De Anul Nou, „Câte bordeie, atâtea obiceie“

Se spune că, dacă vrei să simți cu adevărat magia Sărbătorilor de iarnă, trebuie să poposești în acele sate unde, pe lângă casele mândru împodobite, tradițiile ce se păstrează din neam în neam fac parte din traiul locuitorilor. Cu siguranță sunt multe astfel de localități la noi în țară, însă de această dată vă propun o incursiune în zona Moldovei pentru a descoperi obiceiurile de Anul Nou. Pornim din Bucovina, din Mălinii lui Labiș, pentru a admira jocul caprei, trecem pe la Vorona, unde nea’ Țugui confecționează măștile ursarilor și ne oprim în comuna Grințieș pentru a ne reaminti ce înseamnă dramaturgia folclorică.

Deschideți zăvoarili, vine Capra de la Mălini!

În satele din zona Bucovinei spiritul sărbătorilor se simte încă de la Lăsata Secului, când tinerii încep să bată toba de răsună munții și astfel se dă startul pregătirilor pentru Anul Nou. Numai băieții fac parte din cete, însă asta nu m-a împiedicat atunci când eram copil să stau pe lângă ei și să aud ce strigături pregătesc pentru jocul caprei. Și asta deoarece jocul caprei de la Mălini este cel mai cunoscut obicei al zonei. Fiecare sat din comună își prezintă în data de 31 decembrie, pe scena din fața Căminului Cultural, spectacolul, care mai de care mai frumos. Ceata de la Văleni - Stânișoara, cea pe care o cunosc cel mai bine, prezintă Capra Mare: un mire și o mireasă (tot un băiat) conduc alaiul, apoi damele și împărații, caprele și toboșarii, căiuții, urșii, dar și muzicanți, în total mai mult 40 de flăcăi, mențin viu un obicei vechi de sute de ani. Costumele sunt păstrate din generație în generație, mirele este îmbrăcat diferit, respectă întru totul portul popular din sat, cu cămașă, ițari, cojoc și căciulă din piele de oaie; apoi împărații sunt îmbrăcați la fel, costumele fiind împodobite cu oglinzi și mărgele, iar damele sau împărătesele respectă portul popular femeiesc: poale, catrință, ie, bondiță și basma.

După ce urcă pe scena din centrul comunei, se întorc în sat, unde joacă și cântă, din casă-n casă, până în seara lui Sfântu’ Vasile. Reprezentația începe cu toboșarii care pregătesc strigături speciale ce fac referire mai întâi la căprițele care intră în joc. Apoi în jurul acestora pornesc, acompaniați de muzicanți, în horă, ținându-se unul de altul nu de mână, ci de traistă și de baltag, mirele și mireasa, împărații și damele care interpretează un cântec specific zonei. Pe rând, toboșarii cheamă căiuții și cerbul cel mare (ale cărui coarne sunt grele și cel puțin doi băieți fac cu schimbul să-l joace), uneori chiar și urșii. Vreme de câteva minute gazdelor li se urează un an nou mai bun, iar acestea, la rândul lor, îi răsplătesc pe urători cu țuică și vin, cu prăjituri, cozonac sau plăcinte poale-n brâu, să aibă curaj și putere să ajungă până la capătul satului.

Și celelalte sate se prezintă cu programe speciale în centrul comunei, resimțindu-se o oarecare rivalitate între cete. Însă cel mai așteptat moment, mai ales de către turiști, este reprezentația ansamblului folcloric de la Mălini, care în fiecare an, prin spectacole, duce tradiția de sub Stânișoara în întreaga țară. Strigătura cea mai cunoscută este „Frunzuliță, lozioară/ Bine mai era ast’vară/ Colo sus pe Stânișoară/ Când tăiam câte-o nioară/ Și fumam câte-o țigară“ și face referire la activitatea ciobanilor și la dorul resimțit în timpul iernii când trebuie să stea în propriile case și nu pe vârful munților.

Mascații de la Vorona

Obiceiurile cu mascați datează încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare; treptat a ajuns una dintre cele mai apreciate datini care se păstrează și în zilele noastre mai ales în satele din nord-estul țării. La cumpăna dintre ani, în comuna Vorona din județul Botoșani are loc o adevărată paradă a măștilor, una mai frumoasă ca alta, doar sunt realizate de unul dintre cei mai cunoscuți meșteri populari, Gheorghe Țugui. De la dumnealui am aflat cum s-a păstrat obiceiul de-a lungul timpului, cum se realizează măștile și care este povestea urșilor.

