Logo
Imprimă această pagină

Târgul de Ziua Crucii de la Țăndărei nu mai are farmecul de altădată

Cunoscut și recunoscut de veacuri ca cel mai important târg din județul Ialomița, Târgul de toamnă de la Țăndărei a trecut prin multe în cei peste două sute de ani de când este atestat ca „Târgul cu temeiul de Ziua Înălțării Sfintei Cruci“ – 14 septembrie. Se povestește că locul acesta de pe malul Ialomiței numit Țăndărei ar fi fost ales de vreme, nu de vremuri.

De mult, la câteva zile după sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, 8 septembrie, vremea s-a zbârlit și după ploi reci, de parcă ar fi fost între Sfântul Andrei – Ocrotitorul României, și Sfântul Ierarh Nicolae și nu la sfârșit de vară, s-au pornit o lapoviță și o ninsoare de au băgat spaima în ciobanii veniți din părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului. Ziua Înălțării Sfintei Cruci i-a obligat pe păstorii sosiți de la munte să se aciuieze pe lângă ogrăzile țăranilor din partea locului. Vremea rea i-a obligat să dea brânză și cârlani, oi și berbeci pe coceni și dughie, chiar pe paie pentru a ieși din aceste zile în care saricele îmbibate cu fulgi lăptoși ajunseseră să atârne cât un batal.

Tandarai a

Așa se zice că s-ar fi născut târgul. Dar despre cum s-a născut și a crescut de la an la an nu băgăm mâna în foc. Ce știu despre târgul de altădată, cel care era fala Bărăganului, am aflat de la băieții lui Nea Pamblică, Tiberiu și Nelu, Dumnezeu să-i odihnească, care a fost măcelar și un fel de geambaș de vite, dar om cu frica lui Dumnezeu. Și cum așchia nu sare departe de trunchi, Tiberiu a călărit și el târgul la începutul anilor ’50. Știa Tiberiu să spună povestea târgului de-i lăsa muți pe cei care-l ascultau.

„Cumpăra tata boi și tăurași cu cirezile pentru mai-marii măcelari din București și Ploiești și în săptămâna dinaintea temeiului nu dormea trei ore pe noapte. Alerga prin satele de pe malurile Ialomiței, Borcei și Dunării de la Stelnica mamei lui Mihai Viteazu până la Piua Petrii, Târgul de Floci, cum era cunoscută de mult în istorie, și până hăt dincolo de Cioara, la Însurăței și Viziru. Avea câte 10-15 văcari angajați. După temei, care ieșea cu câștig, urmau aldămașurile. Să te ții chefuri cu lăutari veniți de la Slobozia și Brăila! Și să vă mai spun ceva: afacerile nu se făceau pe acte, ci pe cuvânt. Se bătea palma și cuvântul era chitanță. Erau negustori cu tot felul de haine, încălțăminte, unelte pentru munca ogorului, iar legumele și fructele erau potop. Comediile se învârteau de la răsăritul soarelui până dincolo de apus: lanțuri și călușei de toate mărimile, bărci și bărcuțe, chiar și din cele care se dădeau peste cap, iar jocurile de noroc erau unul mai hoț decât altul. Când a plecat din Brăila, «Alba – Neagra» a făcut primul popas la Târgul de la Țăndărei.

În zilele târgului ulițele, străzile de astăzi, erau pline de căruțele țăranilor veniți cu tot familionul să se dea în comedii, să mănânce mici și gogoși înfuriate tăvălite prin zahăr pudră. Târgul era îmbălsămat de fumul zecilor de grătare pe care sfârâiau micii, cârnații, pastrama și costița de porc.“

Tandarai b

În această toamnă târgul n-a prea avut chichirezul anilor de după ce-a fost în ajunul Crăciunului din ’89, când țăranii se întorseseră la tradiții. Dacă înainte în târg comediile erau bucuria copiilor, anul acesta ei stăteau cuminți în băncile școlilor începute cu două zile mai devreme, că nu era să țină cont ministerul de Bâlciul de la Țăndărei. Oricum în această toamnă zilele târgului au fost de vară autentică și toate tarabele, „grădinile“ crâșmelor și restaurantelor și toate corturile unde găseai de la potcoave și caiele până la hamuri și căpestre, ca să nu mai zic de costume de ginerică și rochii de mireasă, au fost pline de căldură. Și mai era și un praf cum n-a mai fost vreodată, semn că seceta a ars câmpurile cu lanurile de porumb, cu știuleți de trebuie să cureți o târnă ca să macini de-o mămăligă.

Ce te punea pe gânduri, dacă voiai să te dai cu elitele, erau stațiile date la maximum din care țâșneau asurzitor vocea Copilului Minune, dar şi cele ale lui Guță și Fulgerică, care băgau manele la greu, dar nu și ale mult regretaților Dona Siminică, Ion Albeșteanu sau Fărâmiță Lambru ori ale doamnelor Maria Tănase, Irina Loghin sau Maria Ciobanu care scoteau din lăzile de zestre ale bunicilor folclorul românesc: cântece de dor și inimă albastră.

La restaurantele din târg, răsturnați în scaune tip fotoliu, stăteau și beau îmbrăcați la patru ace rromi, adică țiganii din Strachina și Fetești, Mircea Vodă, Bărbulești și din împre­jurimile Sloboziei sau Brăilei. Cu cămăși albe și scrobite de româncele angajate ca menajere, cu ceasuri adevărate cepe de aur, cu lanțuri și brățări ca să moară românii de necaz. Veniseră la târg cu autoturisme bengoase și înconjurați de „fete de fete“ închiriate.

Fără să fac pe nebunul și fără să vreau să le stric unora cheful, trebuie să spun că pe seceta asta câinească târgul era plin cu tot felul de cratițe și ulcele, oale și tacâmuri, cazane de țuică de la cel mai mic la cel mai mare, care tocmai răspundeau unei vechi între­bări: unde sunt aripile de ploaie care udau 2.300.000 de hectare? Răspunsul era în fața mea, dar și în sutele de târguri și oboare, pe tarabele de la zilele comunelor și orașelor. Despre alte aripi de ploaie care și-au luat „zborul“ spre Turcia, Ungaria, Serbia și Slovenia unde combat seceta nu pot vorbi, că nu au fost contabilizate. Confecțiile din alumi­niu care udau pământul negru al câmpiilor României nu pot fi încărcate în două garnituri de 40 de vagoane.

În această toamnă Târgul de Ziua Crucii din Țăndărei e plin de țărână, iar câmpurile Bărăganului, Olteniei și Moldovei plâng după aripile de ploaie și după apa ce susura pe canalele magistrale.

Mihai Vișoiu

Revista Lumea Satului nr. 19, 1-15 octombrie 2016 – pag. 54-55

Revista Lumea Satului