Nostalgii de toamnă
Nu mi-am imaginat vreodată că am să pot vedea atâta dezmăţ economic într-o Românie care nu se anunţa nicicum „vedetă fără nume“ într-o lume a nimănui şi, în acelaşi timp, a tuturor. Nu credeam că într-un timp aşa de scurt să se poată înregistra pagube într-o ţară ca asta, de zeci de ori mai mari ca după cel mai aprig război. S-a ruinat şi apoi s-a construit. Dar ce şi în detrimentul ori folosul cui?
Nu mai încape îndoială că din producători am devenit consumatori. Şi încă unii importanţi pentru marile companii. Cumpărăm tot, multe din produse având „origini“ româneşti (a se vedea produsele din fier, multe rezultate în urma demolării fabricilor şi uzinelor în perioada postdecembristă), oferite cu multă generozitate spre prelucrare de beneficiarii privatizării în masă. Ce grijă au avut unii să ne... democratizăm!
Agricultura a fost şi ea păgubită, poate cea mai păgubită dacă se iau în calcul distrugerile din teren, furturile, privarea de dreptul de a-şi produce, în colaborare cu industria, mijloacele necesare desfăşurării activităţii, faţă de care nimeni n-a luat atitudine.
Industria producătoare de tractoare, maşini agricole, pesticide a fost privatizată, oferită pe mai nimic unora care nu şi-au propus nicicum să continue activitatea, ci să facă bani mulţi şi ieftini. Cercetarea agricolă a fost treptat marginalizată, lăsându-se loc firmelor străine de profil. Aşa se face că în locul multor unităţi de producţie au apărut zone rezidenţiale şi... mulţi şomeri.
Consecinţele? Accentuarea şi perpetuarea sărăciei. Cumpărăm tot şi mult prea scump de-afară, suportăm întreţinerea nemuncii de la... buget, în fine, am devenit ai nimănui într-o ţară parcă neguvernată.
Achiziţionăm acum tractoare şi maşini agricole, apoi pesticide, seminţe, instalaţii, echipamente şi servicii de la reprezentanţele marilor companii de profil din lume. Spre aducere aminte, industria de tractoare a început să producă imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, în Braşov, apoi la Craiova şi Miercurea-Ciuc, după care alte câteva unităţi producătoare de maşini agricole au luat fiinţă şi au produs la nivelul cerinţelor agriculturii. În 1989 se produceau 70.000 de tractoare.
Între anii 1989 şi 1992 producţia era de numai 25.000 tractoare pe an, din care mai bine de jumătate se exporta. Ceea ce rămânea nu acoperea necesarul pieţei interne. Se impuneau importuri masive cu costuri mari. Mulţi se întreabă încă dacă nu era mai eficientă modernizarea fabricilor româneşti şi continuarea producţiei pe plan intern. Cu siguranţă, da. Dar cine avea acest interes? Companiile străine nu, guvernele noastre nici atât. Sub masca ajutoarelor de la Bruxelles plătim acum înzecit pentru aceleaşi echipamente pe care ni le puteam asigura de pe piaţa internă. Ei, dar cum altfel s-ar fi putut îmbogăţi marile corporaţii într-un timp atât de scurt?
Editorial
Ion BANU
LUMEA SATULUI NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2012