Se presupune că jocul ursului se desprinde din povestea unui țigan. Într-o zi, un țigan mai amărât, cu mulți copii, a plecat în pădure să adune vreascuri. La un moment dat, sub o cetină de brad a găsit doi ursuleți rămași fără mamă în urma vânătorii de sezon. A luat puii, i-a dus acasă și și-a îndemnat nevasta să îi alăpteze ca pe proprii copii. Însă când au crescut, ursuleții au început să atace cu gura și ghearele, iar țiganul a luat măsuri, lăsându-i fără vedere. Inventiv de fel, s-a gândit să îi învețe să joace, să câștige câteva parale. Atunci a început să lovească cu lingura într-o tigaie, iar urșii, ținând câte o rădăcină de copac între gheare, au început a dansa în jurul lui, chiar dacă nu mai vedeau. În timp s-a ajuns ca flăcăii să se îmbrace în piei de oaie, uneori chiar de urs, tocmai pentru a-i speria pe cei adevărați.

Jocul cu măști de urs simbolizează moartea și reînvierea naturii, iar în zilele noastre voronenii cei mai vrednici se îmbracă în urși, purtând pe cap măști războinice, care întruchipează binele sau răul. Nici țiganul din poveste nu a fost lăsat uitării, ci este prezent la întregul obicei în fruntea urșilor. Sunt mai mulți toboșari mascați în țigani, în special acei săteni care știu și strigături. Adesea, cel care dă startul este tot nea’ Țugui, după cum i se spune, care a ținut să ducă mai departe jocul ursului, scenă cu scenă, și care a menționat că astăzi confecționează măști draconice și laice mult mai reușite decât cele confecționate cu ani în urmă când se făceau din pălării vechi, iar dinții aplicați erau de fapt fasole.

Parada începe de pe 31 decembrie, de pe la amiază, din centrul Voronei, apoi ceata merge la pas prin sat în sunetul tobelor, al muzicii și al strigăturilor, până seara, iar a doua zi o iau de la capăt pentru ca toți sătenii să se poată bucura de spectacol.

Ceata lui Bujor de la Grințieș

În zona de munte a județului Neamț, în comuna Grințieș, de Anul Nou se pune în scenă o piesă veche de sute de ani, Ceata/Banda lui Bujor. Se spune că munții Moldovei erau străbătuți de haiduci, unul dintre cei mai de temut fiind Ștefan Bujor. Căpitan de ceată de haiduci, Bujor a devenit cunoscut, la vremea sa, în întreaga țară, numele său apărând în rândurile mai multor scriitori dintre care îi amintim pe Alecu Russo, Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu. Învinuit pentru numeroase jafuri, el a fost spânzurat într-o piață publică și se spune că din anul morții lui sătenii din mai multe localități au început să joace această piesă. Dovadă stă faptul că în întreg județul circulă mai mult de 20 de variante ale piesei, rolurile se păstrează, însă participanții cântă alte doine și balade diferite.

Actorii din piesă sunt localnicii care țin la tradiție și o transmit din generație în generație. Căpitanul de jandarmi, grecul Ghincu, un Vânător și un Roşior, bine înarmați, urmați îndeaproape de „Jidanul“ Strul și „Jidoavca“ Rifca, pleacă dis-de-dimineață în căutarea haiducilor. Zvonul se dovedește a fi adevărat, aceștia îi găsesc pe haiduci și încep disputa. Startul este dat prin cântecul „Dare-ar bunul Dumnezeu/ Să vină Bujor al meu/ Să mă-ntrebe de ce plâng/ și de viu intru-n mormânt“, de aici începe o întreagă reprezentație în care se confruntă, prin cântec și joc scenic, cele două tabere, fiecare participant având un rol bine determinat în desfășurarea corectă a scenariului. Piesa are un final neașteptat pentru unii: în mijlocul haiducilor este chemat Jidanul care trebuie să interpreteze un cântec jidănesc ce stârnește amuzamentul tuturor actorilor: „În pădure am venit, Hii buschi!/ Trei haiduci am întâlnit, Histai babiloi!/ I-am bătut de m-o stâlcit!“ Aceste versuri marchează și deznodământul, haiducii pleacă-n munți, din cauza lipsei probelor care să-i învinuiască, iar ceilalți se întorc în sat. De remarcat este faptul că la Grințieș tradiția este păstrată atât prin cântec, cât și prin port, personajele putând fi recunoscute foarte ușor chiar și de către cei care nu cunosc tradiția zonei.

Loredana Larissa SOFRON