Călătoria în cele trei Guyane ne-a oferit prilejul să explorăm o zonă ce cuprinde unele dintre cele mai frumoase și mai bine conservate păduri tropicale, considerate un paradis al naturii. Aproape 90% din teritorii sunt acoperite de junglă, stârnind astfel interesul celor dornici de ecoturism și aventură.

Guyana înseamnă de fapt „pământ între ape“. După modul în care ne-am deplasat pe teritoriul acestei țări, am realizat de ce i s-a atribuit acest nume. Toată jungla este străbătută de râuri cu debite foarte mari, astfel că mare parte din călătoria noastră ne-am deplasat  pe ape cu tradiționalele pirogi și caiace sau cu bărci pneumatice și catamarane. În fiecare dintre locuri am aflat noi povești, legende, istorie.

În Guyana Franceză am fost pe urmele lui Henri Charrière, cel care, în romanul autobiografic Papillon, a descris atrocităţile care se comiteau în coloniile penitenciare din Iles du Salut situate în Oceanul Atlantic. Pentru o perioadă de peste 100 de ani aceste insule au fost cunoscute și sub numele de Iadul Verde, ultimii prizonieri părăsind închisoarea, considerată cea mai dură și sigură din colonii, în anul 1953.

Vizita la Centrul Spațial European, de unde se lansează sateliţii şi rachetele Ariane, a fost și ea una memorabilă, fiind primul contact cu o tehnologie pe care n-o văzusem decât la televizor.

În Guyana Britanică am zburat deasupra junglei, pentru prima dată cu un avion de mici dimensiuni. Este o senzație unică să te afli atât de aproape de pilot, să privești bordul avionului, dar mai ales peisajul, jungla, de la doar câteva sute de metri altitudine și mai ales cascada Kaieteur, cu înălțimea de peste 200 de metri și cu debitul său impresionant, aveam să aflu, de patru ori mai mare decât Niagara. A fost ceva ce nu se poate uita vreodată.

Cu multă adrenalină a fost calătoria cu piroga, în amonte pe râul Surinam, spre un resort aflat în inima junglei. Îmi amintesc că la un moment dat am ajuns într-o zonă dificilă cu stânci și bolovani mari, negri, unde a trebuit să coborâm și să parcurgem pe jos drumul până când barca, încărcată cu bagaje, ne-a preluat din nou. Tot acolo am avut parte de o altă experiență inedită. După cazare, masă și o scurtă pauză, cu aceleași pirogi, cei mai curajoși am mers pe râu noaptea să vedem caimanul negru, o specie de reptile asemănătoare cu crocodilul pe care doar după lăsarea întunericului ai șansa să-l vezi.

Sunt multe de povestit despre natura, oamenii și obiceiurile inedite din Guyane – ținuturile dintre ape. Sper să vă stârnesc și de această dată curiozitatea de a călători imaginar alaturi de mine.

Așa cum spuneam, a împărtăşi cu voi, cititorii, cele văzute şi trăite în călătorii reprezintă o binecuvântare. Așadar, vă îndemn să-mi rămâneți alături.


Guyana, Guyana Franceză și Surinam sunt entități statale situate în nord-estul Americii de Sud, între Venezuela și Brazilia, toate fiind foste colonii ale Angliei, Franței și Olandei.

Guyana este singura țară sud-americană din Commonwealth vorbitoare de limba engleză şi una dintre puţinele țări membre al Comunității Caraibelor, care nu este insulă.

Guyana Franceză este departament integrat al Franței și al Uniunii Europeane, aici aflându-se și Centrul Spațial European, iar Surinam este singura țară independentă, dar cu o diversitate etnică și religioasă unică în lume, limba oficială fiind olandeze.


Teofilia Banu

Vizita la Marele Palat din Bangkok, mărturie a vechiului regat siamez şi reşedinţa regilor Thailandei, mi-a lăsat cea mai plăcută şi profundă impresie. Edificiul este de fapt un complex din peste 100 de clădiri oficiale, administrative şi temple, ce a fost construit începând cu anul 1782, fiind centrul puterii şi inima regatului Thai timp de 150 de ani. Astfel, ţinutul Thailandei nu a fost niciodată cucerit și fiecare rege din dinastia Chakri care a condus imperiul și-a lăsat amprenta printr-un templu sau o pagodă, astfel încât Marele Palat a devenit o emblemă a arhitecturii tradiționale și a istoriei Thai, având însă și influențe europene, cambodgiene și indiene.

Povestea Marelui Palat

Chiar dacă în prezent casa regală este în altă parte, Marele Palat rămâne cea mai reprezentativă clădire a monarhiei thailandeze. Acolo au loc acum serate şi evenimente de mare amploare, emblematice pentru regalitate.

Simbol al Bangkokului, complexul ocupă o suprafață de peste 20 ha, fiind înconjurat de un perete crenelat cu o lungime de aproape 2 km. Grație ghidului nostru am avut acces la principalele obiective, obținând astfel multe informații la care nu mulți au acces.

Cel mai important dintre obiective este Wat Phra Kaeo – Templul  Buddha de Smarald ce adăposteşte statuia sculptată în jad a lui Buddha, fiind considerată protectorul Thailandei. Istoria statuii venerate de un întreg popor este învăluită în mister, originea ei nefiind pe deplin cunoscută. Legenda spune că aceasta a fost creată de zeul hindus Vishnu, în India, la 500 de ani după ce Buddha a atins Nirvana. Ulterior, statuia a ajuns în Sri Lanka, de unde a fost trimisă spre Birmania, numai că barca a naufragiat, iar statuia a ajuns in Cambodgia, la Angkor Wat. Ulterior, statuia a ajuns la Luang Prabang, apoi la Vientiane, capitala Laosului, care mai apoi a fost ocupată de thailandezi în 1778 și, în final, a ajuns la Bangkok. Am aflat că doar regele are voie să se apropie de statuie, iar de trei ori pe an chiar el însuşi îi schimbă veșmintele, în cadrul unei ceremonii speciale, marcând schimbarea anotimpurilor: vară, sezon ploios şi iarnă.

Intrările în templu sunt păzite de câte o pereche de yaksha – creaturi gigantice care sunt servitorii lui Indra – conducătorul divin, regele tuturor zeilor în budhismul theravada.

De asemenea, templul adăposteşte o replică a complexului de la Angkor Wat, o pictură murală imensă a Ramayanei şi stupe din cele trei mari stiluri arhitectonice sud-asiatice: cambodgian, sri-lankez si thailandez.

Pelerinii se descălţau la intrare, aduceau ofrande de flori, aprindeau beţișoare parfumate şi se cufundau în rugăciuni. Am aflat că aici nu locuiesc călugări budhiști.

O lume învăluită în legende care fascinează prin grandoare și mister din care am reușit să luăm cu noi câte puțin din tot prin fotografii și scurte filmulețe. Această parte a Bangkok-ului este un adevărat tărâm de basm pe care mi-aş dori să îl revăd. Încă o dată sunt nevoită să spun că timpul petrecut aici a fost prea scurt pentru a vizita una din metropolele mari ale lumii, dar suficient cât să-mi motiveze revederea.

Scurta mea călătorie imaginară prin Thailanda se încheie, fără a avea însă pretenția că am cuprins câte aș fi putut povesti despre aceste fascinante locuri, dar promit că voi face asta în povestirile mele despre alte călătorii în lumea asta minunată și diversă prin cultură, limbă și tradiții.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

O vizită în Thailanda fără să-i vezi capitala este ca și cum ai merge în Antartica fără să vezi ghețarii.

Bangkok este un oraș ultramodern, dar care a reușit în același timp să-și păstreze farmecul și autenticitatea. Timpul petrecut acolo a fost însă prea scurt pentru a vizita această mare metropolă, dar suficient încât să-mi fac o imagine a ceea ce înseamnă o capitală asiatică cu adevărat modernă... De aceea, Bangkok este una dintre marile metropole ale lumii care te îndeamnă să revii.

Istoria trecută și prezentă a orașului o poți descoperi de o parte și de alta a râului Chao Phraya, cel mai mare din țară care atinge o lățime de circa 400 m. Interesantă este și extinsa rețea de canale datorită căreia Bangkok-ul a fost numit și „Veneția Asiei“.

Orașul a fost fondat de regele Rama, întemeietorul dinastiei Chakri din care provine familia regală ce domnește în prezent în Thailanda. Este centrul politic, economic, cultural și educațional al țării, cu universități, colegii, palate și vreo 400 de temple budiste. Aici se află și Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific. Bogația culturală și faimoasele locuri care pot fi vizitate atrag anual peste 15 milioane de turiști.

Drumul de la aeroport la hotel l-am făcut cu aparatul de fotografiat în mână, atrasă când de zgârie-nori, când de autostrăzile suspendate pe mai multe niveluri, dar și de clădirile construite în stilul vechi specific locului. Apoi m-a impresionat mulțimea forfotind pe străzi unde lângă magazine moderne erau tarabe ce aveau mărfurile puse grămadă, restaurante și hoteluri de lux, saloane de masaj, dar și vestitele tarabe street-food.

Baiyoke Sky Hotel și masajul thailandez

Dintre multele atracții ale orașului am experimentat două care mi-au oferit o experiență inedită pentru care, vă asigur, merită să vă urcați în avion cât mai curând posibil și să le încercați: tur panoramic de pe cea mai inaltă clădire din oraș și o ședință completă de masaj thailandez la un salon profesional.

În capitala Thailandei există mai multe skybaruri la ultimele etaje ori pe acoperișul celor mai înalte clădiri din oraș. Am avut ocazia să vedem panorama orașului de la etajul 84 din Baiyoke Sky Hotel, cea mai înaltă clădire din Bangkok. Practic am ajuns mai intâi la etajul 77, unde se afla un punct de observare închis cu geamuri. Acolo se poate folosi binoclul sau poți să te servești cu o băutură răcoritoare la skybar admirând panorama orașului. Mai apoi am urcat într-un turn de observație deschis care se rotea 360º în jurul clădirii. A fost fascinant să vezi orașul luminat noaptea de la vreo 300 de metri înălțime. Este o experiență pe care mi-aș dori s-o repet.

Masajul thailandez, adus aici din India în urmă cu circa 2.500 de ani, ca urmare a tradiției, dar mai cu seamă a efectelor asupra celor care beneficiază de el, a fost inclus în patrimoniul cultural imaterial UNESCO. Este cunoscut astăzi în întreaga lume, zeci de mii de oameni încercându-i zilnic efectele terapeutice, care însă ascund o istorie de mii de ani. Cei care îl practică au nevoie de o şcolarizare complexă în cadrul Academiei Regale de Masaj din Bangkok.

Procedura implică masarea corpului cu ajutorul degetelor, coatelor, genunchilor şi picioarelor, dar şi contorsionări şi stretching, folosind un sistem de linii energetice numite Sen, care străbat organismul. Ne-am dorit să experimentăm acest tip de masaj, iar salonul de la hotelul unde am fost cazați ne-a oferit acest prilej. E o altă experiență inedită, relaxantă, dar și energizantă în același timp pentru care aș pleca oricând în Thailanda.

Călătoria mea continuă și despre Bangkok mai am de povestit. Curând voi călători imaginar împreună cu voi într-un alt episod.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Pandemia și toate restricțiile impuse pot duce la o criză economică de proporții, mult mai mare decât cea din 2008. La nivel mondial, coloși din diverse industrii au resimțit puternic această pandemie. Dar toate aceste probleme se pot transforma în oportunități de business și chiar de dezvoltare a unor noi tipuri de afaceri.

Odată cu descurajarea călătoriilor neesențiale în afara țării, ca măsură de răspândire a pandemiei COVID-19, au apărut oportunități pentru dezvoltarea turismului intern. Practic, în aceste vremuri nefericite avem ocazia să ne (re)descoperim țara cu toate minunățiile pe care ni le oferă, fie că vorbim de mare, munte, Delta Dunării – unică în Europa. De altfel, atunci când vine vorba despre destinații turistice România este o sursă inepuizabilă. Este un moment potrivit pentru dezvoltarea turismului intern și am putea începe cu turismul rural, acolo unde ne putem conecta cu tradițiile și credința strămoșești. Chiar dacă suntem într-o eră ultratehnologizată, satele și mâncarea tradițională oferă ceva unic, ceva ce nu poate fi găsit în alte părți. Acum este momentul să apreciem tot ce ne-a dăruit bunul Dumnezeu și să ne bucurăm de tot ce înseamnă „ACASĂ” – ceea ce ne reprezintă cu adevărat ca popor, cartea noastră de vizită.

Turismul rural poate fi asul nostru din mânecă

În vreme ce Occidentul păstrează universul rural mai mult în amintiri, în România încă mai avem locuri în care oamenii țin de datini strămoșești, locuri în care ciobanii își duc turmele de oi la munte, stâne unde putem asista la prepararea brânzeturilor, mulsul oilor..., locuri unde se țes încă ștergare și covoare la război în culori superbe obținute prin procedee naturale sau în care se încondeiază ouă pentru Paști, iar lista nu se încheie aici. Toate acestea sunt adevărate bijuterii ce pot fi promovate și vândute în pachete turistice. Astfel, industria ospitalității, cea mai afectată în acest moment, ar putea ajuta și alte industrii conexe. Căci nu vorbim doar de unități de cazare, ci și de transporturi și alte servicii ce trăiesc datorită industriei ospitalității. Nu doar că putem evita o criză catastrofală, dar o putem transforma într-o oportunitate din care se pot dezvolta chiar noi tipuri de business.

„Putem transforma turismul într-o locomotivă pentru întreaga economie; statul ar putea da niște compensații pentru cei din această industrie. Dar nu sub formă de împrumuturi, ci plăți directe. Dacă cei din turism sunt ajutați, merg mai departe și industriile conexe – transporturi, agroalimentară etc. Iar banii se vor întoarce tot în economie“, explică Dan Matei Agathon, vicepreședinte și purtător de cuvânt al Alianței Confederațiilor Patronale  (ACPR), precum și fost ministru al Turismului (1992-1996 și 2000-2003).

