a participat pentru prima dată la Târgul de Turism din Viena pentru a promova programul Capitală Culturală Europeană. După 10 ani, în perioada 12-15 ianuarie 2017, la infodesk-ul Sibiului din standul României se va promova titlul Sibiu Regiune Gastronomică Europeană 2019.

Titlul va fi promovat prin însăși gastronomia locală prin intermediul unui live cooking show facilitat de Biroul de promovare al României la Viena. Având în vedere că sezonul turistic pentru străini începe odată cu sărbătorile Pascale, ce vor fi celebrate anul acesta împreună de credincioșii ortodocși, catolici și protestanți, meniul propus de My Transylvania și Slow Food Sibiu este drob de miel tradițional cu salată de sfeclă roșie.

Broşura Sibiu City Meniu şi broşura producătorilor locali vor fi oferite vizitatorilor pentru a-i introduce în specificitatea culinară locală. Vizitatorii vor afla informaţii despre agenda cu evenimente gastronomice 2017 şi despre programe gastronomice, care vor completa oferta cultural-turistică a regiunii prezentată prin broșurile Sibiu-Hermannstadt, Tânăr din 1191, Experiențe noi în sudul Transilvaniei, hărți și cataloage ale operatorilor turistici.

Deoarece interesul austriecilor este foarte mare pentru city break-uri culturale, vacanţe în sate autentice, biserici fortificate; iubesc activităţile în natură, iar județul Sibiu are toate atuurile pentru a se menține în topul preferințelor lor.

Delegația sibiană este formată din membri ai Asociației Județene de Turism Sibiu, reprezentanți ai Primăriei Municipiului Sibiu și operatori turistici.

SURSA – Asociația Județeană de Turism Sibiu

Regine și rase de albine în Austria, Germania și Elveția

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câteva numere ale revistei de față le-am detaliat pe cele pe care le-am considerat mai importante.

Fac aceste relatări în speranța că apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Este îndeobște cunoscut că eficienţa economică a unei stupine este determinată, în primul rând, de potenţialul genetic al albinelor, respectiv de rasa lor, așa că una dintre preocupările mele în această documentare a fost aflarea de informații despre utilizarea și obținerea reginelor din rase pure, protejarea acestora pentru a nu fi impurificate de alte rase și ameliorarea, respectiv conservarea rasei indigene naționale și sistemului istoric de stupi în Austria, Elveția și Germania.

● În Austria se utilizează cu prioritate rasa de albine Apis mellifera carnica, care răspunde foarte bine biotopului austriac, dar sunt apicultori care folosesc și hibridul Buckfast și împerecherea reginelor în exploatațiile de multiplicare sau de elită se face în zone protejate astfel încât în acestea să nu pătrundă familii de albine din alte rase care prin trântorii lor să afecteze puritatea rasei. De menționat că aceste zone sunt respectate cu strictețe de apicultorii austrieci.

Ca exemplu de utilizare în Austria a reginelor Buckfast este ferma apicolă „Pannonische Imkereigenossenschaft“ situată în Gols, care deține un număr de peste 1.000 familii de albine și care, după afirmațiile dlui Mario Vogel, unul dintre proprietarii fermei, achiziționează anual circa 50 de regine Buckfast de elită pe care apoi le multiplică într-o locație protejată pentru introducere în stupinele proprii ale fermei.

● Apicultorii elvețieni nu agreează utilizarea hibridului Buckfast, fiind nemulțumiți de performanțele acestuia pe teritoriul Elveției și folosesc albinele din rasa Apis mellifera carnica sau rasa autohtonă Apis mellifera mellifera (albina neagră).

Astfel, la Asociația apicultorilor care fac pastoral Wanderimkerei din Signau, președintele acesteia, dl Baumgartner Fritz, ne-a relatat că asociația are 14.000 de apicultori, că produce anual 300-500 de regine în rasa pură Apis mellifera carnica, dar și că în această acțiune se implică și organele sanitar veterinare ale cantonului pentru asigurarea stării de sănătate a acestora și a familiilor de albine. Totodată, acesta ne-a relatat că pentru asigurarea purității rasei stațiile de împerechere au asigurate, prin reglementări legale, zone de protecție de 10 km pentru stațiile de tip A = elită și de 3 km pentru stațiile de tip B = multiplicare.

