update 3 Feb 2023

Suveranitatea alimentară a Uniunii Europene?

În timp ce economia mondială părea să se îndrepte către o revenire la normal după pandemia provocată de Covid-19, criza ucraineană revigorează dezbaterile privind suveranitatea Uniunii Europene pentru a satisface nevoile sale alimentare și industriale vitale.

Confruntați cu riscul creșterii prețurilor la inputurile din agricultură sau chiar cu cel al penuriei de alimente pentru țările cu cele mai mari deficite de materii prime agricole, precum statele din Africa de Nord și Orientul Apropiat, multe organizații agricole din statele membre au cerut o creștere a producției europene pentru a atenua efectul acestei crize, chiar dacă aceasta a însemnat revenirea la anumite obiective ale politicii agricole europene referitoare la reducerea productivității la utilizarea mai redusă a terenului arabil.

Așa cum era de așteptat, aceste poziții au dus imediat la o reacție a ONG-urilor de mediu, care denunță această inițiativă a „purtătorilor de standarde ai agriculturii industriale“ ce profită de situația creată de războiul din Ucraina pentru a încerca astfel să reducă domeniul de aplicare a strategiei „De la fermă la furculiță“. Obiectivele acestei politici, spun ei, sunt tocmai creșterea sustenabilității agriculturii europene și a autonomiei sale agricole, atât din punctul de vedere al autosuficienței, cât și al autonomiei față de inputurile importate sau al creării de dependențe energetice.

Potrivit acestor apărători ai F2F, adevărata soluție ar fi consolidarea stocurilor strategice și a instrumentelor financiare care să permită atenuarea efectelor crizei pentru țările cu cele mai multe deficite, fără a renunța la politica agroecologică care va duce în cele din urmă la asigurarea autosuficienței alimentare a Europei.

Ca de multe ori în acest tip de dezbatere, ambele părți au dreptate în teorie, dar la scări de timp diferite. Anumite scenarii oferă o cale către o reorientare a agriculturii europene făcând posibilă satisfacerea nevoilor europene, și chiar păstrarea capacității sale de export pentru punctele sale forte (cereale în special) pentru a continua să își asume contribuția europeană la securitatea alimentară mondială. Dar acestea sunt scenarii pe termen lung (până în 2050), în timp ce răspunsurile ce trebuie date la criza ucraineană sunt pe termen scurt și mediu: va trebui, evident, să ne confruntăm cu o criză acută în 2022 și 2023 și, cel mai probabil, cu o ieșire a Rusiei și Ucrainei din comerțul global cu produse agricole materii prime pentru câțiva ani, cu excepția unei întorsături miraculoase (retragerea Rusiei care justifică încetarea sancțiunilor economice sau victoria militară a Ucrainei, adică două ipoteze pe care ar fi puțin riscant să pariem).

Pentru următorii ani va fi, fără îndoială, necesară îmbinarea măsurilor recomandate de cele două „tabere“: o mai bună gestionare a stocurilor internaționale și sprijin financiar pentru țările cu deficit, dar și o creștere, cel puțin temporară, a producției europene, până când vom putea vorbi de planul agroecologic.

După cum am văzut, scenariul TYFA (Ten Years for Agroecology) își propune să răspundă nevoilor alimentare ale Uniunii Europene și chiar să-și păstreze contribuția la securitatea alimentară în țările cele mai dependente de exporturile sale agricole, eliminând în același timp importurile de proteină vegetală. La aceste obiective (care pe termen lung ar răspunde perfect provocărilor actuale) se adaugă eliminarea utilizării pesticidelor și a îngrășămintelor de sinteză. Deși cuvântul nu este pronunțat în mod explicit, este, prin urmare, o tranziție 100% către agricultura organică.

Acest scenariu poate fi criticat pentru ipotezele sale prea optimiste: decalajul între recoltele organice și cele convenționale este adesea mai mic decât realitatea observată în prezent și își asumă o capacitate europeană de producție, a culturilor proteaginoase, mai mare, care rămâne însă de demonstrat. Echilibrarea pierderilor presupuse ale producției agricole globale (-35%) prin schimbarea radicală a dietei, care sunt foarte clar explicate: precum consumul de carne de bovină, suine sau pasăre (- 69%, - 60% și respectiv - 65%).

Totuși, singurele obiective cuantificabile ale „F2F“ sunt cele de reducere a inputurilor: antibiotice pentru animale, îngrășăminte și pesticide. În ceea ce privește evoluția dietei europene, aceasta se rezumă la dorințe pioase care nu sunt însoțite de vreun obiectiv cuantificat (cu excepția risipei alimentare), nici de un termen datat. Pe de altă parte, țintele de reducere a inputurilor sunt stabilite pentru 2030, unde TYFA plănuia o evoluție pe o perioadă mai mare de 30 de ani!

Înțelegem logica politică din spatele acestor „obiective“ ale F2F: este mai ușor din punct de vedere politic să impunem constrângeri asupra unei populații minoritare de fermieri și dependente de finanțare publică decât asupra tuturor alegătorilor-consumatori... Asta cu atât mai mult cu cât urmează retorica firească a partidelor ecologiste, care, din aceleași motive, și-au impus o viziune conform căreia agricultura intensivă este responsabilă de toate relele și, prin urmare, reducerea inputurilor ar fi instrumentul esențial pentru a îmbunătăți miraculos starea ecosistemelor.