Banii se întorc tot în economie

Potrivit fostului ministru al Turismului, o strategie inteligentă și o coerență din partea autorităților române ar ajuta economia națională. Practic, toate aceste acțiuni se vor întoarce în economie, exact ca un bumerang. Dar, dacă măsurile nu sunt cele corecte, bumerangul va lovi cu putere și cu efecte nedorite pe termen lung. „Măcar în ceasul al doisprezecelea să facem mai multă economie și mai puțină politică. Să încetăm să mai găsim vinovați, să criticăm mai puțin și să găsim soluții. Este, poate, ultimul tren și nu avem voie să-l ratăm, așa cum am mai făcut până acum. Să lăsăm discuțiile inutile, certurile, orgoliile și alte prostii. Este timpul să ne așezăm cu toții la masă și să vedem ce este de făcut. Iar după ce punem lucrurile la punct și dăm drumul la treabă, putem să ne și certăm. Dar, până atunci, avem alte priorități”, explică Dan Matei Agathon.

În România, bazele turismului rural s-au pus prin 1973, prin identificarea unui număr de peste 100 de sate și omologarea ca „sate turistice“ a 13 localități în care turiștii puteau fi cazați. Dar, prin interzicerea primirii turiștilor străini în case particulare, acest turism rural a fost oprit. Au mai rămas doar două sate turistice în circuitul turistic internațional – Lerești (județul Argeș) și Sibiel (județul Sibiu), dar nici acestea nu au fost omologate prin lege. La acea vreme se înregistrau în jur de 7.000 de turiști străini din Europa, America și Asia (în special din Japonia). După 1990, turismul rural și agroturismul au început să se dezvolte și pentru că nu au mai existat restricții impuse cetățenilor străini. Zonele tradiționale în care a început o dezvoltare a acestui tip de turism sunt: Moeciu – Bran, Bucovina, Maramureș, Argeș, Sibiu. Motive pentru a alege turismul rural și agroturismul sunt multiple. În primul rând, ferma rămâne un simbol foarte puternic. Este căminul țăranului, locul unde se mănâncă sănătos, unde se petrece timp de calitate în aer liber. Este locul în care generațiile care se succed păstrează tradițiile din străbuni, indiferent de vreme, vremuri, grad de mecanizare în agricultură sau tehnologie ultrasofisticată și rețele de Internet și telefonie mobilă. Experiența unei vacanțe la țară, într-o pensiune, merită cu prisosință. Poate că mulți dintre noi nu am avut bunici la țară, iar alții au avut și vor să retrăiască acele clipe magice petrecute pe „ulița copilăriei“. Fiecare loc are povestea sa unică și bucătăria specifică. Aceste sate reprezintă o parte din noi, identitatea noastră chiar. Iar aceste locuri par a fi protejate de natura din care s-au născut. Cum ar fi să ajutăm și noi natura protejându-le pentru a se menține mai departe pentru generațiile ce vor urma? Prin sprijinirea acestor locuri unice ne putem ajuta ca popor, căci soluții pentru sprijinirea economiei naționale pot veni chiar din lumea satului, acest sat care a rezistat în fața tuturor greutăților vremii și vremurilor.

Simona-Nicole DAVID

Harghita este printre puținele județe din țară în care nu municipiul reședință de județ, Miercurea Ciuc, concentrează cea mai mare putere economică, rolul de motor al dezvoltării fiind preluat de Odorheiul Secuiesc. Cele mai însemnate resurse ale zonei, spun autoritățile, sunt apele minerale, pădurile, fânețele/pășunile și gazele naturale, cu industria și activitățile lor conexe. Și stațiunile balneoclimaterice sunt de mare atractivitate, la fel ca zonele montane, unde s-au amenajat mai multe pârtii de schi ori pur și simplu sunt tentante prin peisajele din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș sau lacurile Sf. Ana și Roșu.

Situat în estul Transilvaniei și în zona centrală a României, Harghita are o suprafață de  6.639 km² (2,8% din teritoriul național), o populație rezidentă de 301.465 de locuitori (57,70% în mediul rural) și o populație după domiciliu de 330.543 de persoane (56,16% în mediul rural), ocupând locul cinci din șase județe, la nivel regional. Produsul Intern Brut, după ultima raportare a INS, este de 11,173 miliarde de lei, penultimul din regiune și al 28-lea, la nivel național. PIB-ul/cap de locuitor s-a situat la 7.807 euro, ultimul din regiune și al 27-lea, la nivel național. Veniturile totale ale autorităților publice (Consiliul Județean Harghita și primăriile din cele 4 municipii, 5 orașe și 58 de comune) au fost de 897, 88 milioane de lei, din care venituri proprii – 372,14 mil. lei, cifre care înseamnă a 8-a cea mai mică sumă din țară. Opt comune au avut venituri mai mari de 10 mil. lei: Joseni – 16,33 mil. lei, Corund – 14, 61 mil. lei, Tușnad – 13,57 mil. lei, Lupeni – 12,75 mil. lei, Dealu – 11,76 mil. lei, Ditrău – 11,27 mil. lei,  Praid – 11,16 mil. lei și Remetea – 10,95 mil. lei. Dintre orașe, unul singur, Băile-Tușnad, a înregistrat un buget mai mic de 10 mil. lei (Surse: INS, Comisia Națională de Strategie și Prognoză, Direcția pentru Politici Bugetare și Fiscale).

Primul din țară la canalizare, printre ultimele la modernizarea drumurilor

În ce fel s-au utilizat fondurile proprii, naționale și europene vom vedea după felul în care a fost modernizată infrastructura județului (sursă: INS):

  • drumuri: dintr-un total de 2.085 km căi rutiere, 830 km de drumuri erau, în 2019, modernizate, 623 km – pietruite (29,88% din total drumuri) și 390 din pământ (18,70%). Dacă în comune ne așteptam la un procent ridicat de drumuri nemodernizate, din păcate în Harghita sunt încă peste 50% din drumurile județene pietruite sau din pământ (date INS-2019). Lungimea străzilor orășenești este de 507 km, din care modernizate – 330 km (65,08%);

2986 tabel

  • alimentare cu apă: numărul localităților cu rețea proprie – 9 municipii și orașe (100%) și 51 de comune, din 58 total (87,93%), ceea ce plasează județul pe locul 17, la nivel național;
  • canalizare: 9 orașe (100%) și 39 de comune, din 58 total (67,24%). Ultima cifră, care se referă la mediul rural, face din Harghita cel mai performant județ din țară.
  • alimentare cu gaze: 7 orașe (77,77%) din 9 și 20 de comune, din 58 (38,48%). Procentul este relativ mic gândindu-ne totuși că în Depresiunea Transilvaniei, respectiv în partea de SV a județului, sunt depozite de gaze naturale, toate în exploatare.
  • energie termică: cu excepția localităților Toplița, Băile-Tușnad și Borsec, toate celelalte orașe dispun de sistem centralizat de furnizare a apei calde și căldurii în instituțiile publice și gospodăriile populației (sursă: Strategia de dezvoltare a județului). Domeniul public mai numără, printre altele, 129 de școli, 5 spitale, 155 de biblioteci, 23 de muzee și colecții publice etc.

Serviciile și industria – aport de 90% din cifra de afaceri a județului

Economia, cum spuneam la începutul articolului, poziționează Harghita în treimea inferioară a clasamentului, între județele țării. În Strategia de dezvoltare se indică și principalele activități care contribuie la formarea PIB: servicii, industrie, agricultură și turism. Cea mai importantă contribuție la cifra de afaceri este adusă de Odorheiu Secuiesc, Miercurea Ciuc și Borsec.

Servicii: contribuie cu aproximativ 50% la constituirea PIB, cu un aport substanțial din activitatea de comerț, transport și depozitare.

Industria: reprezintă peste 40% din cifra de afaceri a județului, iar domeniile economice cele mai performante sunt reprezentate de industria prelucrătoare, în special industria băuturilor (Borsec, Miercurea Ciuc), prelucrarea lemnului (Toplița, Bilbor, Ciucsîngeorgiu, Ciumani, Dealu, Ditrău, Feliceni, Frumoasa, Lăzarea, Lunca de Jos, Lunca de Sus etc.) și industria alimentară (Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, Corbu, Mădăraș, Porumbeni).

Agricultura: suprafața agricolă ocupă 59,60% din totalul teritoriului. Pășunile și fânețele reprezintă unele din bogățiile județului, și ocupă aproape 80% din suprafața agricolă. Furajele verzi și cartoful sunt dominante, urmate de cereale, sfeclă de zahăr și legume. Ca distribuție zonală a tipurilor de activități, dominante sunt cultura cartofilor (Cristuru Secuiesc, Cozmeni), a cerealelor (Gheorgheni, Cozmeni, Tușnad), activități auxiliare pentru producția vegetală (Sărmaș, Sâncrăieni), ferme mixte (Miercurea Ciuc, Dealu), creșterea păsărilor (Gheorgheni), creșterea bovinelor (Cârta), acvacultură (Martiniș).

Silvicultură: Pădurile ocupă 39,76% din suprafața județului, generând unele dintre cele mai importante activități din județ, axate în acest domeniu sunt localitățile Gheorgheni, Păuleni-Ciuc, Plăieșii de Jos, Tulgheș, Toplița, Odorheiu Secuiesc, Borsec, Vlăhița, Bilbor, Căpâlnița, Praid, Remetea, Satu Mare, Sărmaș etc.

Turism: în Harghita există 7 stațiuni balneoclimaterice atestate, Băile Tușnad fiind de interes național, iar Borsec, Băile Homorod, Harghita-Băi, Izvoru Mureșului, Lacu Roșu și Praid – de interes local. De asemenea, pe timp de iarnă, petrecerea vacanțelor este facilitată de pârtiile de schi de la Șumuleu-Ciuc, Homorod-Băi, Toplița, Harghita-Băi, Harghita Mădăraș, Izvorul Mureșului, Valea Rece, Sânmartin, Ciumani, Toplița. Vara, zona oferă multiple posibilități de drumeții în munții Călimani, Gurghiu, Hășmaș, Ciucului, Harghitei, Giurgeului, Perșani. Pentru activitățile de tip sport-extrem, turiștii au la dispoziție parcuri de aventură și distracții la Harghita Băi, Praid, Ciumani și Băile-Tușnad. Județul este, de asemenea, unul cu cele mai multe centre de echitație din țară (Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc, Homorod Băi, Subcetate, Iacobeni etc.). Dacă adăugăm și spectaculoasele Chei ale Bicazului, apoi cursurile Oltului și Mureșului, lacurile unice prin felul în care s-au format, Sf. Ana și Roșu, avem o imagine a bogăției turistice din județ.

Tendințe viitoare de dezvoltare

În metodologia elaborării primei versiuni a Strategiei de dezvoltare cu orizont 2030, autoritățile au pus accentul pe om, factorul cheie în dezvoltarea județului. Practic, a fost o serie de întrebări adresate locuitorilor, iar documentul final va ține cont de părerile exprimate de aceștia. Direcțiile cheie sugerate de cetățeni, antreprenori și autorități țin de: susținerea producătorilor locali, orientarea populației către un consum durabil și responsabil al produselor locale, dezvoltarea industriei și crearea de parcuri industriale, formarea profesională și înlocuirea rutinei cu spiritul de inovare în toate domeniile, dezvoltarea turismului. Așteptarea cetățenilor față de autorități se referă la: extinderea rețelei de drumuri și a serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare, inclusiv în localități izolate, cătune; sănătatea și serviciile pentru vârstnici; educația; colectarea selectivă a deșeurilor; mobilitatea urbană sustenabilă sau traseele de bicicletă pentru mobilitate alternativă; cultura, sportul; îmbunătățirea serviciilor pentru comunități dezavantajate.

Maria BOGDAN

Plaje exclusiviste cu nisip alb, apă în nuanțe turcoaz și verde închis, scuba, snorkeling, liniște, răsărituri de vis și apusuri de poveste... Iată doar câteva motive pentru o escapadă în Maldive.

Perfectă pentru cuplurile de îndrăgostiți, Maldive a devenit o destinație populară atât pentru vedete, cât și pentru cei care preferă căldura pe timpul iernii. Cele aproape 1.200 de insule, dintre care sunt locuite doar 200 și 110 sunt destinate exclusiv turismului și resorturilor de lux, formează un arhipelag în Oceanul Indian, în partea de sud a Asiei. Cea mai bună perioadă pentru a face o vacanță aici este martie-aprilie, excluse fiind lunile decembrie și ianuarie pentru că sunt cele mai aglomerate. În restul anului, din mai-iunie și până în noiembrie, este plăcut doar pentru cei care iubesc ploaia pentru că atunci este perioada musonilor. Dar până la urmă este ceva normal, doar este foarte aproape de Ecuador totuși.

Important de menționat este și faptul că Maldive este considerată una dintre cele mai sigure țări din lume. Explicația este cât se poate de simplă: insulele sunt mici, izolate una de cealaltă, și, pe cale de consecință, sunt ușor de controlat.