O acțiune interesantă a apiculturii elvețiene este conservarea metodelor de stupărit istoric tradițional și a rasei de albine autohtone.

Această acțiune ne-a fost dezvăluită inițial la Research Institute of Organic Agriculture FiBL Frick, institut privat de cercetare în agricultura organică, de reprezentantul acestuia Salvador V. Gariby care ne-a prezentat modele de stupi cu vizitare prin spate, așa cum îi foloseau vechii apicultori elvețieni și, mai mult, cum făceau albinele să crească faguri în rame fără foițe de faguri artificiali.

Conservarea, ameliorarea și aspecte ale selecției rasei naționale elvețiene ne-au fost prezentate de dl Hans Ulrich Thomas din partea asociației Association for Apis melifera melifera din Zürich, care are acest scop privind rasa de albină autohtonă elvețiană, albina neagră – Apis mellifera mellifera.

Promovarea acestei rase se face și prin organizarea de cursuri de apicultură și astfel mulți dintre participanții la aceste cursuri (circa 35%) devin apicultori care vor fi sprijiniți și convinși să folosească această rasă.

Pentru puritatea rasei, statul elvețian se implică subvenționând anumite analize și tratamente specifice în valoare de până la 6.000 euro, determinări ADN – finanțate în totalitate și tot în acest scop asociația are organizate 6 stații izolate de împerechere a reginelor astfel că, de exemplu în 2016, au fost produse peste 6.000 de regine din rasa albinei negre și există și 30 stațiuni de testare și selectare a acestora de unde apicultorii cumpără reginele. De altfel, este de specificat că momentan există cel puțin 20 de apicultori, membri ai asociației, care lucrează numai cu albina neagră elvețiană și că funcționează și Asociația Internațională Apis mellifera mellifera, susținută științific de Institutul pentru Cercetare Apicolă din Hohen Neuendorf (localitate de lângă Berlin) – Germania, unde asociația elvețiană este afiliată.

● Referitor la reginele și rasele de albine utilizate în prezent în Germania, trebuie să ne reamintim că, încă din anul 1980, RUTTNER consemnează că importurile de albine în Germania au făcut să supravieţuiască doar albinele carnioliene (Apis mellifera carnica) şi italiene (Apis mellifera lingustica), care sunt bine adaptate la condiţiile de iernare şi la cele din primăvară, la care adaptarea nu este uşoară. În urma încrucişărilor necontrolate, reputatul cercetător a constatat o sporire a vitalităţii şi productivităţii, dar şi o mai mare agresivitate şi înclinare spre roire.

Actualmente, pe teritoriul Germaniei albina neagră, fostă autohtonă, aproape a dispărut în totalitate, fiind înlocuită de rasa carnioliană (carnica) sau de hibridul Fratelui Adam – Buckfast, acestea răspunzând mai bine cerințelor actuale ale apicultorilor germani.

Astfel că în ultimii ani, în sudul Germaniei, hibridul Buckfast a atins 30-50% din efectivul de familii de albine și hibridarea practicată s-a dovedit a reprezenta o parazitare a rasei locale deoarece s-a remarcat că, prin utilizarea diferenţelor genetice dintre două rase, se ajunge la degradarea ireversibilă a bazei genetice a acestora.

Ținând cont de realitatea prezentată mai sus, în ultima zi activă a excursiei am efectuat o vizită la exploatația apicolă „Imkerei Fehren­bach“ Ravensburg – Germania, care este o întreprindere familială profesionistă având 600 de familii de albine și care se preocupă în principal de creșterea și comercializarea reginelor din rasa Buckfast, astfel că proprietarul și administratorul dl Klaus Fehrenbach ne-a prezentat aspecte ale acestei îndeletniciri și ne-a prezentat câteva familii de albine buckfast, prilej pentru a ne convige de blândețea lor.