Această obsesie ecologică împotriva „productivismului“ agricol are rădăcini istorice: a răspuns viziunii ecologiei științifice emergente în ultima treime a secolului XX, mai întâi sensibilizată la problemele locale (poluarea cauzată de inputuri, deteriorarea biodiversității în peisajele agricole).

Dar, de atunci, problemele și prioritățile ecologiei științifice au evoluat: conștientizarea schimbărilor climatice ne impune să monitorizăm impactul activităților noastre și al consumului nostru asupra emisiilor de gaze cu efect de seră. La nivel agricol, acest lucru duce la un interes pentru analizele ciclului de viață (ACV) ale alimentelor noastre, așa cum am făcut pentru bunurile industriale sau pentru transport. Consecința acestei viziuni noi, mai globaleȘ este necesar ca să ne interesăm de echilibrul ecologic al agriculturii, raportându-l la cantitățile de alimente produse, și nu la suprafețele cultivate, așa cum se făcea anterior.

Totuși, acest lucru schimbă radical punctul de vedere deoarece ACV-urile reduse la kilogramul de hrană sunt cel mai adesea în avantajul produselor agriculturii convenționale, atunci când sunt comparate cu produsele celei mai dezvoltate agriculturi extensive, și anume cea organică. Chiar dacă această întrebare este încă subiectul controverselor, simplul fapt că reprezentanții bio solicită (fără succes până acum) retragerea comparațiilor ACV între produsele ecologice și cele convenționale arată cât de mult se înclină balanța cunoștințelor științifice.

Erodarea biodiversităţii la nivel global a devenit, de asemenea, o preocupare majoră. Totuși, inventarele faunei mondiale arată că agricultura este sectorul economic care contribuie la această erodare, însă se constată faptul că scăderea biodiversității este mult mai mare în țările din Sud, unde agricultura este mai extinsă decât în Europa și America de Nord, regiunile în care agricultura intensivă este de departe modelul predominant.

În plus, dezvoltarea agriculturii în aceste țări din Sud este condusă în esență de culturile de export, destinate satisfacerii nevoilor țărilor din Nord. Aceasta ridică semne de întrebare cu privire la efectele secundare ale unei posibile contribuții reduse a agriculturii europene, care în starea actuală a comerțului internațional riscă mai ales să genereze o defrișare în creștere în sud, dacă nu este însoțită de o schimbare radicală a dietei în Europa.

În mod clar, atunci când reducem impactul agriculturii în ceea ce privește cantitățile produse, ecologia științifică (spre deosebire de ecologia politică) arată clar că diminuarea contribuției agriculturii europene nu aduce niciun beneficiu clar de mediu la nivel global. Acest lucru nu împiedică reducerea fertilizării cu produse de sinteză sau folosirea pesticidelor care creează poluare.

Soluția optimă este, fără îndoială, diferențierea politicilor în funcție de regiuni, păstrarea globală a potențialului de producție, promovând totodată agroecologia sau alte forme în regiunile în care este cu adevărat utilă. Marea Britanie post-Brexit explorează și ea această cale, urmând recomandările ecologistului A. Balmford.

Această inversare a viziunii ecologice științifice nu este încă integrată de curentele ecologice dominante, care persistă în a cere reduceri nemotivate ale inputurilor, considerate ca markeri ai radicalismului ecologic, chiar dacă nimeni nu este capabil să cuantifice beneficiile acestor reduceri pentru climă sau biodiversitate. Nerăbdător înainte de toate să împace acest curent de opinie, dar și să-și dea un „leac științific“, F2F și-a prezentat așadar dorința de a reduce inputurile, dar asociind de fiecare dată fără coerență două obiective, unul având un sens real din punct de vedere științific, celălalt pur ideologic sau demagogic.

În cazul îngrășămintelor de sinteză: să reducă cantitățile folosite, ceea ce este desigur pe deplin de dorit în cazul regiunilor care depășesc media europeană, însă nu are sens din punctul de vedere al poluării mediului și duce în mod clar la o pierdere a randamentelor, în special în zonele clasificate ca vulnerabile la nitrați, unde fertilizarea pe bază de azot este deja limitată, având în vedere potențialul de producție.

În cazul pesticidelor:

  • reducerea cu 50% a utilizării produselor „cele mai periculoase“ (ceea ce poate, dacă este cazul, să aibă sens, cu condiția să rămâi la produse care prezintă un risc dovedit în domeniu, și nu un simplu pericol în sens toxicologic)
  • și reducerea utilizării tuturor pesticidelor cu 50% (ceea ce din nou va provoca inevitabil o scădere a producțiilor, fără niciun beneficiu pentru mediu la nivel global).

La aceasta trebuie adăugată creșterea suprafeței cultivate cu culturi organice cu 25% din totalul suprafețelor, și conversia a 10% din suprafețele agricole în zone neproductive rezervate biodiversității, care produc pierderi suplimentare de producție. Toate fără nici cea mai mică măsură menită să schimbe alimentația europenilor, singura soluție pentru a preveni ca aceste scăderi ale producției să aibă ca rezultat o utilizare sporită a importurilor. Singurul efort cerut consumatorilor de F2F este reducerea risipei alimentare, care este cu siguranță necesar, dar insuficient și, mai presus de toate, nu induce nicio modificare a echilibrului dintre producția animală și cea vegetală.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU

Articole înrudite

Articole recente - Lumea Satului