Maldive este alegerea ideală pentru cuplurile proaspăt căsătorite care vor să-și înceapă căsnicia cu o lună de miere în liniște, la umbra unor palmieri, pe plaja cu nisip fin și apă limpede în nuanțe turcoaz și verde închis – depinde cum bate soarele. Spre deosebire de majoritatea plajelor din lume, aici, în Maldive, nisipul plajelor este alb. Care este explicația? Ei bine, nisipul galben-auriu este din cuarț, iar cel alb este din pudră fină de corali. Doar 5% din plajele planetei au nisip alb, restul având nisip galben.

beach 4980472 1920

Paradisul exotic are ce oferi și pasionaților de snorkeling și scuba-diving. Experiențele sunt de neuitat, în special pentru cei care vor să vadă speciile de pești în habitatul lor natural. Apropo, știați că în Maldive sunt în jur de 2.000 de specii de pești? Cei care vor face scuba-diving vor avea chiar șansa de a vedea cât mai multe specii din aceștia. Pentru cei care se tem să se scufunde la adâncime rămâne varianta snorkelingului. În afara celor 2.000 de specii de pești, turiștii mai pot admira și speciile de țestoase. Ei bine, da, Maldivele stau foarte bine la capitolul diversitate biologică. Iar acest aspect este confirmat și de faptul că aici se găsesc cinci din cele șapte specii de țestoase din lume.

Paradis și pentru gurmanzi

seafood platter 1232389 1920

Maldive este o destinație bună și pentru cei care adoră preparatele din pește și fructe de mare: creveți, homari, sute de specii de pești, legume și fructe din partea locului. Dar lista nu se oprește aici. Bucătăria Maldivelor este un amestec – „fusion” al bucătăriilor vecinilor săi, respectiv India și Sri Lanka. Drept urmare, și aici vom găsi mâncăruri condimentate, curry, arome din cele mai sofisticate. Mâncărurile Maldivelor sunt versatile și se adresează tuturor, inclusiv vegetarienilor. Un exemplu de preparat foarte popular este salata cu ton afumat, ceapă, lămâie și nucă de cocos. Această salată se mănâncă la micul dejun cu pâine Roshi. Nu lipsesc nici curry de pește sau curry vegetarian, iar pentru cei care iubesc cocktailurile cu fructe exotice aici este un fel de paradis. Nimic nu este congelat, totul este proaspăt. Spre deosebire de fructele pe care le găsim noi în supermarket, cele de acolo au alt gust. Atenție, însă! Fiind o țară islamică, alcoolul este ilegal. Doar turiștii pot consuma alcool în hoteluri, cluburi, restaurante. Totuși, există reguli referitoare la alcool care îi vizează și pe turiști. De pildă, nu este permis să se aducă alcool în resorturi, dar nici să se scoată din resorturi. Se consumă doar acolo. Iar acest lucru este valabil și pentru carnea de porc. Și tot pentru că este o țară islamică, weekendul este diferit. În vreme ce în țările europene zilele de weekend sunt sâmbăta și duminica, în Maldive weekendul este vinerea și sâmbăta. Ei bine, da, duminica este o zi de luni...

Cu o altitudine medie de 1,8 metri de la nivelul mării, Maldive reprezintă cea mai joasă și plată țară din lume. De asemenea, este și cea mai mică țară din Asia (atât ca număr de locuitori, cât și ca suprafață), precum și cea mai mică țară islamică din lume. Punctul cel mai înalt din țară este de 2,3 metri în Insula Villingili. După Maldive urmează Quatar, cu o altitudine medie de 18 de metri de la nivelul mării. Din cauza înălțimii mici deasupra nivelului mării și a eroziunii solului insulele Maldive se scufundă câte puțin în fiecare an. Iar dacă se continuă în acest ritm se estimează că insulele vor fi sub ape în următorii zece ani. De altfel, pentru a trage un semnal de alarmă în privința acestui risc și pentru a întări efectele negative ale încălzirii globale, în 2009 o ședință a guvernului maldivian s-a ținut chiar sub apă.


Creată de un prinț indian exilat

Poate părea greu de crezut, dar Maldive a fost înființată în jurul anilor 270 î. Hr. de un prinț indian ce fusese trimis în exil. Sri Soorudasaruna Adeettiya este primul rege al insulelor, la acea vreme purtând numele de Dheeva Maari, și fondatorul dinastiei Adeetta în Maldive. Această dinastie s-a sfârșit atunci când o regină a dinastiei Adeetta (numită și dinastia Solară) s-a căsătorit cu un prinț din dinastia Lunară Kalinga. Chiar dacă a fost creată de un prinț indian, religia Maldivelor este islamică. Maldive a adoptat islamul în 1153, iar de atunci a devenit religia oficială a țării cu tot ce implică aceasta. Regulile stricte, cum ar fi interdicția de a consuma alcool, sunt „încălcate“ doar în zonele turistice: cluburi, resorturi, restaurante. De altfel, simbolul islamului, semiluna, este prezentă și pe steagul Maldivelor. Semiluna este în mijlocul unui dreptunghi verde, ce simbolizează pacea și prosperitatea, iar pătratul verde și semiluna sunt încadrate de un dreptunghi roșu, ce simbolizează sacrificiul oamenilor care și-au pierdut viețile apărându-și țara. Maldive are și o Constituție strictă și, potrivit acesteia, doar musulmanii sunt numiți cetățeni ai țării. Orice altă religie sau credință în afară de islam nu este permisă pe teritoriul acestui stat creat de un prinț indian.


Simona Nicole DAVID

Thailanda, cea mai populară destinaţie turistică din Asia de Sud-Est, ispiteşte pe oricine ajunge acolo, oricât de pretenţios ar fi. Am petrecut doar cinci zile acolo, dar programul a fost atât de intens încât nici somnul nu l-am mai considerat o necesitate. Dorinţa de a vedea cât mai mult din ce oferă această ţară exotică ne-a alungat oboseala şi, încărcaţi cu energie, am explorat câteva locuri despre care vreau să vă povestesc, oferindu-vă astfel prilejul să călătoriţi imaginar alături de mine. In ciuda numărului mare de turişti care o vizitează, ţara reuşeşte să îşi păstreze identitatea, cultura unică şi oamenii renumiţi pentru zâmbetul lor.

Am experimentat un loc din lumea asta în care pot afirma că se găseşte aproape orice îşi poate dori un turist să vadă: natură, istorie, religie, artă culinară, masaj, bungalow-uri pe plajă sau renumite resorturi de lux.


Regatul Thailandei sau Siam este localizat în Peninsula Indochina. Se învecinează cu Laos, Cambodgia, Malaezia, Vietnam și Indonezia. Aici trăiesc în jur de 65 de milioane de locuitori, iar capitala este la Bangkok, un oraş cosmopolit cu peste 10 milioane de locuitori.


Insula Phuket, diamantul neşlefuit al Thailandei

Phuket este cea mai mare insulă a Thailandei, cu o suprafață de aproape 550 km². Numele ei vine de la Phu (stâncă) și Ket (dragon) în limba thai sau mai este supranumită „Muntele de Cristal“, forma insulei fiind aceea a unei perle neșlefuite încă. Porțiunile de coastă, alături de regiunile montane, îi conferă un farmec aparte. Plajele sunt cu nisip fin, alb, străjuite de palmieri, iar apele turcoaz ale mării Andaman sunt calde tot timpul anului.

Dar ce m-a fermecat la primul contact cu insula a fost celebra supă Tom Kha Gai și o porție de tăiței Pad Thai pe care le-am savurat la un local tradițional nu foarte sofisticat.

Aflasem că mâncarea thailandeză e delicioasă oriunde și în orice formă, chiar și în locurile fără pretenții. Proaspătă și plină de savoare, este bine cunoscută în întreaga lume și pe bună dreptate. Trăsătura definitorie este reprezentată de echilibrul celor patru caracteristici: picant, acru, sărat și dulce și toate preparatele trebuie să includă cele patru arome. Aveam să constat pe parcursul întregii călătorii că pe aceste meleaguri bucătăria a ajuns la rang de artă.

Am fost cazați în stațiunea Patong, considerată cea mai populară din insulă datorită celebrei străzi Soi Bangla, recunoscută ca loc de distracție și frecventată de turiștii dornici să experimenteze viața de noapte din Thailanda. Strada devine supraaglomerată de cum apune soarele, iar restaurantele, barurile şi cluburile în aer liber se luptă efectiv pentru a atrage clienții. E un mix de lumini, neoane, muzică, street food și turiști din toate colțurile lumii pe care nu le-am văzut nicăieri în altă parte.

Călătoria în insula Phuket a fost o experiență unică pentru mine, iar singurul regret pe care l-am avut a fost acela că nu am avut suficient timp să vedem tot ce poate oferi acest loc.

Povestea mea continuă într-un nou episod cu incursiunile în celebrele insule Phan Nga și Phi Phi. Aşadar, vă îndemn să-mi fiți alături în scurta călătorie imaginară prin Thailanda.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Călătoria în Myanmar a fost una plină de experienţe unice. Mare parte din teritoriu încă nu este invadată de valuri de turişti ca alte destinaţii din Asia şi tocmai de aceea cred că am experimentat autenticitatea unor locuri care în câțiva ani s-ar putea să-și piardă acea „inocenţă“ pe care am întâlnit-o noi în noiembrie 2017.

Ţara cu mii de pagode aurite și cu o frumuseţe naturală unică, o combinație de peisaje sălbatice, monumente spectaculoase şi tradiţii vechi de sute sau mii de ani, m-a fermecat pur şi simplu. În mai toate cele 10 zile petrecute împreună cu grupul nostru într-o adevărată expediţie, uneori plină de peripeţii şi riscuri, am avut senzaţia că suntem niște exploratori în căutarea Terrei Nova. Deși zonele turistice ni s-au părut destul de sigure, cu oameni prietenoși și foarte dornici de a primi turiști, am aflat că în Myanmar există încă regiuni unde accesul străinilor este interzis, de exemplu regiunea Kachin din nordul țării, apoi am aflat că sunt chiar și zone unde trăiesc triburi după tradiții neschimbate de sute de ani.

Am fost întrebată de prieteni și cunoștințe, ca de fiecare dată când revin din călătorii, despre ce m-a impresionat cel mai mult în Myanmar. Mărturisesc că mi-a fost greu să aleg ceva anume pentru că am văzut mai multe lucruri inedite.

Interacțiunea cu oamenii cu o cultură și civilizație aparte, cu nezdruncinata credință budistă și constanta preocupare pentru dobândirea păcii interioare, a fost poate cea mai puternică impresie pe care o am în minte. Cei peste cinci sute de mii de călugări sunt venerați și respectați de popor și reprezintă o adevărată forță pentru că ei sunt cei care reușesc să mențină un echilibru între junta militară și partidele politice.

Tocmai am aflat că, de câteva zile, în orașele din Myanmar sunt proteste care condamnă lovitura de stat prin care s-a reinstaurat dictatura juntei militare, iar călugării budiști sunt printre manifestanți, încercând să mențină regimul democratic la putere. Sper din tot sufletul ca pe acele meleaguri să revină pacea pentru că birmanezii merită o soartă mai bună. Îmi doresc ca zâmbetul oamenilor să întâmpine mulți ani de acum încolo milioane de turiști nerăbdători să le exploreze și să le cunoască țara.

Am în minte lucruri și locuri deosebite pe care nu am reuşit să le descriu, sunt altele pe care încă nu le-am văzut. Cele câteva aspecte din istoria, religia, tradiţiile şi obiceiurile pe care vi le-am descris în cele 9 episoade, precum şi imaginile foto cred că v-au stârnit curiozitatea de a călători imaginar şi de a simţi măcar o parte din atracţiile şi faima Myanmarului.

Cu promisiunea că voi continua să povestesc despre locuri și lucruri la fel de interesante vă îndemn să încercați o călătorie în Myanmar, țara miilor de pagode aurite și a oamenilor cu zâmbet frumos. Ca de fiecare dată, am rămas cu dorinţa de a reveni pe acele meleaguri, dar la fel de vie este şi dorinţa de a descoperi alte destinaţii de călătorie.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Prima vizită în Andaluzia m-a purtat în timp, în copilărie, pe vremea când citeam pe nerăsuflate Dumas... De atunci îmi doream să vizitez aceste locuri minunate încărcate de istorie, de povești de iubire, de drame, de trădări. Am descoperit farmecul irezistibil al Andaluziei în Cadiz, primul oraș spaniol vizitat de mine. Îmbrățișată de mare, binecuvântată de ocean, mângâiată de soare și de căldura sa pe tot timpul anului, la un pas de Africa, Andaluzia are un profund peisaj iberic ce vorbește la tot pasul de Carmen a lui Georges Bizet, de flamenco dansat cu patimă de dansatori cu sânge fierbinte – „sangre caliente“, de catedrale impunătoare – adevărate fortărețe, de legende cu Doni Juani, de fenicieni, de influențe arabe...

chiclana de la frontera

Despre Andaluzia aș putea scrie cărți și aș începe cu orașul care m-a fascinat cel mai mult – Cadiz, despre care se spune că ar fi cel mai vechi oraș al Europei. Cadiz sau Cadix este și capitală a provinciei Cadiz și are o populație de aproximativ o sută de mii de locuitori. Întemeiat pe la 1100 î.Hr., de către marinarii fenicieni, care l-au numit „Cetate” (Gadir), Cadiz are legătură și cu mitul lui Hercule. Potrivit legendelor, orașul ar avea peste 3.500 de ani și poartă numele fiului lui Neptun. Unele legende vorbesc despre întâlnirea fatală dintre Hercule și Regele Gerion din Cadiz, care la vremea aceea se numea Gadeira sau Erytheia. De altfel, despre Cadiz se mai spune că ar fi cea de-a zecea din cele douăsprezece munci ale lui Hercule. Geryon era un monstru înaripat cu trei corpuri și avea o turmă de vite de culoare roșie. Hercule l-a ucis pe Geryon cu o suliță și a adus turma de vite regelui Eurystheus.

Port și templu

Atunci când marinarii fenicieni au întemeiat cetatea, pe acele locuri erau niște ruine ridicate de oamenii din Tyre. Fenicienii au construit un port și un templu, unde erau ținute rămășițele lui Hercule. Sarcofage feniciene ce datează din secolul al-V-lea î. Hr. pot fi văzute la Muzeul din Cadiz.