Dl Klaus Fehrenbach a preluat îndeletnicirea de producere a reginelor Buckfast de la tatăl său care în 1960 la cunoscut și a început o colaborare cu pr. Karl Kehrle, supranumit Fratele Adam, astfel că din 1962 a produs regine Buckfast folosind pentru împerechere controlată o insulă suficient de izolată.

Din anul 1971 împerechează reginele la o stație de împerechere situată la altitudinea de 1.300 m și ele sunt livrate beneficiarilor în perioada mai-iunie ale fiecărui an prin curieri rapizi sau la sediul exploatației.

Voi încheia aceste relatări cu un epilog, în numerele viitoare al revistei, în care voi încerca să desprind niște concluzii pentru ce ar trebui să facem noi, apicultorii, formele asociative și organele în drept de stat pentru a îmbunătăți activitatea apicolă românească.

GALERIE FOTO


Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 1, 1-15 ianuarie 2017 – pag. 28-29

Afaceri apicole în Austria, Germania și Elveția

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câtorva numere ale revistei de față le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța ca apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

Când pomenim de apicultură, familii de albine sau stupi implicit ne gândim și la acea „substanță dulce produsă de albine numită miere“, deci, evident, din descrierile și concluziile mele nu trebuie să lipsească producerea, condiționarea și desfacerea acestui produs crucial al activității apicole în țările vizitate.

Voi începe cu descrierea ofertelor melifere așa cum le-am perceput și obser­vat eu și ceilalți apicultori români în cursul vizitei de documentare în cele trei țări.

apicultura apicultori romani

Timp de aproape o săptămână am peregrinat prin cele trei țări și nu am văzut nicio palmă de pământ necultivată afară de suprafețele împădurite și cu construcții imobiliare. Terenurile agricole sunt cultivate cu diverse culturi și după recoltarea acestora fie sunt arate imediat, fie sunt însămânțate cu plante care după creștere sunt înglobate în sol pentru îngrășarea acestuia. De asemenea, suprafețele folosite pentru pășunat sunt cu rigurozitate împărțite în parcele, astfel că animalele care le pășunează după ce pasc toată iarba sunt mutate pe alte parcele cu iarbă crescută, dând răgaz parcelelor păscute să se refacă. Evident, majoritatea speciilor de plante de pe aceste pășuni nu mai apucă să înflorească punând la dispoziție albinelor nectar și polen, regenerarea pajiștilor făcându-se prin reînsămânțare primăvara de către fermieri. Mai mult, am văzut la 1.400 m în Elveția, în pădure, pe marginea drumului, utilaje care tundeau și colectau iarba, astfel nedându-i timp să înflorească.

Aceasta fiind starea suprafețelor care sunt la dispoziția albinelor, se pare că ofertele plantelor melifere spontane lipsesc aproape în totalitate, culesurile melifere bazându-se numai pe diverse culturi agricole, pe plantațiile pomicole și pe masivele de salcâm și tei, care în caz de condiții pedoclimatice favorabile generează nectar și polen. Totodată, în anumiți ani pădurile acestor țări pun la dispoziție albinelor cantități generoase de mană.

Analizând cele relatate mai sus și știind că se tinde ca dezvoltarea și modernizarea agriculturii din România să se facă după modelul țărilor vizitate, prevedem că apicultura românească va fi și ea în impas și va trebui, mai ales ținând cont de schimbările climatice ce se prevăd, să-și modifice strategiile întreținerii și exploatării familiilor de albine. Actualmente, norocul nostru este că încă mai există multe terenuri agricole nelucrate, fânețe montane, lunci ale unor râuri și Delta Dunării unde, în condiții climatice favorabile, există o bogată floră spontană meliferă.

Cu ocazia deplasărilor la diferite exploatații apicole am pus întrebări și am urmărit cu interes răspunsurile administratorilor acestora privind tema producerii, condiționării și desfacerii mierii și alte elemente adiacente subiectului. Astfel:

● Mario Vogel, coproprietar al fermei „Pannonis­cheImkereigenossenschaft“ din Gols – Austria ne-a declarat că în anul 2016 a obținut o producție medie de miere de 50 kg/familie de albine și că sorturile de miere au fost de rapiță, salcâm, polifloră, castan și mană.

Prețurile obținute pe 250 g au fost de 5,5 € la polifloră, 6,5 € la salcâm și de 7,3 € la mană și consumul mediu pe locuitor în Austria este de 1.020-1030 g.

Observând în halele de procesat și depozitat miere mulți recipienți cu zaharuri l-am întrebat ce face cu aceste produse și dânsul mi-a răspuns că realizează în luna august hrăniri de completare cu 20 kg de Apiinvert pe stup (în două tranșe: 12 kg și 8 kg). Oare nu este cumva prea mult? Și cum a obținut în acest an, care este recunoscut ca an apicol foarte slab, o medie de 50 kg de miere pe stup este o enigmă.

● La stupina „Bienenhof Meier“, Pasching/Linz – Germania am fost întâmpinați de proprietarul Johann Meier care ne-a relatat că gestionează un număr de peste 300 familii de albine de la care pleacă la comercializare 20 t de miere pe an, care se vinde cu 5 € – 250 g, 7,5 € – 500 g, 13 € – 950 g și că în Germania consumul mediu pe locuitor este de peste 1.500 g.

Din punctul de vedere al conformității calității mierii, dul Meier ne-a declarat că în Germania se efectuează cel puțin un control pe an gratuit de către organele statului, iar dacă mierea este depistată necorespunzătoare aceasta este exclusă de la vânzare și comerciantul suportă costul analizelor.

De asemenea, în timpul vizitei am putut contempla hrănitoare uriașe cu capacitate volumetrică de circa 5 sau 10 litri și mari cantități de zaharuri în depozit.

● Vizitând Asociația Apicolă de Pastoral „Wan­derimkerei“, Signau – Elveția, ne-am întreținut cu președintele acesteia dul Fritz și cu apicultoarea Ursula Lüthi despre modurile prin care asociația sprijină apicultorii să-și producă și să-și vândă mierea produsă de stupinele lor. Astfel există și funcționează cu succes un sistem de certificare a mierii care face verificarea corectitudinii datelor de pe etichetele flacoanelor și borcanelor cu miere, verificarea cantității și depistarea eventualelor reziduuri și, în fine, verificarea provenienței și conformității procesării în condiții septice.

Totodată, asociația face prognoze privind culesurile de producție, cu predilecție la mană, pe care le comunică membrilor săi.

apicultura linie procesare

Mierea produsă este vândută în zonele apropiate stupinelor, existând o continuitate a vânzărilor la un portofoliu de clienți fideli. Prețul de vânzare en-gros este în medie de 22 FE/1 kg și de 30 FE/1kg (50 FE/1 kg în cazul specialităților) la vânzarea cu amănuntul.

● La exploatația „Imkerei Mayr GmbH“ Kardolf – Elveția, deținută de un apicultorul profesionist Robert Mayr, am putut vedea o stație de procesare, condiționare, dozare și etichetare ultramodernă și dl Robert Mayer ne-a dezvăluit că are a cifră de afaceri de 120.000 € și că de la fiecare stupină cu 30 de stupi deținută a obținut în 2016 o producție de miere de mană sau polifloră cuprinsă între 600 kg și 1.500 kg și că mierea ecologică este foarte căutată în Elveția și el o vinde cu 18 FE – 500 g.

● Cu prilejul deplasării la asociația „Association for Apis melifera melifera“ Zürich – Elveția, printre alte prezentări dul Hans Ulrich Thomas ne-a informat că în Elveția, deși se produc anual 500.000 tone de fructe, deci există suprafețe mari de pomi și arbuști fructiferi, se produc numai 2.500 tone de miere pe an care asigură numai 25% din consumul elvețienilor, restul asigurându-se din importuri.