Orașul a început să se dezvolte prin secolul al XIV-lea, iar patru secole mai târziu, în secolul al XVIII-lea, deja cunoștea epoca sa de aur datorită poziției sale strategice. Practic, Cadiz era un punct de legătură al tuturor rutelor comerciale. Pe aici au fost transportate comorile Lumii Noi, inclusiv bogățiile luate de la azteci și incași. Importanța comerțului cu Americile a fost atât de mare, încât Cadiz a monopolizat comerțul din întreaga Spanie. Chiar și astăzi, trecutul Cadizului se reflectă în arhitectura sa fabuloasă ce amintește de o colonie tipică: străduțe lungi și foarte înguste, scuaruri luminoase și pline de cafenele și restaurante, grădini magice. Către secolele XVII și XVIII, Cadiz s-a transformat într-o fortăreață ce trebuia să reziste atacurilor navelor engleze. Dar aceasta a fost și perioada în care Cadiz a cunoscut o dezvoltare economică intensă, monopolizând comerțul cu Americile și realizând o punte de legătură deopotrivă politică și culturală cu Noua Lume. Iar acest lucru i se datorează regelui Filip al V-lea al Spaniei, care și-a mutat „Casa de Contratacion de las Indias“ în Cadiz, agenția sa guvernamentală monopolistă ce controla comerțul cu Americile. 

Prima Constituție a Spaniei s-a semnat aici

Cadizul a rezistat inclusiv invaziei napoleoniene și aici, în Biserica San Felipe Neri, s-a semnat prima Constituție a Spaniei. În prezent, monumentul Plaza Espana amintește de Constituția semnată la acea vreme. De altfel, între 1810 și 1813, Cadiz a fost capitala Spaniei. Dar, cu pierderile înregistrate de coloniile spaniole în America, importantul port militar Cadiz și-a pierdut din relevanța afacerilor. În zilele noastre, Turnul Tavira „vorbește“ parcă de secolul al XVII-lea, când orașul era cunoscut în lume pentru comerțul pe care îl făcea cu Indiile de Vest. Turnul Tavira oferă poate una dintre cele mai bune panorame asupra orașului și îi poartă pe cei care-l vizitează într-o călătorie în timp.

saint francis square cadiz

Sherry, celebra licoare bahică făcută de localnici

Încărcat de legende și istorie, Cadiz fascinează vizitatorii printr-un mix de culori, arome și locuri unice. Mâncărurile tradiționale și celebra băutură Sherry – Cadiz fiind capitala acestei băuturi – trebuie încercate măcar o dată în viață. Carnea de vită este absolut delicioasă, indiferent de modul său de preparare. Iar pentru cei care vor doar să stea la plajă vestea bună este că au unde. Cadiz oferă plaje minunate cu nisip fin și apă limpede. De exemplu, Playa de la Caleta este una dintre cele mai populare plaje din Cadiz. Situată între castelul San Sebastian și Santa Catalina, La Playa de la Caleta deține Blue Flag și a devenit și mai cunoscută după ce a apărut într-unul dintre filmele cu James Bond, „Die Another Day“. La Caleta nu este singura plajă cu semnul Blue Flag, Cadiz mai având alte două cu steag albastru: La Victoria și La Cortadura. În Cadiz mai este o plajă foarte frumoasă, cu un nume superb – Playa Santa Maria del Mar. Mai merită vizitat și castelul San Sebastian, dar nu după o zi de plajă... San Sebastian a fost fortăreață construită pe mica insulă, la capătul plajei La Caleta. Localnicii vorbesc despre o legendă potrivit căreia această micuță insulă ar fi adăpostit și templul lui Kronos.

Catedrala Nueva adăpostește mistere, comori și este acoperită cu aur

Catedrala Nueva este un alt obiectiv ce nu trebuie ratat. Construită în still baroc, Catedrala a fost descrisă de Richard Ford ca un accident naufragiat pe nisipuri mișcătoare. Catedrala are o cupolă de aur – probabil din aurul aztecilor și al incașilor... – și adăpostește numeroase comori. Pasionații de simboluri pot găsi multe provocări aici, iar cei care adoră misterele poate vor fi curioși să afle ce se ascunde în cripta compozitorului Manuel de Falla. Împreună cu Isaac Albeniz și Enrique Granados, Falla (23.11.1876-14.11.1946) a fost unul dintre cei mai importanți compozitori spanioli din prima jumătate a secolului XX. Mult timp singura intrare de pe uscat, Las Puertas de Tierra este o adevărată fortificație ce pare să asigure și acum paza orașului. În secolul al XV-lea, acesta era un simplu zid primitiv, simplu, care a căpătat mai multă importanță după câteva modificări făcute de-a lungul timpului. Acești trei mii de ani de istorie merită explorați, mai ales că locurile sale magice și oamenii calzi și primitori îl fac nu doar cel mai vechi oraș al Vestului, dar și unul dintre cele mai frumoase din lume.

Simona-Nicole David

Seducătoare prin arhitectură, misterioasă prin labirinturile formate de străduțele înguste ce pot fi luate doar la pas și veșnic tânără, Veneția merită vizitată în special primăvara și toamna. Poate că gloria Veneției se datorează puțin și celebrului Casanova, chiar dacă lumea sa a cam dispărut din cauza ritmului alert în care trăim în prezent, la câteva sute de ani distanță... Acum, când scrisorile de amor și „curtea“, sunt înlocuite cu mesaje scurte pe rețelele de socializare și cu aplicații ce promit găsirea iubirii adevărate.

Poate un pic prea aglomerată, Veneția se mai numește „Orașul Iubirii“ și merită văzută și în timpul Carnavalului venețian, ce are loc către sfârșitul iernii, mai exact cu 40 de zile înainte Sărbătorilor Pascale. Carnavalul atrage pin măști extravagante, celebrele măști venețiene, precum și prin costumele inedite ce par a ne ajuta să călătorim în timp. Deși este foarte cald și chiar sufocant din cauza aglomerației și a umidității crescute, în lunile de vară prețurile sunt ceva mai mici. De notat faptul că, indiferent de sezon, este dificil de găsit cazare la prețuri mici.

Cei care iubesc arta și sunt curioși să afle cât mai multe detalii nu vor avea timp să viziteze Veneția nici într-o săptămână. Veneția este un oraș care se savurează pe îndelete, un oraș în care te plimbi și „asculți“ poveștile spuse de fiecare piatră pe care calci. Atunci când vizităm Veneția este bine să ne trezim dis-de-dimineață pentru a evita cozile ce se formează la obiectivele turistice. Veneția se poate vizita și cu „autobuzul“ pe apă, gondola sau un alt mijloc de transport în comun ce duce călătorii de pe un mal pe altul, dar cel mai frumos este mersul pe jos. Este mult de mers, ce-i drept, dar merită cu prisosință. Plus că, la tot pasul, există cafenele și restaurante în care ne putem odihni puțin în timp ce bem un espresso, cappuccino sau caffe latte și ascultăm ceva muzici din partea locului. Atenție mare și la piațetele ascunse parcă de ochii vizitatorilor, ce merită vizitate pe îndelete. De altfel, străduțele mai puțin circulate de turiști – de multe ori gură-cască pe care îi vedem la tot pasul mai să cadă în canal – Grande Canale, firește – oferă multe surprize. Trebuie să le explorăm. Personal, deși am fost de nenumărate ori la Veneția și chiar am stat o săptămână aici la un moment dat pot spune că încă mai descopăr surprize. Și am mers ceva prin Veneția! Cel mai bine este să mergem pe unde simțim, pe străduțele care ne atrag, cumva fără țintă. Căci nu există colțișor care să nu fascineze. Este oarecum imposibil să nu ne rătăcim prin Veneția, dar și asta are farmecul său. Iar dacă întrebi vreun localnic cum ajungi în punctul X, oricum uiți până termină de zis „a destra“ și „a sinistra“ de zeci de ori (la dreapta și la stânga). Căci, da, este un labirint ce merită explorat, cum ziceam.

turism Venetia

Toate drumurile încep din San Marco

În Veneția, indiferent de anotimp, călătoria începe cu Piazza San Marco. Plină de porumbei, recomand să fie vizitată dimineața devreme, când nu este lume. De menționat: este interzisă prin lege hrănirea porumbeilor. Amenzile pentru hrănirea porumbeilor și a pescărușilor pot ajunge și la 500 de euro! De asemenea, dacă aruncăm gunoaie pe jos amenda este de 350 de euro, iar pentru consumarea de mâncare și băuturi în zone publice neamenajate (monumente, poduri, malurile canalelor etc.) amenda este între 100 și 200 de euro.

Veche de aproape 900 de ani, Basilica di San Marco îmbină armonios arhitectura bizantină și arta romanică. Cele cinci cupole superbe definesc parcă întreaga construcție, un fundal excelent pentru niște fotografii de pus pe perete sau pe rețelele de socializare. Biserica a fost construită pe la 1063 pentru a adăposti trupul Sfântului Marcu, ce fusese salvat din Alexandria de către comercianții venețieni; ulterior, construcția a devenit Capela Dogilor. Bazilica merită vizitată în tihnă măcar pentru a admira picturile ce înfățișează Apostolii de pe strălucitoarele tavane înalte. Fațada și interiorul bisericii sunt îmbogățite cu nenumărate ofrande aduse de venețieni de-a lungul vremii din întreaga lume. Cine vrea să o viziteze se poate bucura și de imaginea magnifică de pe terasă: de aici se poate vedea San Marco. Singura problemă este că accesul către terasă se poate face pe o scară destul de îngustă... Dar merită.

turism Venetia2

Tizian și Tintoretto...

O altă biserică impresionantă este chiar vizavi de San Marco, Santa Maria della Salute, construită la începutul anilor 1600. Bazilica adăpostește și lucrări semnate de Tizian și Tintoretto. Pe partea stângă a pieței se află un celebru turn cu ceas ce funcționează încă din 1499. Torre dell’Orologio este o construcție impunătoare cu al său orologiu și cu cei doi mauri din partea de sus. În partea dreaptă se mai poate observa un alt turn ce oferă o panoramă asupra întregii Veneții. Tot aici se mai poate vedea Palazzo Ducale, impresionantul Palat al Dogilor, ce pare să domine canalul navigabil cu arcadele sale ornate din belșug și cu fațada acoperită cu marmură roz.

Un alt obiectiv ce nu trebuie ratat este și Biserica San Simeone Piccolo, un monument ce atrage atenția mai ales datorită acoperișului verde. Apoi, se poate merge la pas pe strada Rio Tera Lista di Spagna, unde se găsesc multe magazine de suveniruri, cafenele, gelaterii, restaurante etc. Cine continuă să meargă pe această stradă plină cu de toate va ajunge la Ponte delle Guglie, care este chiar deasupra unui mic canal.

venice 3118803 1920

Puntea Suspinelor

De altfel, cu peste 350 de poduri, Veneția pare să fie un exemplu de comunicare perfectă între toate punctele orașului. Unul dintre cele mai cunoscute este Podul Suspinelor sau Puntea Suspinelor, ce și-a luat numele de la suspinele tuturor îndrăgostiților ce treceau pe sub el jurându-și iubire veșnică... Totuși, potrivit unor legende, aceste suspine erau ale condamnaților care, în drum către închisorile din apropiere, treceau pe sub celebrul pod. Acesta trece peste Rio di Palazzo și face legătura dintre Palazzo Ducale și Prigioni, închisorile ridicate la sfârșitul secolului al XVI-lea. Se poate merge pe acest pod doar dacă se rezervă Itinerariul Secret la Palazzo Ducale, ce include și trecerea pe pod către închisoare. Dar poate că cel mai celebru pod al Veneției este Ponte di Rialto atât pentru priveliștea oferită, cât și pentru arhitectura sa impresionantă. Construit în secolul al XVI-lea, Ponte di Rialto găzduiește acum și nenumărate magazine.

În jurul Veneției pot fi vizitate insulele: Murano – insula sticlarilor și a celebrei sticle de Murano, Burano – insula caselor frumos colorate sau Torcello – insula în care s-a născut civilizația lagunară din zonă. Se mai poate ajunge și la Padova, aflată la o oră de Veneția. Aici se poate vedea cea mai mare piață centrală din Europa (are 90.000 de metri pătrați) și cea mai veche grădină botanică universitară din lume, ce datează din 1545. De altfel, universitatea de aici datează din anul 1222.

Simona Nicole David

Aventura de pe Lacul Inle din Myanmar, pentru că așa pot numi călătoria cu barca pe întinsele ape ale acestuia, ne-a oferit prilejul să vizităm câteva locuri inedite din acea zonă despre care mi-am propus să vă povestesc.

Lacul Inle este locul unde m-a impresionat cel mai mult ingeniozitatea locuitorilor care s-au adaptat unui mod de viață original. Situat în Podisul Shan, lacul are suprafața de 116 km² și o adâncime oscilantă în funcție de sezon de la 1,5 m până la 5 m.

Legendele spun că în urmă cu câteva sute de ani regele a alungat de pe pământurile sale o parte dintre soldații din tribul Intha, descendenți ai grupării etnice Mon, nemulțumit de faptul că aceștia au pierdut lupta cu dușmanul.

Ei au ales să se mute pe Lacul Inle unde și-au construit case suspendate pe piloni de lemn. Comunitatea de pe lac are 70 mii de locuitori răspândiți în patru orașe și mai multe sate lacustre. Deplasarea se face doar cu ajutorul zecilor de ambarcațiuni de mici dimensiuni sau a bărcilor cu motor conduse cu măiestrie pe adevărate trasee marcate de frunze de lotus pe care noi le-am numit „autostrăzi“ pe apă. Toate casele au mai multe bărci la ponton și toată familia vâslește, iar a ieși în curte pentru cei de pe lac înseamnă a urca în barcă sau pur și simplu a înota în preajma casei. Am văzut copii mici de 3-4 ani care se jucau în apă, ceea ce m-a făcut să cred că aceștia mai întâi învață să înoate și apoi să meargă. Tot pe apă sunt construite restaurante, ateliere, școli, temple și magazine.