Această situație este ca urmare a faptului că numărul de stupi este mic, deși sunt mulți apicultori. Numai în Cantonul Zürich, cu o suprafață de 1.729 km2, sunt 1.600 apicultori (din care 50% femei), dar marea majoritate a apicultorilor sunt amatori, având până în 10 familii de albine. Profesioniști, în toată Elveția, sunt circa 15 apicultori care însumează un total aproximativ de 500 familii de albine și care extrag mierea pe care o vând loco fără probleme cu 18-20 € / kg.

Tot în Elveția, pentru ca locuitorii să mențină și să dezvolte această îndeletnicire apicolă tradițională și istorică, statul nu percepe impozite pentru activitatea apicolă și, mai mult, în supermarketuri mierea obținută de la albina neagră (Apis melifera mellifera), albina tradițională elvețiană, se vinde cu 9,5 € / 250 g, din care apicultorii producători primesc 7 €, iar consumul mediu pe locuitor în această țară este de peste 1.100 g.

Închei cu speranța că informațiile pe care le conține acest articol vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România. De asemenea vă anunț că voi continua cu informații despre producerea, condiționarea și desfacerea polenului în Elveția.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 23, 1-15 decembrie 2016 – pag. 28-30

Reglementări și proceduri specifice stupăritului în Austria, Germania și Elveția

Vizita celor nouă obiective apicole din Austria, Germania și Elveția, prilejuită de excursia de documentare apicolă de la începutul lunii octombrie 2016, mi-a permis să răspund la o serie de întrebări privind unele aspecte ale desfășurării stupăritului în aceste țări, așa că pe parcursul a câteva numere ale revistei Lumea Satului le voi detalia pe cele pe care le consider mai importante.

Fac aceste relatări în speranța că apicultorii români și, de ce nu, autoritățile care se preocupă de domeniul apiculturii să tragă învățăminte și să procedeze în consecință – „să organizeze activitatea apicolă și controlul ei simplu și eficient“.

În cadrul acestei teme voi accentua cu prioritate reglementările privind efectuarea stupăritului pe vetrele permanente și de pastoral și modurile de identificare a familiilor de albine și stupinelor.

În toate țările vizitate care efectuează stupărit staționar și pastoral numărul de familii pe vetrele permanente – de iernare nu depășește 50, iar pe vetrele temporare de pastoral, maximum 35 familii de albine. Aceste numere au fost stabilite de practica apicolă îndelungată a apicultorilor care au făcut încercări cu diferite densități de stupi pe vetre.

Ca exemplificare, dl Mario Vogel din Austria, care are în jur de 1.000 familii de albine, face stupărit pastoral cu deplasări de circa 75 km la polifloră și 200 km la mană pe 30 de vetre pe locații cu contracte de închiriere, pentru care plătește anual 5.000 de euro. În Elveția numărul de vetre ale unei exploatații apicole este restricționat la maximum 50 și dacă o vatră este ocupată mai mult de 6 luni trebuie obținută autorizație de staționare de la primăria locală. De asemenea, organele sanitar-veterinare ale cantoanelor elvețiene pot declara zone interzise stupăritului dacă în acestea se constată existența locii europene și/sau americane.

Tot în Elveția deplasările pe vetre noi se anunță la primăriile locale și fiecare localitate are un număr anunțat public pe Internet.

Cred că cea mai mare deficiență a celor care efectuează stupărit staționar și pastoral în România este folosirea unor densități exagerate pe vetrele permanente sau de pastoral, iar argumentul că stupii trebuie păziți nu stă în picioare, probabil din creșterea producțiilor obținute prin optimizarea numărului de stupi pe vetre se vor găsi bani pentru asigurarea securității stupinelor.

Aici trebuie amintit și faptul că majoritatea apicultorilor români care efectuează stupărit pastoral au pavilioane apicole tractate sau autotractate. Este adevărat că pavilioanele au avantajele lor privind pregătirea de deplasare și asigurarea securității și integrității, dar, mai ales având în vedere că ofertele melifere vor fi, în lumina schimbărilor climatice care vin, din ce în ce mai mici, poate apicultorii ar trebui să gândească altă strategie privind efectuarea stupăritului în viitor.