Însă ce face ca atât de mulți turiști să ajungă în zona lacului Inle sunt grădinile plutitoare. Astfel, pe paturi construite din plante acvatice împletite, impregnate cu nămol adunat de pe fundul lacului și ancorate cu bețe de bambus se cultivă mai multe specii de legume, predominante fiind tomatele. Gustul legumelor obținute aici este considerat cel mai bun din întregul Myanmar, gust dat probabil de nămolul foarte fertil utilizat.

Femeile se ocupă de puținele treburi gospodărești, activități artizanale, dar în special de îngrijirea grădinilor. Le-am văzut cum vâsleau printre rândurile de tomate, vinete, dovlecei și alte legume. Se pare că peste 30% din suprafața lacului este ocupată cu aceste grădini plutitoare, iar faima lor a condus în ultima perioadă la dezvoltarea infrastructurii turistice poate mai mult decât în orice alt loc din Myanmar.

Legumele, dar și alte bunuri sunt vândute pe piețele locale din satele aflate în jurul lacului de cinci ori pe săptămână. Până și acestea sunt plutitoare, iar tranzacțiile au loc în bărci.

O altă curiozitate: piețele nu sunt deschise în zilele cu lună plină și lună nouă.

Masa de prânz la o familie locală și cazarea într-un resort pe malul lacului au fost și ele experiențe unice care ne-au arătat ce potențial uriaș există în zonă pentru a satisface cele mai pretențioase gusturi ale turiștilor. Astfel am experimentat gustul legumelor obținute în grădinile plutitoare precum și ingredientele tradiționale folosite în preparatele culinare.

Experiența călătoriei în zona lacului Inle nu se încheie aici pentru că mai am de povestit despre oamenii locului și obiceiurile lor. Cu promisiunea că voi continua într-un alt episod povestea mea vă îndemn să-mi fiți aproape în această minunată călătorie imaginară.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

Cu un oraș, am numit Târgoviște, care a fost reședință domnească și capitală între 1396 și 1714, cu o raritate istorică, primul meșter tipograf din Țara Românească, Macarie, județul Dâmbovița ocupă astăzi locul al 3-lea ca forță economică în regiunea Sud-Muntenia, după Prahova și Argeș, dar este situat tocmai pe poziția a 24-a, la nivel național, ca PIB general (17,5 miliarde de lei, în 2019). Singura activitate care clasează județul pe un podium ipotetic ține de agricultură: Dâmbovița deține cea mai mare suprafață de pomi fructiferi și producție de fructe din România și are trei localități campioane, respectiv Lungulețu – la cultura de cartof și varză, Băleni – o comună care se ocupă integral cu legume inclusiv în spații acoperite și Voinești, cel mai mare producător de mere. La acestea se adaugă Crevedia, care are cel mai vechi combinat de creștere a păsărilor din țară. Și Dâmbovița mai are un lucru singular, citat ca atare de Consiliul Județean: primul program de dezvoltare locală din România pentru perioada 2021-2024, lansat pe 4 decembrie 2020!

Cu o suprafață de 4.056 kmp (locul 37 între județele țării) și o populație rezidentă de 486.964 de locuitori (518.645 locuitori, populație după domiciliu – date INS la 1 ianuarie 2020), județul Dâmbovița este organizat în 89 de unități administrativ-teritoriale: 2 municipii (Târgoviște și Moreni), 5 orașe (Răcari, Titu, Pucioasa, Găiești și Fieni) și 82 de comune (cu 353 de sate). După repartiția populației, zona este socotită preponderent rurală, cu 68,21% dintre locuitori domiciliați în sate. Din totalul suprafeței județului, 61,1% reprezintă terenuri agricole (70,7% arabil, 17,2% pășuni, 8,1% fânețe, 3,9% livezi și pepiniere pomicole etc.), diferența însemnând păduri (28,61%), construcții (4,07%), ape și bălți (2,71%) etc. Puterea economică a județului, la nivelul totuși slab la care se află, este dată de industria extractivă, de prelucrare, servicii, comerț și agricultură (inclusiv industria alimentară).

Bugete modeste la nivelul UAT

Vorbind despre performanțele economice scăzute, acestea se reflectă și în bugetul pe care județul l-a avut la dispoziție în 2019 (datele din 2020 nu au fost încă publicate de Direcția pentru Politici Fiscale și Bugetare Locale din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Administrației și Dezvoltării): 1,36 miliarde lei, din care, atenție, doar 488, 35 milioane înseamnă venituri proprii, acest din urmă indicator fiind cel care oglindește real nivelul de dezvoltare. Din această sumă, comunelor le-a revenit suma de 670,9 mil. lei (191,55 mil. lei venituri proprii), ceea ce înseamnă 49, 26% din total pe județ; cifra este oarecum mică dacă e să ne raportăm la procentul de ruralizare amintit mai sus. 20 de așezări rurale au avut bugete mai mari de 10 de milioane de lei, însă ca nivel al veniturilor proprii, nicio comună nu depășește acest prag. Cele mai înstărite localități rurale sunt: Crevedia – 6,81 milioane lei venituri proprii, Aninoasa – 6,12 mil. lei, Ulmi – 6,08 mil. lei, Răzvad – 5,57 mil. lei, I. L. Caragiale – 5,26 mil. lei, Dragomirești – 4,59 mil. lei, Băleni – 4,4 mil. lei, Petrești – 4,02 mil. lei, Moroeni – 4,01 mil. lei, Potlogi – 3,97 mil. lei, Tărtășești – 3,9 mil. lei, Dragodana – 3,74 mil. lei, Voinești – 3,6 mil. lei, Contești – 3,53 mil. lei, Gura Ocniței – 3,38 mil. lei, Niculești – 3,22 mil. lei și Bucșani – 3,12 mil. lei. Cele mai sărace localități sunt Râu Alb – 0,79 milioane lei venituri proprii, Vârfuri

– 0,85 mil. lei, Pucheni – 0,87 mil. lei, Vișinești – 0,88 mil. lei, Moțăieni și Pietrari – fiecare cu câte 0,96 mil. lei.


Infrastructură oarecum deficitară

Nivelul sumelor colectate la bugetele locale, aici adăugând și fondurile europene și guvernamentale, se reflectă și în infrastructura județului (date INS valabile la 31 decembrie 2019):

  • drumuri: 1.926 km, din care cu îmbrăcăminți ușoare asfaltice- 724 km, pietruite – 233 km (12,09% din total) și din pământ – 56 km (2,9% din total). La acestea se adaugă 415 km de străzi orășenești, din care modernizate – 317 km. În această statistică nu sunt cuprinse drumurile de interes local din sate, iar din acest punct de vedere autoritățile recunosc că situația nu este prea bună, multe dintre ele fiind din pământ sau pietruite;
  • rețea de distribuție a apei: este prezentă în 7 orașe și 68 de comune, din 89 de UAT (84,26% grad de acoperire). Populația deservită de sistemul de alimentare cu apă se ridică la 348.978 locuitori, respectiv 71,66% din populația rezidentă;
  • rețea de canalizare: este prezentă în 6 orașe și 20 de comune (29,21% grad de acoperire la nivelul județului). Populația conectată la sistemele de canalizare și de epurare a apelor uzate este de 134.852 de locuitori, ceea ce echivalează cu 27,69 % din cetățenii cu rezidență în județ;
  • rețea de gaze: prezentă în 7 orașe și 43 de comune (56,17% grad de acoperire);
  • educație: 515 unități de învățământ, din care 283 de grădinițe, 34 școli primare, 158 școli gimnaziale, 30 de licee și o universitate cu 10 facultăți. Conform edupedu.ro, 9 școli au toaleta în curte, dar neoficial se vorbește că 31 de unități s-ar găsi în această situație;
  • sănătate: 266 cabinete medicale de familie, 268 de cabinete stomatologice + 51 de tehnică dentară, 125 cabinete medicale de specialitate, 49 de cabinete școlare/studențești, 266 de farmacii, 82 de laboratoare, 14 cabinete de medicină generală, 4 spitale. În 34 din cele 82 de localități rurale, numărul persoanelor înscrise pe listele medicilor de familie depășește cifra de 2 500 și chiar de 3 000.

Salvarea ar veni de la... turism!

manastirea dealu

Toate neajunsurile privind infrastructura sunt văzute ca „puncte slabe” în Strategia de dezvolare a județului pentru perioada 2021-2027. Dar la capitolul „soluții“ deocamdată sunt incuse chestiuni de ordin general, fără a se indica modalități precise de rezolvare, cum ar fi: susținerea mediului de afaceri, înființarea și extinderea rețelei de gaze naturale,  apă potabilă, canalizare, iluminat public, îmbunătățire infrastructură educațională și de sănătate, modernizare drumuri etc. Evident, din această ecuație nu putea lipsi ceea ce găsim în toate documentele din România, miracolul în care sperăm, dar pe care nu putem de 30 de ani să-l facem să și se întâmple, „dezvoltarea si valorificarea potențialului turistic si cultural al județului“. Iar la acest capitol Dâmbovița are două piese de rezistență: Curtea Domnească de la Târgoviște și Parcul Natural Bucegi (sectorul dâmbovițean) din nord, care cuprinde și 11 rezervații, printre care Peștera Ialomiței, Cheile Tătarului, Cheile Orzei, Horoabele, Peșterii, Zănoagei etc. Bineînțeles, nu putem uita de stațiunea balneoclimaterică de interes național Pucioasa, de Vulcana Băi, de Runcu, de Complexul monastic „Peștera“, Mănăstirea Dealu, Mănăstirea Viforâta, Muzeul tiparului și al cărții vechi românești, Muzeul de arheologie, Muzeul scriitorilor târgovișteni, muzeele de Artă și de Istorie, Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic, Muzeul Romanței (asociat unicului Festival de romanță din România – „Crizantema de aur“).

Maria Bogdan

Așa cum spuneam în articolele anterioare, Dumnezeu mi-a oferit ocazia să văd întreaga lume în anii în care am lucrat pe vapor ca fotograf, asistent foto manager și mentor pentru noii recruți (colegi aflați la primul lor contract). De fiecare dată când aleg locul despre care vă povestec cu drag în paginile revistei am o mare problemă în selectarea acestuia. În acest număr am ales Marsilia. Deloc întâmplător, poate, pentru că în numărul trecut v-am relatat câte ceva din impresiile pe care mi le-a lăsat orașul în care s-a născut Napoleon Bonaparte, Ajaccio – Corsica. Și ce legătură are...? Ei bine, Marsilia este și orașul care a dat numele imnului Franței. La Marseillaise îndeamnă „copiii Patriei“ de ceva timp, din 1792, când soldații din Marsilia au intrat în Paris. Versurile și muzica fuseseră create într-o singură noapte, prin aprilie, de către Claude Joseph Rouget de Lisle.

Al doilea oraș ca mărime din Franța, dar primul port francez, Marsilia este un amestec interesant de TOT. Personal, îmi place mult mai mult decât Parisul. De altfel, un oraș ce are peste 2.600 de ani vechime, Marseille (sau Marsiglia în italiană) a fost și capitală culturală europeană în 2013.

4 MARSEILLE

În Marsilia am fost de nenumărate ori, fiind și oraș de îmbarcare mai bine de 2 ani în timpul charterelor pentru oaspeții francezi. Astfel, fiecare nouă croazieră începea și se sfârșea în Marsilia. Poate pentru că mi-a plăcut atât de mult am avut marea bucurie să stau aproape o lună în Marsilia, mai exact în șantierul naval (Chantier Naval de Marseille), cel mai mare dry dock din Mediterană. Și, pentru că nu aveam oaspeți la bord, nici nu aveam ce face. Drept urmare, fiecare zi era o nouă ocazie de explorare a unui oraș absolut minunat. Încă din primele zile m-am integrat deja în acest amestec de culturi, în acest oraș ce atrage prin fiecare detaliu și m-am întrebat de ce unii spun că este un oraș periculos, un loc în care trebuie avut grijă să nu ți se dea în cap, să nu ți se fure... Ba mai mult chiar, nu înțeleg de ce Marsilia nu este cotat ca oraș turistic important al Franței. Știu că de gustibus et coloribus non discutandum..., dar, după mine, Marsilia este mult peste alte orașe „perle“ ale Mediteranei. Dar asta este o altă discuție, căci îmi propun să-mi spun impresiile și despre Nisa, Villefrance, Saint Tropez etc. Așa să îmi ajute bunul Dumnezeu.

Armonie perfectă sau haos?

Un mix de detalii fascinante, armonia în care se îmbină influențele unor culturi diferite, Marseille este un contrast care fascinează și atrage ca un magnet. Peisaje superbe, forme de relief diverse, istorie, cultură, arhitectură interesantă, clădiri care par să vorbească prin fiecare centimetru al fațadelor. Patina istoriei a fațadelor, lăcașurile de cult, agitația din portul vechi, pescarii cu ale lor povești simpatice, mulțimea de turiști haotici care par să se uite peste tot și niciunde pentru ca, într-un final, să dea buzna într-un fast food..., nunți colorate cu motoare ambalate la maximum și ritmuri de muzică ce te duc cu gândul la Ferentarii din București, Piața Chiliei din Constanța... Străduțe strâmte care amintesc de centrul vechi al Constanței se strecoară printre case vechi cu trei sau patru etaje, cu mici magazine de cartier, cu terase unde sunt doar două sau trei mese...

8 MARSEILLE EU

Apropo, sunt magazine unde iubitorii de vinuri pot cumpăra vinuri franțuzești cu doar 3 sau 4 euro. Unele sunt și la noi, dar la prețuri ce te fac să te întrebi dacă sticla este cu vin sau cu aur de 24 de karate. Și tot aici, pe străduțele marseieze, ne putem întoarce în timp datorită doamnelor rafinate, elegante, ce știu să poarte un „outfit“ perfect chiar și atunci când vând diverse fructe sau legume din coșulețe împletite din lemn. Marsilia este un adevărat colț de rai și pentru iubitorii de pește, căci piața de pește funcționează de sute de ani, iar peștele proaspăt este adus pe tarabe de pescarii iscusiți, unii dintre ei practicând această meserie-hobby din tată în fiu. Aici pot fi văzute specii rare de pești și alte vietăți marine, pe tarabe vechi din fața cărora se poate vedea ancorat câte un iaht de lux care te duce cu gândul la un sofisticat Saint Tropez sau un alt preferat al bogătașilor iubitori de lux și opulență, Monaco. Peștele este proaspăt, la fel și fructele de mare, iar unele vietăți marine sunt comercializate încă vii – garanția prospețimii lor.

Dumas și contele de Monte Cristo...

Bogată în linii de transport comun, Marsilia este locul în care este bine să mergi la pas, altminteri pierzi multe detalii ce merită toată atenția. Se poate alege trenuleț, metrou, autobuz, vaporaș etc., dar nimic nu se compară cu mersul pe jos prin locurile în care, în urmă cu sute de ani, soldații intrau triumfători îndemnând „copiii patriei la luptă“ cântând despre atrocitățile tiranilor care sugrumă copiii și nevestele... Marsilia este și locul în care poți vedea Château d’If..., pour les connaisseurs. Acest loc oarecum înfricoșător este cel din care contele de Monte Cristo a plecat să se răzbune pe toți cei care au trădat, locul în care a fost ținut prizonier și în care a suferit atâtea nedreptăți. Mergând la pas prin acele locuri captivante am călătorit un pic în timpul copilăriei, când îl citeam cu drag pe Dumas. Orașul port este și un loc perfect pentru iubitorii de muzee, artă, istorie. Aici pot fi văzute locuri impresionante precum Palatul Longchamp, absolut încântător. Se pot face plimbări cu barca sau se poate vizita Catedrala Notre Dame de la Garde, de unde se poate admira întreg orașul. Apropo, am vizitat catedrala atât ziua, cât și pe timp de noapte. Noaptea este absolut de poveste! Luminile orașului creează parcă o pictură deosebită, pictată de un artist a cărui pensulă a fost direcționată de Însuși Dumnezeu. Catedrala este așezată sus, în vârf de deal, și este văzută din aproape orice colț al orașului. Este cam primul loc care îți atrage privirea când vii în port. De altfel, „La Bonne Mere“ este protectoarea Marsiliei, acolo unde Fecioara poleită în aur veghează asupra noastră, a tuturor, fie că suntem fii și fiice ale mării, fie că suntem turiști sau localnici, fie că suntem soldați triumfători ce vrem să nimicim trădătorii și regii conspiratori...

Simona Nicole David

Călătoria în Myanmar nu putea să ocolescă Mandalay, ultima capitală construită de regele Mindon înainte ca țara să intre sub stăpânirea britanică. Orașul este punctul central al comunicațiilor regionale și al rutelor comerciale și de transport și al doilea ca mărime din țară după Yangoon. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial orașul a fost ocupat de japonezi și a fost aproape complet distrus, suferind cele mai mari daune în timpul unui asediu de 12 zile, în martie 1945.

Mandalay este un important centru cultural și monastic, o destinație suprinzătoare cu multe atracții turistice care merită văzute ca să înțelegi pe deplin de ce Myanmarul se numește țara cu mii de pagode.

Peste 60% din calugării budisti din țară locuiesc aici. Am avut prilejul să vizităm o mănăstire unde am asistat la activitățile zilnice specifice unui asemenea loc și de unde am aflat multe detalii despre ce presupune să fii sau să devii călugăr budist.

Călugării nu au voie să se atingă de bani şi nici de femei pe perioada cât sunt în mănăstire, dar sunt o forță, fiind singurul grup organizat comparabil ca influenţă cu armata care a condus Myanmarul în ultimii 50 de ani. Tot aici am mai aflat că novicii umblă cu capul plecat pentru a se feri de ispite, nu vorbesc deloc în timp ce își aşteaptă rândul la mâncare, sau că trebuie să învețe pe de rost scripturile Pali.

Pagoda Mahamuni Buddha (Marea Infățișare a lui Buddha)

Pagoda este considerată unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Myanmar. Într-o încăpere specială se află statuia Mahamuni Buddha unde se aduc cele mai multe ofrande reprezentate din foițe de aur. Pentru ofrande doar barbații au acces în încăpere și doar dacă lipesc pe statuie foițe de aur cumparate de la intrare. De altfel, se tot lipesc foițele de vreo sută de ani încoace, așa că aspectul lui Buddha este ușor distorsinat pentru că, se spune, pe alocuri grosimea stratului de aur depășește chiar 15 cm grosime.

Shwenandaw Kyaung – Pagoda Palatului de aur

Este singura pagodă mutată în exteriorul Palatului regal, operațiune care se spune că a durat aproximativ 3 ani. Pe vremea când se afla în interiorul curții Palatului Regal, construcția a găzduit apartamentele regale. Este și locul unde regele Mindon a murit. Fiul acestuia a decis relocarea ei în afara palatului și a transformat-o în pagodă. Deși se numeste Pagoda Palatului de Aur, aceasta este construită din lemn de tec și decorată cu sculpturi deosebite inspirate din mitologie și budism.

Kuthodaw Pagoda – Pagoda Cea Mai Mare Carte

Complexul cuprinde o pagodă aurită și mai multe pavilioane construite tot de către Regele Mindon. Este cunoscută ca fiind „cea mai mare carte din lume“ deoarece în cele 729 de mici stupe există câte o placă de marmură gravată pe ambele părți cu învățămintele lui Buddha în limba birmaneză.

Periplul nostru a fost ca o plimbare printre filele unei cărți uriașe. Păcat că nu știu limba birmaneză ca să fi putut citi și traduce. Oricum, locul emana o energie specială. Așa cum sper să emane și povestea din aceaste pagini, dar și cele care vor urma. Pentru că, așa cum vă spun de câteva săptămâni, călătoria continuă cu noi episoade. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

GALERIE FOTO

Cum scriam în numărul trecut al revistei, Egiptul este unul dintre locurile misterioase în care am visat să merg. Iar Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea și mi-a purtat pașii prin acele locuri magice, pline de mister și întrebări. Unele dintre întrebări nici nu-și găsesc răspuns încă...

Se spune că Egiptul este centrul civilizației mondiale, aici fiind trei dintre cele mai mari orașe din istoria lumii: Luxor (orașul faraonic al Tebei), Cairo – despre care se spune că este „mama întregii lumi“ – și cel mai mare oraș din continentul african, precum și Alexandria – vechea Alexandrie este cunoscută ca mare centru universitar.

Fie că ne plac misterele și ne dorim să știm mai multe despre modul în care au fost ridicate piramidele, fie că ne dorim o vacanță într-un hotel pe malul mării sau o croazieră pe Nil, Egiptul este o alegere bună pentru multele opțiuni pe care le oferă. Printre atracțiile oferite se numără și Valea Regilor (Biban El-Muluk) unde, vreme de sute de ani, au fost înmormântați cei mai cunoscuți faraoni ai Egiptului. Valea Regilor este situată pe malul de vest al Nilului, în dreptul Luxorului (cunoscut sub denumirea de Theba în antichitate).

Această zonă a fost cercetată de către arheologi încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, însă mormintele încă se cercetează și acum. Valea Regilor a devenit celebră după ce a fost descoperit mormântul faraonului Tutankhamon, la începutul anilor 1920.

Din cele mai vechi timpuri faraonii se înmormântau în piramide; din cauza profanării mormintelor, faraonii tebani au cerut să fie înmormântați în locurile mai greu accesibile, printre dealuri, în morminte săpate direct în stâncă. Faraonii credeau că viața lor de după moarte va depinde de modul în care li se vor păstra mumiile. De aceea, niciun efort nu era prea mare pentru ca mumiile să le fie păstrate intacte sute, mii de ani....

Pe de altă parte, opulența și dorința de a fi înmormântați cu aur și alte obiecte de preț atrăgeau vânătorii de comori, mormintele faraonilor fiind jefuite încă din Antichitate.

Unul dintre cele mai mari morminte este al lui Seti I, cu o lungime de aproximativ 100 de metri, fiind considerat și unul dintre cele mai interesante. Cel puțin în Valea Regilor. Acoperiți de inscripții și mesaje desenate cu meșteșug de scribii antici, pereții mormintelor îi ghidau pe faraoni pe drumul către lumea de dincolo.

Printre cele mai bogate în decoruri și inscripții sunt mormintele faraonilor Ramses (III, IV, VI), Ramses al III-lea fiind și unul dintre cei mai cunoscuți faraoni egipteni.

În Antichitate, numele Văii Regilor era „Marile necropole regale ale milioanelor de ani ale Faraonilor, Vieții, Tăriei, Sănătății“ și rămâne un important domeniu de cercetare egiptologică de-a lungul timpului. De altfel, această vale aridă, așezată între dealuri stâncoase, este printre cele mai bogate situri arheologice din lume. Cu toate eforturile arheologilor, care lucrează continuu de aproape două secole, s-au descoperit în jur de 60 de morminte până în prezent. Se crede că numărul lor este mult mai mare, mai ales că nu toate mormintele scoase la iveală aparțin faraonilor.

Croazieră pe Nil

Croaziera pe Nil

Considerat un fel de „autostradă a Egiptului“, fluviul Nil are un rol foarte important în Egiptul antic și cel al zilelor noastre. De altfel, fără acest Nil poate că nici Egiptul nu ar fi fost atât de bogat.

Indiferent care este motivul pentru care alegem o vacanță în Egipt, o croazieră pe Nil poate fi pe gustul tuturor. Pe lângă plăcerea navigației, o plimbare cu vaporașul pe Nil ne ajută să descoperim și să înțelegem mai bine civilizația ridicată pe malurile sale care încă mai dăinuie după mai bine de cinci mii de ani... Aventura pe Nil este însoțită de o masă bogată în restaurantul de pe vapor, muzică și, firește, un spectacol oferit de frumoasele dansatoare din buric. Cârcotașii spun că nu toate sunt chiar egiptence get-beget, că unele ar fi de import. Dar cine mai pune la îndoială când dansul este perfect, iar dansatoarea oricum nu trebuie să spună ceva. Este suficient să zâmbească și să danseze în ritmul muzicii ieșite din instrumentele muzicale vechi, moștenite din generație în generație de „lăutarii“ locali.

Celor care au rău de mare sau de mișcare și se tem de o croazieră fluvială le recomand să încerce totuși. Este o experiență unică ce oferă posibilitatea de a admira panorame de vis, sate colorate, construcții interesante care au rezistat mii de ani. O soluție pentru evitarea oricărei probleme, chiar și în cazul unei furtuni (puțin probabil!), este consumul de pâine uscată, biscuiți sau mere. În paralel, este bine să nu se bea lichide în exces. Bine ar fi, în cazul în care este furtună și ambarcațiunea urmează ritmul valurilor, să nu se consume lichide deloc. Și, în aceste situații, cel mai sigur loc este centrul ambarcațiunii. Este bine și păstrarea contactului vizual cu apa, altminteri creierul nostru poate crea scenarii apocaliptice de la o simplă mișcare.

În vizită la moschee

Un oraș cu multe contraste, colorat, plin, cu trafic intens și șoferi ce par ghidați după reguli proprii de circulație, Cairo oferă multe motive de vizitat. Pentru doritorii de suveniruri și papirusuri originale este locul ideal, dar mai are multe alte atracții. Una dintre acestea este Moscheea de Alabastru, cunoscută și sub denumirea de Moscheea lui Muhammad Ali. Situată în cel mai înalt punct al orașului Cairo, minaretele moscheii pot fi observat ușor din aproape orice loc al orașului. Deși nu este cea mai mare moschee, aceasta a devenit una dintre principalele atracții ale orașului Cairo.

Spre surprinderea mea, am constatat că regulile nu au fost foarte stricte, așa cum am putut observa în alte moschei din Turcia, Maroc sau alte țări cu populație majoritară musulmană. De pildă, am uitat să-mi acopăr capul și nu mi-a spus nimeni nimic, așa cum s-a întâmplat în alte părți. Mai mult, aici sunt admise la rugăciune și femei de alte religii, nefiind o regulă ca acestea să fie musulmane.

Moscheea de Alabastru

Colorată și cu o arhitectură interesantă, Moscheea lui Muhammad Ali este realizată în stil otoman cu minarete și cupole caracteristice. În afară, construcția este placată cu alabastru, plăcile fiind transportate pe Nil, așa cum se spune că au fost aduse și blocurile de piatră pentru piramide în urmă cu 4.000 de ani.

Construcția moscheii a început în 1830 și s-a încheiat în 1857, după 27 de ani. Muhammad Ali nu a mai trăit pentru a vedea construcția finalizată, acesta murind în 1848. După terminarea construcției, trupul acestuia a fost adus aici.

Productivitate agricolă datorită administrației centrale

Din cauza suprafeței mari de deșert și a temperaturilor ridicate, putem gândi că agricultura a fost un domeniu cu o soartă vitregă. Nimic mai greșit, ne spune unul dintre ghizii care ne explică amănunțit despre tehnologiile avansate nu doar la acea vreme, ci chiar și în zilele noastre... Astfel, datorită unei administrații centrale bine dezvoltate, Egiptul s-a bucurat, încă din Antichitate, de o productivitate agricolă însemnată. Ei bine, da! Vechii egipteni nu înregistrau progrese mari doar în arhitectură, artă și tehnologie căci, pe lângă Piramidele din Gizeh, Sfinx, Valea Regilor, Biblioteca din Alexandria etc., ci se puteau lăuda inclusiv cu sisteme de irigații eficiente. Cum reușeau să aibă și așa ceva? Ei bine, coordonați eficient, funcționarii colectau dările (taxele și impozitele) și, cu banii obținuți, puteau fi realizate proiecte de irigații ce îmbunătățeau randamentul culturilor. Totodată, țăranii erau organizați în așa fel încât participau inclusiv la proiectele de construcții. Mai mult decât atât, vechii egipteni aveau un sistem de justiție care îi ajuta la păstrarea ordinii și a păcii. Căci, da, existau și lupte civile. 