Poate ar fi necesar să ne obișnuim că trebuie să și investim ca să scoatem profit, să nu mai mergem pe investiții cât mai mici; cele văzute în exploatațiile străine vizitate îmi confirmă părerea.

Referitor la distanțe și condițiile amplasării vetrelor în toate cele trei țări există reglementări similare cu mici diferențe, astfel: distanțele între vetrele permanente trebuie să fie de minimum 600 m în Austria și de 500 m în Elveția, iar la vetrele de pastoral distanța minimă este de 200 m și stațiile de împerechere regine sunt protejate cu restricționări de 10 km (cele de tip A) sau 3 km (cele de tip B).

Stupina Austria

Totodată, la așezarea vetrelor distanța minimă impusă față de clădirile publice este de 50 m și față de drumuri de 5 m.

Apicultorii din România nu duc lipsă de reglementări legislative pentru stupărit. Astfel, Asociația Crescătorilor de Albine din România a elaborat cu finanțare europeană și română Ghidul de bune practici în apicultură și există și Legea apiculturii, dar prevederile din acestea nu sunt luate în considerare de majoritatea apicultorilor. Problema constă în faptul că nu este dispus niciun organ al statului să vegheze ca aceste reglementări să fie respectate. Dacă apicultorii din Austria, Germania și Elveția nici nu concep să încalce reglementările legislative privind practicarea stupăritului, apicultorii români de multe ori caută portițe de eludare a reglementărilor legislative care îi privesc. Pot proba aceste afirmații cu faptul că uneori în zonele de cules melifer pavilioanele apicole stau ca în parcare și astfel pe suprafețe de câțiva kilometrii pătrați apar densități de câteva mii de familii de albine.

Un subiect foarte dezbătut și controversat în România este cel referitor la identificarea exploatațiilor apicole și familiilor de albine pentru care s-au emis ordinele ministrului Agriculturii OM 119/2011 și OM 246/2012, urmate de o încercare de nou proiect în 2016 din care a rezultat cel mai sofisticat sistem de identificare a exploatațiilor apicole și familiilor de albine, care implică un vast sistem birocratic și, bineînțeles, un volum de muncă pe măsură. Din documentările noastre ceva similar nu există nicăieri în lume.

Voi proba cele afirmate cu cele aflate din cele trei țări vizitate, cei în drept nu au decât să ne aducă exemple contrarii concrete.

Conform celor afirmate de apicultorii Mario Vogel din Gols – Austria și Klaus Fehrenbach din Ravensburg – Germania, în aceste două țări existența stupinelor se anunță în luna august la primăriile locale, numărul de stupi putând fi anunțat sau nu.

În Elveția Ursula Lüthi din Signau ne-a informat că identificarea stupilor nu există, făcându-se numai identificarea stupinelor pentru care se primesc coduri numerice.

Aici țin să amintesc celor în drept de la MADR, ANZ și ANSVSA că la întâlnirea consultativă din primăvara anului 2016 majoritatea reprezentanților formelor asociative ale apicultorilor prezenți au semnat și depus la ministrul MADR un memoriu în care se cerea să se renunțe la actualul sistem de identificare și numărul de familii de albine să se anunțe anual la primăriile locale, acestea fiind înscrise în registrele agricole. Stupinele trebuie să primească coduri numerice de identificare – „simplu și eficient“. Mingea a fost ridicată la fileu, așteptăm o replică constructivă.

Cu speranța că informațiile pe care le conțin aceste articole vor contribui la îmbunătățirea activității apicole din România, vă anunț că voi continua cu informații despre producerea, condiționarea și desfacerea mierii în Austria, Germania și Elveția.

Prof. univ. dr. ing. Petre IORDACHE

Revista Lumea Satului nr. 22, 16-30 noiembrie 2016 – pag. 26

Abonează-te la acest feed RSS