Un rol important în eficiența sistemelor de irigații

l-a jucat și Nilul, fără de care măiestria vechilor egipteni poate că nu reușea să dea roade.

Rolul și importanța tot mai mari ale administrației centrale au dus la apariția unei noi clase de scribi, foarte educați. Și, datorită acestora, unele mesaje au ajuns la noi după sute de ani...


O țară bogată, plină de comori neprețuite, Egiptul a devenit o țintă favorită pentru invadatori – berberii libieni de la vest, în principal. Dacă, inițial, egiptenii au reușit cumva să țină piept acestor invazii, în timp Egiptul a pierdut din controlul unor teri­torii din sudul Canaanului, mare parte din acestea fiind preluate de asirieni. Dar Egiptul nu a fost lovit doar din exterior. Din păcate, amenințările externe au fost agravate și de problemele interne: corupția, jefuirea mormintelor, luptele civile. Imediat după ce au recâștigat controlul , preoții Templului lui Amun din Theba au reușit să strângă terenuri și bogății, puterea lor extinsă ducând la scindarea țării.


Simona Nicole David

Dorința de a călători în locuri cât mai exotice mi-a fost îndeplinită când ni s-a propus să vizităm Myanmar (Birmania), cea mai mare țară din Peninsula Indochinei, cu forme de relief variate, de la câmpii întinse, până la creste muntoase înalte. În sudul ţării se întinde zona de țărm cu plaje la Golful Bengal și Marea Andaman. La vest se află Bangladesh-ul şi India; la nord, China, iar la est, Laosul şi Thailanda.

Cu un sol extrem de fertil şi păduri tropicale încă neatinse de exploatarea industrială, Myanmar este primul exportator mondial de tec (lemn preţios), dar şi de jad, perle, rubine şi safire. De asemenea, deţine importante zăcăminte de petrol şi gaze. Cu toate acestea populaţia, într-o majoritate covârşitoare, trăieşte la limita sărăciei.

În aceste locuri cu o istorie străveche, bogată, se păstrează un număr uimitor de temple și pagode cele mai multe dintre ele aurite, țara fiind practic un imens sit arheologic.

Cu o moștenire culturală veche de peste 2000 de ani, Myanmar rămâne una dintre cele mai misterioase şi necunoscute țări asiatice.

Monumentele sale spectaculoase precum Golden Rock si Shwedagon Pagoda, orașe ca Yangon, Bago, Mandalay, Bagan, dar si viața triburilor de pe Lacul Inle, cu femeile cu gâtul lung plin de inele, emblematicele  grădini plutitoare, atelierele de țesături din fibră de lotus m-au impresionat pur şi simplu. Am descoperit pe aceste meleaguri și peisaje magnifice, apusuri de soare unice, temple impresionante, piețe colorate și zgomotoase, clădiri coloniale.

Majoritatea locuitorilor, bărbați și femei deopotrivă, păstrează vie tradiția portului popular, cu așa-numitele longyi, un fel de fustă care poate fi aranjată diferit în funcție de ocazie. Tot ceva inedit este o cremă numită thanakha, extrasă din scoarța unui copac pe care femeile și-o aplică pe față sub diferite modele, de la frunze la cercuri sau alte simboluri. Se spune că este o cremă care nu doar că protejează tenul, ci și înfrumusețează purtătoarea.

Peste 80% din locuitori sunt de religie budistă, iar obiceiurile religioase influenţează într-o mare măsură comportamentul acestora. Birmanezii sunt prietenoși și ospitalieri, dar au și anumite reguli care  pentru noi au fost oarecum atipice. De exemplu, în toate templele trebuia să intrăm fără încălţăminte, chiar și fără șosete. Aș putea spune că am umblat desculţă mai mult decât oriunde în altă parte a lumii, sau în vremea copilăriei.

Un alt lucru inedit, interesant în același timp, este acela că nu poți întreba în cât timp ajungi într-un anume loc atunci când porneai la drum, pentru că se crede, spiritele se pot supăra şi astfel te-ar putea întârzia. Replica la respectiva întrebare era „când ajungem, ajungem“. Mai important este ce ai de făcut la destinația propusă decât timpul în care ajungi acolo.

Myanmarul a fost până de curând o țară destul de închisă turiștilor străini, din cauza dictaturii militare însă de câțiva ani s-au petrecut schimbări spectaculoase, iar lucrurile evoluează extrem de repede. Cu siguranță în anii următori va deveni una dintre cele mai populare destinații turistice din Asia de Sud-Est

Mă consider norocoasă că am avut șansa de a vedea în Myanmar locuri atât de interesante, trăind experiențe unice. Călătorind am învățat să prețuiesc fiecare clipă petrecută despre care să pot povesti. Câteva detalii despre scurta mea călătorie le voi dezvălui pe rând încercând să vă stârnesc curiozitatea de a fi alături de mine virtual și, de ce nu, de a mă urma.

Povestea despre Myanmar abia începe. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

GALERIE FOTO

Egiptul a fost unul dintre locurile în care mi-am dorit să merg măcar o dată în viață și, în copilărie, visam cu ochii deschiși cum explorez cu pași de copil curios locurile în care au fost create minuni ale lumii. Și pe atunci mă pasionau, printre altele, istoria, arhitectura, alte culturi, tradiții și religii, piramidele și… parfumurile.

Cum viața a fost „atentă“la ce visam, mai târziu, m-a „luat“ de mână și m-a dus să explorez toate colțurile lumii visate. Și chiar mai mult decât atât. De mână cu Dumnezeu, m-am lăsat purtată de valuri; știam că sunt în siguranță. Cum spuneam în articolele anterioare, am lucrat ca fotograf și trainer/mentor pe vapoare de croazieră. Timp de șase luni, locuința mea era pe mare sau pe oceane și se mișca mereu. Spuneam că este Dumnezeu..., că mă ținea în brațe și mă legăna, – așa cum o făcea mama când eram prunc în brațele sale.

Aventura putea să se termine înainte să înceapă, dar…

Când în România era încă frig, abia se terminase luna lui Gerar și începuse Februarie, am primit vestea de la compania la care lucram (Costa Crociere/Cruises, parte din Carnival Corporation) că plec în Egipt! Bucurie mare, deci!

Era într-o duminică dimineață, iar avionul pleca în jur de 7. Prima escală, din București, era în Atena. A doua oprire era în Cairo, iar apoi ajungeam în Sharm El Sheik, de unde urma să mă îmbarc pe vapor a doua zi de la sosire. O noapte o petreceam la hotel.

Din nu știu ce motive, pentru că nu mi s-au dat explicațiile cerute, bagajele mele nu puteau fi trimise la destinația finală, ci trebuia să le iau de fiecare dată și să urmez procedurile pe care le știe toată lumea care călătorește. Asta însemna că 40 de kilograme la cală și 10 kilograme în mână erau plimbate prin fiecare aeroport. Iar timpul între avioane era de 20-30 de minute. Era clar că pierdeam avioanele, ceea ce însemna o mare problemă. Toate socotelile companiei angajatoare erau date peste cap, cineva trebuia să se ocupe să-mi facă rezervare la hotel, să-mi schimbe biletele de avion, iar colegul pe care trebuia să-l schimb pe vapor ar fi trebuit să mai aștepte câteva zile pentru a ajunge acasă, la familie. Și încă un detaliu: vaporul stătea doar o săptămână în Egipt și nu se știa când va relua compania croazierele acolo. Motivele țineau de securitate.

Deși era duminică dimineață, am sunat la compania care mă recrutase, Job Selection din Brașov, și am spus care cred eu că este riscul și cum îl putem preveni. Dar pentru că lucrez mereu cu profesioniști s-a găsit o soluție care m-a scos cu bine la destinație, fără întârzieri. Ei bine, în fiecare aeroport am fost așteptată și escortată pe „scurtături“ pentru a ajunge în timp util la avion. Cu tot cu bagaje, firește. Iar în Cairo agentul care m-a așteptat s-a ocupat și de viză. Iar pe bagaje nici nu m-a lăsat să pun mâna căci, cum mi s-a spus: „aici noi nu lăsăm femeile să care bagaje“. Era prima oară când nu-mi rupeam spatele ridicând valizele…

„Printre piramide“ cu o navă militară construită în Germania

După hotel, am ajuns cu bine și la vapor. Costa Voyager mă aștepta cuminte la țărm, clătinându-se ușor în ritmul valurilor. Era cea mai rapidă navă de croazieră din lume la acea vreme! Inițial, fusese construită în Germania pentru armata Greciei. Da, era navă militară transformată în vapor de croaziere! Emoție încă de la primul pas…

Pentru că, în primele 2-3 săptămâni de la îmbarcare pe vapor, toți marinarii trebuie să participe la cursurile de securitate, siguranță, mediu etc., iar apoi să susțină câte un examen la fiecare, riscul era să nu am timp pentru a călători prin Egipt. Dar Dumnezeu știa că nu degeaba mă purtase acolo! Datorită superiorului meu direct, care mi-a spus că are nevoie de un fotograf bun în excursiile cu pasagerii francezi (aveam curse charter doar pentru francezi), am reușit să văd tot ce-mi dorisem. Iar cu examenele am rezolvat ulterior, căci știam procedurile – la fiecare îmbarcare se fac aceleași cursuri. Singurul care nu a vrut să audă de examen fără să fi participat la cursurile lui a fost Safety Trainer Officer, care mi-a dat un Warning (Infracțiune) din cauza neparticipării la cursuri. La trei astfel de infracțiuni, cel care le primește pleacă acasă pe banii săi… Dar ce mai contează un Warning pe lângă Piramide? Căci, să fim serioși, vorbim de minuni ale lumii antice!

Faraonii, printre cei mai buni „clienți“ ai serviciilor de PR…

Cine nu s-a întrebat despre modul în care au fost ridicate piramidele, despre sutele de tone de piatră cărate, urcate, zidite în forme perfect geometrice? Cine le-a șlefuit și cum a făcut-o? Cum le-au cărat? Or fi avut ingineri structuriști? De ce s-au investit atâtea resurse pentru a avea cea mai mare piramidă și ce servicii de „PR“ aveau faraonii pe vremea aceea? Căci oamenii de comunicare ai faraonului, scribii, au avut grijă să comunice posterității toate informațiile. Trebuie doar să le decriptăm. Asta mi-a fost clar în prima piramidă vizitată…

Cum au construit în deșert și cum s-au descurcat fără tehnologiile de acum erau întrebările pe care ghizii turistici le auzeau la fiecare secundă. Răspunsurile acestora erau uneori însoțite de un zâmbet: altă întrebare.

Prin împrăștierea nisipului ud în fața blocurilor de piatră, cei care au construit piramidele reușeau să reducă fricțiunea și puteau mișca oarecum ușor pietrele masive de sute de tone. Era nevoie doar de jumătate din muncitorii care ar fi făcut asta în condițiile în care lucrau cu nisipul uscat.

Cui datorăm faptul că ne putem bucura de marile piramide de pe platoul Giza, că putem admira vârfuri ale arhitecturii antice egiptene, că putem înțelege câte ceva din cultura și tradițiile egiptenilor?

De altfel, civilizația și cultura Egiptului antic s-au clădit în jurul căutării răspunsului la întrebare unică: „unde mergem și ce devenim după ce vom fi ajuns pe lumea cealaltă?“ Întrebarea aparține arheologului și profesorului de la Universitatea Americană din Cairo, dr. Kent Weeks.

Dar despre întrebări și răspunsuri, în numărul viitor al revistei. Cu voia bunului Dumnezeu, firește!


În numărul viitor voi continua să vă povestesc despre piramide, Valea Regilor, experiența în Cairo, vizita la moschee, croaziera pe Nil și lista continuă.


Simona Nicole David

GALERIE FOTO

Datele statistice spun că, în 2019, sosirile turiștilor în structurile de primire turistică au înregistrat valori mai mari în București (2.038,9 mii de sosiri ), Constanța (1.380,6 mii), Brașov (1402,5 mii), Cluj (667,3 mii), Mureș (596,2 mii) și Prahova (581,9 mii). Cu alte cuvinte, acestea sunt localitățile sau județele preferate de călătorii români și străini deopotrivă. Cu privire la înnoptări, pe primul loc se află județul Constanța (5.196,5 mii de înnoptări), urmat de București (3.549,7 mii), Brașov (2.763,9 mii), Bihor (1.546,5 mii), Vâlcea (1.518,2 mii), Prahova (1.294,1 mii), Cluj (1.248,0 mii) și Mureș (1.158,6 mii). Dacă vă miră prezența județelor Bihor, Vâlcea și Mureș în acest clasament, trebuie să știți că plusul este adus de concediile în stațiunile balneoclimaterice.

Plecând de la aceste cifre ale INS, astăzi ar fi urmat să scriem un articol despre cele mai vizitate și deci frumoase județe din România. Subiectul rămâne pe altădată; mai însuflețită și reală ar fi părea altor călători, respectiv ce consideră ei că ar fi cele mai spectaculoase județe sau locuri de pe meleagurile noastre pe care le-au vizitat și le-au rămas în memorie. O sinteză a impresiilor pe care le veți citi în articol sună cam așa: „Avem o țară cu infinite frumuseți. Păcat că nu le punem în valoare pe toate, păcat că nu știm să ne prețuim suficient natura, istoria, tradițiile și tot ce ne-ar putea transforma în destinație turistică de interes în acest colț al Europei.“

Nina Preda (Ploiești): „Dacă ar fi să aleg trei județe care înseamnă explozie de frumos la fiecare pas, ordinea ar fi Maramureș, Bistrița-Năsăud și Suceava. Primul și ultimul cu acel șirag de biserici din lemn sau mănăstiri voievodale, din patrimoniul mondial UNESCO. În schimb, gândind la obiective de vizitat, aș poposi la nesfârșit în Dobrogea, tărâmul care vorbește cel mai mult despre istoria noastră. Mă rog, care mărturisește despre un trecut dens și valoros: Orașul antic Tomis, Edificiul roman cu mozaic, situl arheologic de la Adamclisi, cetățile Capidava, Carsium, Histria etc.  Sunt multe peisaje care te lasă fără răsuflare. De asemenea, cred că muntele oferă oricând ipostaze uluitoare.“

Rodica Papuc (Buzău): „Firește, Buzăul mi-e cel mai aproape de suflet. Și are multe locuri și obiective de dezvăluit: focul viu și Muntele de sare (Platoul Meledic) de la Lopătari, vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, Muzeul de chihlimbar de la Colți, blocurile de calcar de la Bădila (Viperești), Dealul cu lilieci (Cernătești), Piatra albă „La Grunj“ de la Mânzălești, stațiunea Sărata Monteoru, locuințele rupestre de la Bozioru, Mănăstirile de la Ciolanu și Rătești, Lacurile Amara și Balta Albă, Barajul Siriu. De ce nu, aș adăuga și produsele tradiționale: covrigii de Buzău, țuica de prune de la Pătârlagele, cârnații de Pleșcoi, recunoscuți și protejați în UE.“

Paraschiva Grigoraș (Constanța): „Tulcea este cel mai frumos și cel mai complet județ. Are munții (Macinului) din lanțul Hercinic, martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului, are dealuri, culmi (Pricopanului), ape (pârâul Taita), lacuri – Iacobdeal, Dunărea cu toate brațele sale, Delta Dunării, rezervație UNESCO, Marea Neagră (litoral, plajă), câmpie, mănăstiri (Vovidenia din Slava Cercheza, Celic Dere de pe Valea Cilicului, Cocos din apropierea Niculițelului, Schitul Sf. Atanasie, singura mănăstire din deltă), vestigii istorice (Enisala, Noviodunum-Isaccea, Dinogetia, Aegyssus, Halmyris, Beroe-Ostrov).“

Tania și Dorin Cenușă (Roman): „Destinații preferate, dincolo de ceea ce s-ar putea numi patrotism local, ar fi Ceahlău, Cheile Bicazului, stațiunea Durău, Cetatea Neamțului, Mănăstirile Agapia, Văratec, Sihla, Sihăstrie, Bistrița, Horaita, Pangarati, Petru Vodă. Am numit, deci, județul Neamț. În general avem o țară minunată, păcat că nu știm să o promovam și să o păstrăm curată!“

Ionel Ariceșteanu (Sinaia): „Pe primul loc, fără discuție, este Transfăgărășanul, un loc mereu tulburător, incredibil de frumos, un traseu turistic pe care l-aș face la nesfârșit. Pe urmă aș numi Delta Dunării, dar cea de prin anii `93, când avea un parfum unic și, de acolo, m-aș duce în Țara Moților, pe ceea ce localnicii numesc „Transalpina din Apuseni“, un drum de-o frumusețe rară ce străbate culmile munților Trascaului și Metaliferi, care pleacă din Aiud, trece prin Rimeț, Ponor, Mogoș și Bucium, cu terminare la Abrud. Ar mai fi un loc minunat, unde aș reveni iar și iar, Băile Felix.“

Angela Szenasi (Satu Mare): „Este foarte frumos  județul Maramureș, cu Cimitirul vesel de la Săpânța, unicat în țară. Mănăstirile Bârsana și Rohia (din Țara Lăpușului) și toate bisericile din lemn sunt așezări monahale de-o frumusețe fără cusur. Nici nu știu ce să amintesc mai întâi: Cascada Cailor, mocănița de pe Valea Vaserului, lângă Vișeu, Ocna Șugatag, cu băile termale sărate. Satu-Mare, cu Țara Oașului, este un ținut care trebuie, de asemenea, văzut măcar o dată în viață, cu toate bogățiile sale inclusiv spirituale: Muzeul Țării Oașului cu exponate de port popular, ceramică, obiecte de uz casnic, cioplituri în lemn, Casa-muzeu specifică zonei, Colecția de artă populară oșenească, trebuie văzute localitățile Certeze, Huta-Certeze, Racșa, Bixad, pe urmă zonele de agrement Poptileni, Certeze și Bixad.“

Cu voia dvs., am să consemnez și preferințele mele: locurile unde mi s-a tăiat la propriu respirația, de-atâta frumusețe ireală – Jina (Sibiu) și Piatra Fântânele (Bistrița-Năsăud); cele mai spectaculoase județe din punctul de vedere al peisajelor – Suceava (cu drumurile peste munți, Vatra Dornei-Poiana Stampei și Valea Stânei-Cârlibaba, Mănăstirile Voroneț, Sucevița, Putna, Moldovița, Pătrăuți, peisaje de o rară frumusețe în Rarău, Călimani, Mestecăniș) și Caraș-Severin (cu Valea Cernei și Valea Nerei), poate ceva Hunedoara, Sibiu, Vâlcea și Gorj, dar numai partea nordică, și Prahova, pe Valea Teleajenului; orașe – Iași, cu o istorie generoasă, inconfundabilă, Cluj – pentru frumusețe și civilizație. Dar în topul preferințelor rămâne litoralul Mării Negre!“

Maria Bogdan

GALERIE FOTO

Comuna Mănești (Prahova) avea un singur obiectiv atractiv, aflat nu musai în circuitul muzeal, dar care putea fi totuși vizitat: curtea Văcărescu-Callimachi (1882-1892), ansamblu alcătuit din castelul Văcărescu-Calimachi (1882–1892), beciul din aripa de vest (secolul al XVII-lea), clădirile-anexă (începutul secolului al XX-lea) și parc (sfârșitul secolului al XIX-lea). Spuneam că avea fiindcă, ei bine, nu-l mai are! Moștenitorii au obținut terenul și clădirile și le-au vândut unui om de afaceri care a transformat așa-zisa moșie Callimachi în proprietate privată. Bine, ar mai fi două monumente istorice de arhitectură de interes național – Biserica „Sfântul Nicolae“ (1716) din Băltița și Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ (1892) din Mănești – dar acestea chiar nu fac obiectul vreunui traseu conceput la nivelul Prahovei de autoritățile județene, în ideea de a conferi profil turistic jumătății de sud a zonei, Drumul Voievozilor, Drumul Fructelor, Drumul Sării și Drumul Vinului. Cumva în compensare, autoritățile au înființat Muzeul de Artă Populară, care adăpostește piese specifice gospodăriei rurale (unelte și produse meșteșugărești, mobilier tradițional, obiecte de port popular, țesături, cusături etc.)

centrul cultural Manaiessti Prahova

Doar o simplă așezare...

Una peste alta, comuna se va mulțumi cu statutul simplu de așezare care se bazează pe o dezvoltare specifică mediului rural de câmpie, respectiv agricultură, exploatare pietriș și posibil dezvoltarea unui mic parc industrial. De altfel, ținuta gospodăriilor arată un confort mediu sau un standard de viață modest, în fine, să spunem acceptabil. Administrația publică (primar Constantin Nețoi) s-a străduit însă de-a lungul timpului să facă schimbări semnificative în bine în ceea ce privește infrastructura educațională, rutieră și de utilități. În ultimii 10 ani s-au realizat investiții însemnate: asfaltare drumuri de interes local; modernizare grădinițe și școli; teren de sport sintetic cu instalație nocturnă (sat Mănești); modernizarea bazelor sportive existente (instalație nocturnă, dușuri, camere pentru oaspeți); construire sediu primărie; modernizarea centrului civic; piață de legume-fructe; amenajare scenă în aer liber pentru festivități; stații noi pentru transportul în comun; locuri de joacă pentru copii; amenajarea unei alei cu castani, care să o completeze cumva pe cea veche, ce făcea cândva mândria locuitorilor; modernizare iluminat public; întreținere străzi asfaltate etc.

lucrari alimentare cu apa

În prezent se desfășoară două investiții de anvergură: alimentare cu apă, cu stație de tratare, un proiect de 12, 988 mil. lei, finanțat prin programul Național de Dezvoltare Locală; construire școală P+1 și anexe, amenajări exterioare, branșamente, împrejmuire, utilități, proiect în valoare de 9,9 mil. lei, finanțat din fonduri europene, prin Programul Operațional Regional 2014-2020.


Date statistice

  • Sate/cartiere: Mănești, Zalhanaua, Coada Izvorului, Băltița, Gura Crivățului.
  • Suprafață: 3.840 hectare.
  • Populație: 4.000 de locuitori.
  • Gospodării: 1.660.
  • Infrastructură: drumuri asfaltate – 100%, gaze – 75%, apă – 8%.
  • Educație: 4 școli, 4 grădinițe, terenuri de sport.
  • Sănătate: 2 cabinete medicale, farmacie.
  • Cultură: 3 cămine culturale, 4 biserici.
  • Oportunități de afaceri: comună traversată de DJ 101 A, la distanță de 6 km de Dn72 Ploiești-Târgoviște și DN1A, București-Cheia-Brașov. Resurse: exploatare agregate (pietriș), agricultură.
  • Agenți economici: 91, din care 5 sunt în topul firmelor prahovene.

Maria Bogdan

Mi-a luat ceva timp până m-am hotărât să scriu despre experiența și impresiile de călătorie din Madagascar. Din motive personale, ceva s-a rupt în mintea mea odată cu această aventură pe care am plănuit-o împreună cu prietenii noştri. Dar am lăsat ca totul să se aşeze, încet, încet, să se filtreze şi promit să reproduc cât mai fidel trăirile pe care le-am avut în acele locuri inedite. Nu a fost o destinaţie de care să te îndrăgosteşti, dar impresiile lăsate au fost puternice.

A patra insulă din lume...

Madagascar 4

Madagascar este o insulă situată în largul Coastei de Est a Africii de Sud, în Oceanul Indian, fiind a patra ca mărime din lume. Insula a fost populată la începutul mileniului 1 d.Hr. mai întâi de etnii asiatice originare din Indonezia, Malaysia și Melanesia, care s-au contopit cu populația aborigenă, dar și cu cea africană și arabă imigrată ulterior. În secolele X-XI se răspândește islamul adus de arabii care întemeiază primele colonii în est. Navigatorul portughez Diogo Dias este în august 1500 primul european care ajunge aici, urmat de negustorii olandezi, francezi și englezi. Se impun francezii, care în 1896 proclamă insula colonie. Ţara a devenit oficial republică independentă la 26 iunie 1960.

Madagascar 2

Madagascarul este unicat prin biodiversitate, dar discrepanţele sociale pe care le-am întâlnit acolo și atâţia oameni trişti şi resemnaţi cu soarta lor nu am mai văzut nicăieri în altă parte a lumii. În Etiopia, ţara pe care am vizitat-o anterior şi aproape la fel de săracă, oamenii erau totuşi fericiţi cu puţinul pe care il aveau, dar în Madagascar i-am simţit copleşiţi.  Au însă trăsături frumoase şi sunt curaţi, fizic şi spiritual, chiar dacă hainele şi le spălau pur şi simplu la râu şi le uscau pe iarbă.

Din statistici am aflat că 90% din populaţie trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi, iar frecventarea şcolii pentru obţinerea unei diplome este pentru majoritatea singura şansă pentru avea o viață mai bună. Ceilalţi 10% sunt din înalta societate sau cetăţeni străini care trăiesc în condiţii de lux, proprietaţile lor fiind păzite de firme specializate deoarece sunt pline cu mobile aurite și cu elecrocasnice şi electronice de ultimă generație. Îi vezi în mașini de lux mergând în locuri ce le sunt rezervate: școli americane sau franceze, restaurante, piscine, SPA-uri şi centre comerciale. Este până la urmă un contrast întâlnit în toate ţările sărace, dar parcă aici urmele colonialismului şi ale sclaviei sunt încă vizibile.

Locuri unice

Madagascar 3

Dar aceste locuri sunt unice în lume prin fauna şi flora lor, iar pentru a fi protejate sunt amenajate 7 parcuri naturale, unele incluse in patrimoniul mondial UNESCO. Insula adăposteşte peste 250.000 de specii de animale, dintre care 70% sunt unice pe glob. Sunt peste 50 de specii de lemuri (cam 3 sferturi din populaţia la nivel global), cameleoni, păsări frumos colorate, scorpioni, arici, diverse tipuri de insecte, precum și șopârle şi broaște țestoase.

Datorită izolării de continentul african în urmă cu 165 milioane de ani, pe insulă s-au dezvoltat și plante cu forme remarcabile, desigur cele mai impresionante fiind cele 2 specii de baobabi – al călătorului, declarat arborele național, şi baobabul busolă – ambele crescând pe lângă pădurea tropicală, apoi pădurile de bambus sau conifere locale și arborele liliac. Despre această călătorie aventură în care principalul obstacol a fost infrastructura rutieră pe care o declar de departe cea mai proastă din lume voi încerca să vă povestesc în câteva episoade.

Madagascar 5

Aşadar, vă invit să călătoriţi imaginar alături de mine în diversitatea din Madagascar, o lume fascinantă datorită cadrului natural, patria baobabilor, a lemurilor şi a misterioaselor ritualuri funerare Famadihana. (Va urma)

Teofilia BANU

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti