Lumea satului 750x100

update 26 Oct 2020

Enigmaticul Egipt (II)

Cum scriam în numărul trecut al revistei, Egiptul este unul dintre locurile misterioase în care am visat să merg. Iar Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea și mi-a purtat pașii prin acele locuri magice, pline de mister și întrebări. Unele dintre întrebări nici nu-și găsesc răspuns încă...

Se spune că Egiptul este centrul civilizației mondiale, aici fiind trei dintre cele mai mari orașe din istoria lumii: Luxor (orașul faraonic al Tebei), Cairo – despre care se spune că este „mama întregii lumi“ – și cel mai mare oraș din continentul african, precum și Alexandria – vechea Alexandrie este cunoscută ca mare centru universitar.

Fie că ne plac misterele și ne dorim să știm mai multe despre modul în care au fost ridicate piramidele, fie că ne dorim o vacanță într-un hotel pe malul mării sau o croazieră pe Nil, Egiptul este o alegere bună pentru multele opțiuni pe care le oferă. Printre atracțiile oferite se numără și Valea Regilor (Biban El-Muluk) unde, vreme de sute de ani, au fost înmormântați cei mai cunoscuți faraoni ai Egiptului. Valea Regilor este situată pe malul de vest al Nilului, în dreptul Luxorului (cunoscut sub denumirea de Theba în antichitate).

Această zonă a fost cercetată de către arheologi încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, însă mormintele încă se cercetează și acum. Valea Regilor a devenit celebră după ce a fost descoperit mormântul faraonului Tutankhamon, la începutul anilor 1920.

Din cele mai vechi timpuri faraonii se înmormântau în piramide; din cauza profanării mormintelor, faraonii tebani au cerut să fie înmormântați în locurile mai greu accesibile, printre dealuri, în morminte săpate direct în stâncă. Faraonii credeau că viața lor de după moarte va depinde de modul în care li se vor păstra mumiile. De aceea, niciun efort nu era prea mare pentru ca mumiile să le fie păstrate intacte sute, mii de ani....

Pe de altă parte, opulența și dorința de a fi înmormântați cu aur și alte obiecte de preț atrăgeau vânătorii de comori, mormintele faraonilor fiind jefuite încă din Antichitate.

Unul dintre cele mai mari morminte este al lui Seti I, cu o lungime de aproximativ 100 de metri, fiind considerat și unul dintre cele mai interesante. Cel puțin în Valea Regilor. Acoperiți de inscripții și mesaje desenate cu meșteșug de scribii antici, pereții mormintelor îi ghidau pe faraoni pe drumul către lumea de dincolo.

Printre cele mai bogate în decoruri și inscripții sunt mormintele faraonilor Ramses (III, IV, VI), Ramses al III-lea fiind și unul dintre cei mai cunoscuți faraoni egipteni.

În Antichitate, numele Văii Regilor era „Marile necropole regale ale milioanelor de ani ale Faraonilor, Vieții, Tăriei, Sănătății“ și rămâne un important domeniu de cercetare egiptologică de-a lungul timpului. De altfel, această vale aridă, așezată între dealuri stâncoase, este printre cele mai bogate situri arheologice din lume. Cu toate eforturile arheologilor, care lucrează continuu de aproape două secole, s-au descoperit în jur de 60 de morminte până în prezent. Se crede că numărul lor este mult mai mare, mai ales că nu toate mormintele scoase la iveală aparțin faraonilor.

Croazieră pe Nil

Croaziera pe Nil

Considerat un fel de „autostradă a Egiptului“, fluviul Nil are un rol foarte important în Egiptul antic și cel al zilelor noastre. De altfel, fără acest Nil poate că nici Egiptul nu ar fi fost atât de bogat.

Indiferent care este motivul pentru care alegem o vacanță în Egipt, o croazieră pe Nil poate fi pe gustul tuturor. Pe lângă plăcerea navigației, o plimbare cu vaporașul pe Nil ne ajută să descoperim și să înțelegem mai bine civilizația ridicată pe malurile sale care încă mai dăinuie după mai bine de cinci mii de ani... Aventura pe Nil este însoțită de o masă bogată în restaurantul de pe vapor, muzică și, firește, un spectacol oferit de frumoasele dansatoare din buric. Cârcotașii spun că nu toate sunt chiar egiptence get-beget, că unele ar fi de import. Dar cine mai pune la îndoială când dansul este perfect, iar dansatoarea oricum nu trebuie să spună ceva. Este suficient să zâmbească și să danseze în ritmul muzicii ieșite din instrumentele muzicale vechi, moștenite din generație în generație de „lăutarii“ locali.

Celor care au rău de mare sau de mișcare și se tem de o croazieră fluvială le recomand să încerce totuși. Este o experiență unică ce oferă posibilitatea de a admira panorame de vis, sate colorate, construcții interesante care au rezistat mii de ani. O soluție pentru evitarea oricărei probleme, chiar și în cazul unei furtuni (puțin probabil!), este consumul de pâine uscată, biscuiți sau mere. În paralel, este bine să nu se bea lichide în exces. Bine ar fi, în cazul în care este furtună și ambarcațiunea urmează ritmul valurilor, să nu se consume lichide deloc. Și, în aceste situații, cel mai sigur loc este centrul ambarcațiunii. Este bine și păstrarea contactului vizual cu apa, altminteri creierul nostru poate crea scenarii apocaliptice de la o simplă mișcare.

În vizită la moschee

Un oraș cu multe contraste, colorat, plin, cu trafic intens și șoferi ce par ghidați după reguli proprii de circulație, Cairo oferă multe motive de vizitat. Pentru doritorii de suveniruri și papirusuri originale este locul ideal, dar mai are multe alte atracții. Una dintre acestea este Moscheea de Alabastru, cunoscută și sub denumirea de Moscheea lui Muhammad Ali. Situată în cel mai înalt punct al orașului Cairo, minaretele moscheii pot fi observat ușor din aproape orice loc al orașului. Deși nu este cea mai mare moschee, aceasta a devenit una dintre principalele atracții ale orașului Cairo.

Spre surprinderea mea, am constatat că regulile nu au fost foarte stricte, așa cum am putut observa în alte moschei din Turcia, Maroc sau alte țări cu populație majoritară musulmană. De pildă, am uitat să-mi acopăr capul și nu mi-a spus nimeni nimic, așa cum s-a întâmplat în alte părți. Mai mult, aici sunt admise la rugăciune și femei de alte religii, nefiind o regulă ca acestea să fie musulmane.

Moscheea de Alabastru

Colorată și cu o arhitectură interesantă, Moscheea lui Muhammad Ali este realizată în stil otoman cu minarete și cupole caracteristice. În afară, construcția este placată cu alabastru, plăcile fiind transportate pe Nil, așa cum se spune că au fost aduse și blocurile de piatră pentru piramide în urmă cu 4.000 de ani.

Construcția moscheii a început în 1830 și s-a încheiat în 1857, după 27 de ani. Muhammad Ali nu a mai trăit pentru a vedea construcția finalizată, acesta murind în 1848. După terminarea construcției, trupul acestuia a fost adus aici.

Productivitate agricolă datorită administrației centrale

Din cauza suprafeței mari de deșert și a temperaturilor ridicate, putem gândi că agricultura a fost un domeniu cu o soartă vitregă. Nimic mai greșit, ne spune unul dintre ghizii care ne explică amănunțit despre tehnologiile avansate nu doar la acea vreme, ci chiar și în zilele noastre... Astfel, datorită unei administrații centrale bine dezvoltate, Egiptul s-a bucurat, încă din Antichitate, de o productivitate agricolă însemnată. Ei bine, da! Vechii egipteni nu înregistrau progrese mari doar în arhitectură, artă și tehnologie căci, pe lângă Piramidele din Gizeh, Sfinx, Valea Regilor, Biblioteca din Alexandria etc., ci se puteau lăuda inclusiv cu sisteme de irigații eficiente. Cum reușeau să aibă și așa ceva? Ei bine, coordonați eficient, funcționarii colectau dările (taxele și impozitele) și, cu banii obținuți, puteau fi realizate proiecte de irigații ce îmbunătățeau randamentul culturilor. Totodată, țăranii erau organizați în așa fel încât participau inclusiv la proiectele de construcții. Mai mult decât atât, vechii egipteni aveau un sistem de justiție care îi ajuta la păstrarea ordinii și a păcii. Căci, da, existau și lupte civile. 

Un rol important în eficiența sistemelor de irigații

l-a jucat și Nilul, fără de care măiestria vechilor egipteni poate că nu reușea să dea roade.

Rolul și importanța tot mai mari ale administrației centrale au dus la apariția unei noi clase de scribi, foarte educați. Și, datorită acestora, unele mesaje au ajuns la noi după sute de ani...


O țară bogată, plină de comori neprețuite, Egiptul a devenit o țintă favorită pentru invadatori – berberii libieni de la vest, în principal. Dacă, inițial, egiptenii au reușit cumva să țină piept acestor invazii, în timp Egiptul a pierdut din controlul unor teri­torii din sudul Canaanului, mare parte din acestea fiind preluate de asirieni. Dar Egiptul nu a fost lovit doar din exterior. Din păcate, amenințările externe au fost agravate și de problemele interne: corupția, jefuirea mormintelor, luptele civile. Imediat după ce au recâștigat controlul , preoții Templului lui Amun din Theba au reușit să strângă terenuri și bogății, puterea lor extinsă ducând la scindarea țării.


Simona Nicole David

  • Publicat în Turism

Myanmar, ţara cu mii de pagode (I)

Dorința de a călători în locuri cât mai exotice mi-a fost îndeplinită când ni s-a propus să vizităm Myanmar (Birmania), cea mai mare țară din Peninsula Indochinei, cu forme de relief variate, de la câmpii întinse, până la creste muntoase înalte. În sudul ţării se întinde zona de țărm cu plaje la Golful Bengal și Marea Andaman. La vest se află Bangladesh-ul şi India; la nord, China, iar la est, Laosul şi Thailanda.

Cu un sol extrem de fertil şi păduri tropicale încă neatinse de exploatarea industrială, Myanmar este primul exportator mondial de tec (lemn preţios), dar şi de jad, perle, rubine şi safire. De asemenea, deţine importante zăcăminte de petrol şi gaze. Cu toate acestea populaţia, într-o majoritate covârşitoare, trăieşte la limita sărăciei.

În aceste locuri cu o istorie străveche, bogată, se păstrează un număr uimitor de temple și pagode cele mai multe dintre ele aurite, țara fiind practic un imens sit arheologic.

Cu o moștenire culturală veche de peste 2000 de ani, Myanmar rămâne una dintre cele mai misterioase şi necunoscute țări asiatice.

Monumentele sale spectaculoase precum Golden Rock si Shwedagon Pagoda, orașe ca Yangon, Bago, Mandalay, Bagan, dar si viața triburilor de pe Lacul Inle, cu femeile cu gâtul lung plin de inele, emblematicele  grădini plutitoare, atelierele de țesături din fibră de lotus m-au impresionat pur şi simplu. Am descoperit pe aceste meleaguri și peisaje magnifice, apusuri de soare unice, temple impresionante, piețe colorate și zgomotoase, clădiri coloniale.

Majoritatea locuitorilor, bărbați și femei deopotrivă, păstrează vie tradiția portului popular, cu așa-numitele longyi, un fel de fustă care poate fi aranjată diferit în funcție de ocazie. Tot ceva inedit este o cremă numită thanakha, extrasă din scoarța unui copac pe care femeile și-o aplică pe față sub diferite modele, de la frunze la cercuri sau alte simboluri. Se spune că este o cremă care nu doar că protejează tenul, ci și înfrumusețează purtătoarea.

Peste 80% din locuitori sunt de religie budistă, iar obiceiurile religioase influenţează într-o mare măsură comportamentul acestora. Birmanezii sunt prietenoși și ospitalieri, dar au și anumite reguli care  pentru noi au fost oarecum atipice. De exemplu, în toate templele trebuia să intrăm fără încălţăminte, chiar și fără șosete. Aș putea spune că am umblat desculţă mai mult decât oriunde în altă parte a lumii, sau în vremea copilăriei.

Un alt lucru inedit, interesant în același timp, este acela că nu poți întreba în cât timp ajungi într-un anume loc atunci când porneai la drum, pentru că se crede, spiritele se pot supăra şi astfel te-ar putea întârzia. Replica la respectiva întrebare era „când ajungem, ajungem“. Mai important este ce ai de făcut la destinația propusă decât timpul în care ajungi acolo.

Myanmarul a fost până de curând o țară destul de închisă turiștilor străini, din cauza dictaturii militare însă de câțiva ani s-au petrecut schimbări spectaculoase, iar lucrurile evoluează extrem de repede. Cu siguranță în anii următori va deveni una dintre cele mai populare destinații turistice din Asia de Sud-Est

Mă consider norocoasă că am avut șansa de a vedea în Myanmar locuri atât de interesante, trăind experiențe unice. Călătorind am învățat să prețuiesc fiecare clipă petrecută despre care să pot povesti. Câteva detalii despre scurta mea călătorie le voi dezvălui pe rând încercând să vă stârnesc curiozitatea de a fi alături de mine virtual și, de ce nu, de a mă urma.

Povestea despre Myanmar abia începe. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Enigmaticul Egipt (I)

Egiptul a fost unul dintre locurile în care mi-am dorit să merg măcar o dată în viață și, în copilărie, visam cu ochii deschiși cum explorez cu pași de copil curios locurile în care au fost create minuni ale lumii. Și pe atunci mă pasionau, printre altele, istoria, arhitectura, alte culturi, tradiții și religii, piramidele și… parfumurile.

Cum viața a fost „atentă“la ce visam, mai târziu, m-a „luat“ de mână și m-a dus să explorez toate colțurile lumii visate. Și chiar mai mult decât atât. De mână cu Dumnezeu, m-am lăsat purtată de valuri; știam că sunt în siguranță. Cum spuneam în articolele anterioare, am lucrat ca fotograf și trainer/mentor pe vapoare de croazieră. Timp de șase luni, locuința mea era pe mare sau pe oceane și se mișca mereu. Spuneam că este Dumnezeu..., că mă ținea în brațe și mă legăna, – așa cum o făcea mama când eram prunc în brațele sale.

Aventura putea să se termine înainte să înceapă, dar…

Când în România era încă frig, abia se terminase luna lui Gerar și începuse Februarie, am primit vestea de la compania la care lucram (Costa Crociere/Cruises, parte din Carnival Corporation) că plec în Egipt! Bucurie mare, deci!

Era într-o duminică dimineață, iar avionul pleca în jur de 7. Prima escală, din București, era în Atena. A doua oprire era în Cairo, iar apoi ajungeam în Sharm El Sheik, de unde urma să mă îmbarc pe vapor a doua zi de la sosire. O noapte o petreceam la hotel.

Din nu știu ce motive, pentru că nu mi s-au dat explicațiile cerute, bagajele mele nu puteau fi trimise la destinația finală, ci trebuia să le iau de fiecare dată și să urmez procedurile pe care le știe toată lumea care călătorește. Asta însemna că 40 de kilograme la cală și 10 kilograme în mână erau plimbate prin fiecare aeroport. Iar timpul între avioane era de 20-30 de minute. Era clar că pierdeam avioanele, ceea ce însemna o mare problemă. Toate socotelile companiei angajatoare erau date peste cap, cineva trebuia să se ocupe să-mi facă rezervare la hotel, să-mi schimbe biletele de avion, iar colegul pe care trebuia să-l schimb pe vapor ar fi trebuit să mai aștepte câteva zile pentru a ajunge acasă, la familie. Și încă un detaliu: vaporul stătea doar o săptămână în Egipt și nu se știa când va relua compania croazierele acolo. Motivele țineau de securitate.

Deși era duminică dimineață, am sunat la compania care mă recrutase, Job Selection din Brașov, și am spus care cred eu că este riscul și cum îl putem preveni. Dar pentru că lucrez mereu cu profesioniști s-a găsit o soluție care m-a scos cu bine la destinație, fără întârzieri. Ei bine, în fiecare aeroport am fost așteptată și escortată pe „scurtături“ pentru a ajunge în timp util la avion. Cu tot cu bagaje, firește. Iar în Cairo agentul care m-a așteptat s-a ocupat și de viză. Iar pe bagaje nici nu m-a lăsat să pun mâna căci, cum mi s-a spus: „aici noi nu lăsăm femeile să care bagaje“. Era prima oară când nu-mi rupeam spatele ridicând valizele…

„Printre piramide“ cu o navă militară construită în Germania

După hotel, am ajuns cu bine și la vapor. Costa Voyager mă aștepta cuminte la țărm, clătinându-se ușor în ritmul valurilor. Era cea mai rapidă navă de croazieră din lume la acea vreme! Inițial, fusese construită în Germania pentru armata Greciei. Da, era navă militară transformată în vapor de croaziere! Emoție încă de la primul pas…

Pentru că, în primele 2-3 săptămâni de la îmbarcare pe vapor, toți marinarii trebuie să participe la cursurile de securitate, siguranță, mediu etc., iar apoi să susțină câte un examen la fiecare, riscul era să nu am timp pentru a călători prin Egipt. Dar Dumnezeu știa că nu degeaba mă purtase acolo! Datorită superiorului meu direct, care mi-a spus că are nevoie de un fotograf bun în excursiile cu pasagerii francezi (aveam curse charter doar pentru francezi), am reușit să văd tot ce-mi dorisem. Iar cu examenele am rezolvat ulterior, căci știam procedurile – la fiecare îmbarcare se fac aceleași cursuri. Singurul care nu a vrut să audă de examen fără să fi participat la cursurile lui a fost Safety Trainer Officer, care mi-a dat un Warning (Infracțiune) din cauza neparticipării la cursuri. La trei astfel de infracțiuni, cel care le primește pleacă acasă pe banii săi… Dar ce mai contează un Warning pe lângă Piramide? Căci, să fim serioși, vorbim de minuni ale lumii antice!

Faraonii, printre cei mai buni „clienți“ ai serviciilor de PR…

Cine nu s-a întrebat despre modul în care au fost ridicate piramidele, despre sutele de tone de piatră cărate, urcate, zidite în forme perfect geometrice? Cine le-a șlefuit și cum a făcut-o? Cum le-au cărat? Or fi avut ingineri structuriști? De ce s-au investit atâtea resurse pentru a avea cea mai mare piramidă și ce servicii de „PR“ aveau faraonii pe vremea aceea? Căci oamenii de comunicare ai faraonului, scribii, au avut grijă să comunice posterității toate informațiile. Trebuie doar să le decriptăm. Asta mi-a fost clar în prima piramidă vizitată…

Cum au construit în deșert și cum s-au descurcat fără tehnologiile de acum erau întrebările pe care ghizii turistici le auzeau la fiecare secundă. Răspunsurile acestora erau uneori însoțite de un zâmbet: altă întrebare.

Prin împrăștierea nisipului ud în fața blocurilor de piatră, cei care au construit piramidele reușeau să reducă fricțiunea și puteau mișca oarecum ușor pietrele masive de sute de tone. Era nevoie doar de jumătate din muncitorii care ar fi făcut asta în condițiile în care lucrau cu nisipul uscat.

Cui datorăm faptul că ne putem bucura de marile piramide de pe platoul Giza, că putem admira vârfuri ale arhitecturii antice egiptene, că putem înțelege câte ceva din cultura și tradițiile egiptenilor?

De altfel, civilizația și cultura Egiptului antic s-au clădit în jurul căutării răspunsului la întrebare unică: „unde mergem și ce devenim după ce vom fi ajuns pe lumea cealaltă?“ Întrebarea aparține arheologului și profesorului de la Universitatea Americană din Cairo, dr. Kent Weeks.

Dar despre întrebări și răspunsuri, în numărul viitor al revistei. Cu voia bunului Dumnezeu, firește!


În numărul viitor voi continua să vă povestesc despre piramide, Valea Regilor, experiența în Cairo, vizita la moschee, croaziera pe Nil și lista continuă.


Simona Nicole David

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Cele mai frumoase locuri din țară, văzute prin ochii prietenilor revistei noastre

Datele statistice spun că, în 2019, sosirile turiștilor în structurile de primire turistică au înregistrat valori mai mari în București (2.038,9 mii de sosiri ), Constanța (1.380,6 mii), Brașov (1402,5 mii), Cluj (667,3 mii), Mureș (596,2 mii) și Prahova (581,9 mii). Cu alte cuvinte, acestea sunt localitățile sau județele preferate de călătorii români și străini deopotrivă. Cu privire la înnoptări, pe primul loc se află județul Constanța (5.196,5 mii de înnoptări), urmat de București (3.549,7 mii), Brașov (2.763,9 mii), Bihor (1.546,5 mii), Vâlcea (1.518,2 mii), Prahova (1.294,1 mii), Cluj (1.248,0 mii) și Mureș (1.158,6 mii). Dacă vă miră prezența județelor Bihor, Vâlcea și Mureș în acest clasament, trebuie să știți că plusul este adus de concediile în stațiunile balneoclimaterice.

Plecând de la aceste cifre ale INS, astăzi ar fi urmat să scriem un articol despre cele mai vizitate și deci frumoase județe din România. Subiectul rămâne pe altădată; mai însuflețită și reală ar fi părea altor călători, respectiv ce consideră ei că ar fi cele mai spectaculoase județe sau locuri de pe meleagurile noastre pe care le-au vizitat și le-au rămas în memorie. O sinteză a impresiilor pe care le veți citi în articol sună cam așa: „Avem o țară cu infinite frumuseți. Păcat că nu le punem în valoare pe toate, păcat că nu știm să ne prețuim suficient natura, istoria, tradițiile și tot ce ne-ar putea transforma în destinație turistică de interes în acest colț al Europei.“

Nina Preda (Ploiești): „Dacă ar fi să aleg trei județe care înseamnă explozie de frumos la fiecare pas, ordinea ar fi Maramureș, Bistrița-Năsăud și Suceava. Primul și ultimul cu acel șirag de biserici din lemn sau mănăstiri voievodale, din patrimoniul mondial UNESCO. În schimb, gândind la obiective de vizitat, aș poposi la nesfârșit în Dobrogea, tărâmul care vorbește cel mai mult despre istoria noastră. Mă rog, care mărturisește despre un trecut dens și valoros: Orașul antic Tomis, Edificiul roman cu mozaic, situl arheologic de la Adamclisi, cetățile Capidava, Carsium, Histria etc.  Sunt multe peisaje care te lasă fără răsuflare. De asemenea, cred că muntele oferă oricând ipostaze uluitoare.“

Rodica Papuc (Buzău): „Firește, Buzăul mi-e cel mai aproape de suflet. Și are multe locuri și obiective de dezvăluit: focul viu și Muntele de sare (Platoul Meledic) de la Lopătari, vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, Muzeul de chihlimbar de la Colți, blocurile de calcar de la Bădila (Viperești), Dealul cu lilieci (Cernătești), Piatra albă „La Grunj“ de la Mânzălești, stațiunea Sărata Monteoru, locuințele rupestre de la Bozioru, Mănăstirile de la Ciolanu și Rătești, Lacurile Amara și Balta Albă, Barajul Siriu. De ce nu, aș adăuga și produsele tradiționale: covrigii de Buzău, țuica de prune de la Pătârlagele, cârnații de Pleșcoi, recunoscuți și protejați în UE.“

Paraschiva Grigoraș (Constanța): „Tulcea este cel mai frumos și cel mai complet județ. Are munții (Macinului) din lanțul Hercinic, martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului, are dealuri, culmi (Pricopanului), ape (pârâul Taita), lacuri – Iacobdeal, Dunărea cu toate brațele sale, Delta Dunării, rezervație UNESCO, Marea Neagră (litoral, plajă), câmpie, mănăstiri (Vovidenia din Slava Cercheza, Celic Dere de pe Valea Cilicului, Cocos din apropierea Niculițelului, Schitul Sf. Atanasie, singura mănăstire din deltă), vestigii istorice (Enisala, Noviodunum-Isaccea, Dinogetia, Aegyssus, Halmyris, Beroe-Ostrov).“

Tania și Dorin Cenușă (Roman): „Destinații preferate, dincolo de ceea ce s-ar putea numi patrotism local, ar fi Ceahlău, Cheile Bicazului, stațiunea Durău, Cetatea Neamțului, Mănăstirile Agapia, Văratec, Sihla, Sihăstrie, Bistrița, Horaita, Pangarati, Petru Vodă. Am numit, deci, județul Neamț. În general avem o țară minunată, păcat că nu știm să o promovam și să o păstrăm curată!“

Ionel Ariceșteanu (Sinaia): „Pe primul loc, fără discuție, este Transfăgărășanul, un loc mereu tulburător, incredibil de frumos, un traseu turistic pe care l-aș face la nesfârșit. Pe urmă aș numi Delta Dunării, dar cea de prin anii `93, când avea un parfum unic și, de acolo, m-aș duce în Țara Moților, pe ceea ce localnicii numesc „Transalpina din Apuseni“, un drum de-o frumusețe rară ce străbate culmile munților Trascaului și Metaliferi, care pleacă din Aiud, trece prin Rimeț, Ponor, Mogoș și Bucium, cu terminare la Abrud. Ar mai fi un loc minunat, unde aș reveni iar și iar, Băile Felix.“

Angela Szenasi (Satu Mare): „Este foarte frumos  județul Maramureș, cu Cimitirul vesel de la Săpânța, unicat în țară. Mănăstirile Bârsana și Rohia (din Țara Lăpușului) și toate bisericile din lemn sunt așezări monahale de-o frumusețe fără cusur. Nici nu știu ce să amintesc mai întâi: Cascada Cailor, mocănița de pe Valea Vaserului, lângă Vișeu, Ocna Șugatag, cu băile termale sărate. Satu-Mare, cu Țara Oașului, este un ținut care trebuie, de asemenea, văzut măcar o dată în viață, cu toate bogățiile sale inclusiv spirituale: Muzeul Țării Oașului cu exponate de port popular, ceramică, obiecte de uz casnic, cioplituri în lemn, Casa-muzeu specifică zonei, Colecția de artă populară oșenească, trebuie văzute localitățile Certeze, Huta-Certeze, Racșa, Bixad, pe urmă zonele de agrement Poptileni, Certeze și Bixad.“

Cu voia dvs., am să consemnez și preferințele mele: locurile unde mi s-a tăiat la propriu respirația, de-atâta frumusețe ireală – Jina (Sibiu) și Piatra Fântânele (Bistrița-Năsăud); cele mai spectaculoase județe din punctul de vedere al peisajelor – Suceava (cu drumurile peste munți, Vatra Dornei-Poiana Stampei și Valea Stânei-Cârlibaba, Mănăstirile Voroneț, Sucevița, Putna, Moldovița, Pătrăuți, peisaje de o rară frumusețe în Rarău, Călimani, Mestecăniș) și Caraș-Severin (cu Valea Cernei și Valea Nerei), poate ceva Hunedoara, Sibiu, Vâlcea și Gorj, dar numai partea nordică, și Prahova, pe Valea Teleajenului; orașe – Iași, cu o istorie generoasă, inconfundabilă, Cluj – pentru frumusețe și civilizație. Dar în topul preferințelor rămâne litoralul Mării Negre!“

Maria Bogdan

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Cum trăiește o comună care nu are resurse turistice

Comuna Mănești (Prahova) avea un singur obiectiv atractiv, aflat nu musai în circuitul muzeal, dar care putea fi totuși vizitat: curtea Văcărescu-Callimachi (1882-1892), ansamblu alcătuit din castelul Văcărescu-Calimachi (1882–1892), beciul din aripa de vest (secolul al XVII-lea), clădirile-anexă (începutul secolului al XX-lea) și parc (sfârșitul secolului al XIX-lea). Spuneam că avea fiindcă, ei bine, nu-l mai are! Moștenitorii au obținut terenul și clădirile și le-au vândut unui om de afaceri care a transformat așa-zisa moșie Callimachi în proprietate privată. Bine, ar mai fi două monumente istorice de arhitectură de interes național – Biserica „Sfântul Nicolae“ (1716) din Băltița și Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ (1892) din Mănești – dar acestea chiar nu fac obiectul vreunui traseu conceput la nivelul Prahovei de autoritățile județene, în ideea de a conferi profil turistic jumătății de sud a zonei, Drumul Voievozilor, Drumul Fructelor, Drumul Sării și Drumul Vinului. Cumva în compensare, autoritățile au înființat Muzeul de Artă Populară, care adăpostește piese specifice gospodăriei rurale (unelte și produse meșteșugărești, mobilier tradițional, obiecte de port popular, țesături, cusături etc.)

centrul cultural Manaiessti Prahova

Doar o simplă așezare...

Una peste alta, comuna se va mulțumi cu statutul simplu de așezare care se bazează pe o dezvoltare specifică mediului rural de câmpie, respectiv agricultură, exploatare pietriș și posibil dezvoltarea unui mic parc industrial. De altfel, ținuta gospodăriilor arată un confort mediu sau un standard de viață modest, în fine, să spunem acceptabil. Administrația publică (primar Constantin Nețoi) s-a străduit însă de-a lungul timpului să facă schimbări semnificative în bine în ceea ce privește infrastructura educațională, rutieră și de utilități. În ultimii 10 ani s-au realizat investiții însemnate: asfaltare drumuri de interes local; modernizare grădinițe și școli; teren de sport sintetic cu instalație nocturnă (sat Mănești); modernizarea bazelor sportive existente (instalație nocturnă, dușuri, camere pentru oaspeți); construire sediu primărie; modernizarea centrului civic; piață de legume-fructe; amenajare scenă în aer liber pentru festivități; stații noi pentru transportul în comun; locuri de joacă pentru copii; amenajarea unei alei cu castani, care să o completeze cumva pe cea veche, ce făcea cândva mândria locuitorilor; modernizare iluminat public; întreținere străzi asfaltate etc.

lucrari alimentare cu apa

În prezent se desfășoară două investiții de anvergură: alimentare cu apă, cu stație de tratare, un proiect de 12, 988 mil. lei, finanțat prin programul Național de Dezvoltare Locală; construire școală P+1 și anexe, amenajări exterioare, branșamente, împrejmuire, utilități, proiect în valoare de 9,9 mil. lei, finanțat din fonduri europene, prin Programul Operațional Regional 2014-2020.


Date statistice

  • Sate/cartiere: Mănești, Zalhanaua, Coada Izvorului, Băltița, Gura Crivățului.
  • Suprafață: 3.840 hectare.
  • Populație: 4.000 de locuitori.
  • Gospodării: 1.660.
  • Infrastructură: drumuri asfaltate – 100%, gaze – 75%, apă – 8%.
  • Educație: 4 școli, 4 grădinițe, terenuri de sport.
  • Sănătate: 2 cabinete medicale, farmacie.
  • Cultură: 3 cămine culturale, 4 biserici.
  • Oportunități de afaceri: comună traversată de DJ 101 A, la distanță de 6 km de Dn72 Ploiești-Târgoviște și DN1A, București-Cheia-Brașov. Resurse: exploatare agregate (pietriș), agricultură.
  • Agenți economici: 91, din care 5 sunt în topul firmelor prahovene.

Maria Bogdan

  • Publicat în Sate

Madagascar, tărâmul lemurilor şi baobabilor (I)

Mi-a luat ceva timp până m-am hotărât să scriu despre experiența și impresiile de călătorie din Madagascar. Din motive personale, ceva s-a rupt în mintea mea odată cu această aventură pe care am plănuit-o împreună cu prietenii noştri. Dar am lăsat ca totul să se aşeze, încet, încet, să se filtreze şi promit să reproduc cât mai fidel trăirile pe care le-am avut în acele locuri inedite. Nu a fost o destinaţie de care să te îndrăgosteşti, dar impresiile lăsate au fost puternice.

A patra insulă din lume...

Madagascar 4

Madagascar este o insulă situată în largul Coastei de Est a Africii de Sud, în Oceanul Indian, fiind a patra ca mărime din lume. Insula a fost populată la începutul mileniului 1 d.Hr. mai întâi de etnii asiatice originare din Indonezia, Malaysia și Melanesia, care s-au contopit cu populația aborigenă, dar și cu cea africană și arabă imigrată ulterior. În secolele X-XI se răspândește islamul adus de arabii care întemeiază primele colonii în est. Navigatorul portughez Diogo Dias este în august 1500 primul european care ajunge aici, urmat de negustorii olandezi, francezi și englezi. Se impun francezii, care în 1896 proclamă insula colonie. Ţara a devenit oficial republică independentă la 26 iunie 1960.

Madagascar 2

Madagascarul este unicat prin biodiversitate, dar discrepanţele sociale pe care le-am întâlnit acolo și atâţia oameni trişti şi resemnaţi cu soarta lor nu am mai văzut nicăieri în altă parte a lumii. În Etiopia, ţara pe care am vizitat-o anterior şi aproape la fel de săracă, oamenii erau totuşi fericiţi cu puţinul pe care il aveau, dar în Madagascar i-am simţit copleşiţi.  Au însă trăsături frumoase şi sunt curaţi, fizic şi spiritual, chiar dacă hainele şi le spălau pur şi simplu la râu şi le uscau pe iarbă.

Din statistici am aflat că 90% din populaţie trăieşte cu mai puţin de 2 dolari pe zi, iar frecventarea şcolii pentru obţinerea unei diplome este pentru majoritatea singura şansă pentru avea o viață mai bună. Ceilalţi 10% sunt din înalta societate sau cetăţeni străini care trăiesc în condiţii de lux, proprietaţile lor fiind păzite de firme specializate deoarece sunt pline cu mobile aurite și cu elecrocasnice şi electronice de ultimă generație. Îi vezi în mașini de lux mergând în locuri ce le sunt rezervate: școli americane sau franceze, restaurante, piscine, SPA-uri şi centre comerciale. Este până la urmă un contrast întâlnit în toate ţările sărace, dar parcă aici urmele colonialismului şi ale sclaviei sunt încă vizibile.

Locuri unice

Madagascar 3

Dar aceste locuri sunt unice în lume prin fauna şi flora lor, iar pentru a fi protejate sunt amenajate 7 parcuri naturale, unele incluse in patrimoniul mondial UNESCO. Insula adăposteşte peste 250.000 de specii de animale, dintre care 70% sunt unice pe glob. Sunt peste 50 de specii de lemuri (cam 3 sferturi din populaţia la nivel global), cameleoni, păsări frumos colorate, scorpioni, arici, diverse tipuri de insecte, precum și șopârle şi broaște țestoase.

Datorită izolării de continentul african în urmă cu 165 milioane de ani, pe insulă s-au dezvoltat și plante cu forme remarcabile, desigur cele mai impresionante fiind cele 2 specii de baobabi – al călătorului, declarat arborele național, şi baobabul busolă – ambele crescând pe lângă pădurea tropicală, apoi pădurile de bambus sau conifere locale și arborele liliac. Despre această călătorie aventură în care principalul obstacol a fost infrastructura rutieră pe care o declar de departe cea mai proastă din lume voi încerca să vă povestesc în câteva episoade.

Madagascar 5

Aşadar, vă invit să călătoriţi imaginar alături de mine în diversitatea din Madagascar, o lume fascinantă datorită cadrului natural, patria baobabilor, a lemurilor şi a misterioaselor ritualuri funerare Famadihana. (Va urma)

Teofilia BANU

  • Publicat în Turism

În 2019, turiștii români au preferat vacanțele în străinătate

Venirile și plecările vizitatorilor înregistrate la punctele de frontieră nu reprezintă un indicator prin care se măsoară turismul practicat în România. Străinii ajunși la noi sau românii plecați din țară pot face deplasări și în interes de serviciu sau ceea ce se cheamă turism de afaceri și numai o mică parte dintre cei sosiți (2,65 mil. de străini) se regăsesc în înnoptările în structurile de cazare. Oricum cifra este dezolantă: în 2019 au plecat în străinătate aproape de două ori mai mulți compatrioți comparativ cu străinii care ne-au călcat pământul sau cu românii care și-au făcut concediul în țară.

Datele Institutului Național de Statistică arată că, în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2019, la punctele de frontieră au fost fost înregistrate 12.815.400 de sosiri ale vizitatorilor străini în România. Cifra este cu 9,3% mai mare decât în 2018. Mijloacele de transport rutier și aerian au fost cele mai utilizate, reprezentând 74,5%, respectiv, 22,9% din numărul total al sosirilor. INS nu ne spune însă și câți români din diaspora sunt cuprinși în categoria „sosiri vizitatori străini“ sau câți străini au venit realmente în scop turistic. Am dedus noi că ar fi vorba despre 2.653.200 de turiști străini veniți în vacanță, asta după numărul de sosiri înregistrate în structurile de cazare turistică. Dar e posibil ca numărul să fie ceva mai mare, având în vedere că o parte dintre străini s-ar putea caza la prieteni.

Plecările vizitatorilor români în străinătate – și ele înregistrate tot la punctele de frontieră – s-au cifrat la 23.065.800 de persoane, în creștere cu 9,6% față de 2018. Românii s-au deplasat cu mașinile sau autocarele în procent de 68,5% și cu avionul în procent de 30,9%. Exagerând un pic, e ca și cum ar fi părăsit România, cel puțin o dată pe an, toată populația țării. Vom reveni însă la această cifră dublă a plecărilor raportate la sosiri.

Gradul de utilizare a structurilor turistice – 34,2%

Vorbind despre turismul în sine, măsurat în cazarea în hoteluri, pensiuni, bungalouri etc., sosirile înregistrate în 2019 în structurile de primire turistică au însumat 13.268.800, în creștere cu 3,6% față de 2018. Din numărul total de sosiri, 79,9% (10,62 mil. persoane) au reprezentat turiști români și 20,1 (2,65 mil. persoane) turiști străini. Dintre străini, cea mai mare pondere au deținut-o turiștii din Europa (74,2%), iar din aceștia, 84,2% au fost din țările Uniunii Europene. Înnoptările înregistrate în structurile de primire turistică au însumat 29.870.400, în creștere cu 5,0% față de 2018. Înnoptările turiștilor români au reprezentat 82,4%, iar cele ale turiștilor străini – 17,6%. Durata medie a șederii a fost de 2,3 zile pentru turiștii români și de 2,0 zile din totalul structurii pentru cei străini. Indicele de utilizare netă a locurilor de cazare a fost de 34,2% pe total structuri de cazare turistică, în creștere cu 1,8 puncte procentuale față de 2018. Indici mai mari de utilizare a locurilor de cazare s-au înregistrat la hoteluri (42,8%), bungalouri (31,4%), vile turistice (27,8%), spații de cazare pe nave (27,3%), hosteluri (25,2%), campinguri (23,1%) și pensiuni turistice (22,4%). Cei mai mulți turiști au vizitat Capitala (2,038 mil. de sosiri în structuri turistice), Brașov (1,4 mil.), Constanța (1,38 mil.), Cluj (0,667 mil.), Mureș (0, 596 mil) și Prahova (0,581 mil.). Înnoptările turiștilor au înregistrat valori mari în Constanța (5,196 mil. de înnoptări ), București (3.549 mil.), Brașov (2,763 mil.), Bihor (1,546 mil.), Vâlcea (1,518 mil.), Prahova (1,294 mil.), Cluj (1,248 mil.) și Mureș (1,158 mil.). Dacă vă întrebați prezența în acest top a județelor Vâlcea, Bihor și Mureș, ei bine, explicația este una singură: turismul balnear.

Contribuția voucherelor acordate bugetarilor

Haideți să facem un calcul nu după indicatori științifici, ci din punctul de vedere al contribuției voucherelor de vacanță acordate de Guvernul României bugetarilor în industria turismului. În 2017, ultimul an fără tichete de vacanță, numărul de sosiri în structurile de cazare a turiștilor români a fost de 9,3 milioane. În 2019 numărul sosirilor turiștilor români a fost de 10,62 mil., o creștere de 14,9%. E posibil așadar ca măcar jumătate din acest procent să vină din zona voucherelor de vacanță. Având în vedere efortul bugetar anual al statului, de 1,74 miliarde de lei, rezultatul ar fi trebuit să fie, bănuim, mult mai convingător.

De 2,16 ori mai mulți români au preferat vacanțele în străinătate

Să revenim la numărul românilor care au plecat în străinătate. Cum spuneam, plecările vizitatorilor români înregistrate tot la punctele de frontieră s-au cifrat la 23.065.800 de persoane. Nu se știe cât din acest număr reprezintă plecările diasporei românești, situată și ea la 4-5 milioane de persoane, și câte plecări au fost în interes de serviciu sau de afaceri. Dar raportăm plecările românilor la numărul sosirilor în structurile de cazare turistică, respectiv, 10,62 mil. de turiști români. Altfel spus, de 2,16 ori mai mulți compatrioți au preferat vacanțele în străinătate decât concediile în țară, aspect cu adevărat trist. Acum se cunosc și motivele pentru care există această preferință: drumurile proaste din țară, cazare scumpă, servicii nu tocmai de calitate, mizeria din stațiuni, insuficienta dezvoltare a structurilor de agrement și de petrecere a timpului liber etc.


De două ori mai mulți compatrioți au călătorit în afara țării față de cei care și-au petrecut concediul în țară.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

De pe ale noastre plaiuri… Sovata!

În ultimii ani, staţiunea Sovata din judeţul Mureş este din ce în ce mai căutată de turişti, în mod special pentru nenumăratele posibilităţi terapeutice şi de relaxare pe care aceasta le oferă. Factorii naturali, respectiv lacurile cu ape clorurate şi sodice, dar şi nămolurile sunt atracţia staţiunii în perioada verii.

Sovata este situată la 65 km distanţă de Târgu Mureş, aproximativ 75 km de Sighişoara şi 200 km de Braşov şi se află într-un cadru natural, fiind înconjurată de păduri de carpeni, ulmi, castani, brazi, stejari şi fagi. Această staţiune este renumită în special pentru lacurile Ursu, Aluniş, Roşu, Verde, Mierlei şi Şerpilor, care sunt formate natural şi se caracterizează prin heliotermie, şi pentru Lacul Negru care s-a format într-o veche mină ce datează încă de pe vremea romanilor.

Staţiunea este cunoscută şi sub numele de „perla staţiunilor balneoclimaterice din Transilvania“ datorită calităţii terapeutice a nămolului şi a aerului curat din zonă. Sutele de turişti care îi calcă pragul anual vin pentru tratarea bolilor ginecologice, afecţiunilor degenerative, inflamatorii și reumatismale, stări posttraumatismale, dar şi pentru boli ale sistemului nervos periferic, tulburări endocrine şi boli cardiovasculare.

Lacul Ursu, cel mai mare lac helioterm din lume

Lacul Ursu din staţiunea Sovata este denumit și „Marea moartă a Transilvaniei“, fiind unul deosebit în contextul în care temperatura apei este ridicată, iar suprafața sa atinge 40.000 de mp; acest lac are o adâncime de 18 metri şi o salinitate medie de 250 grame/litru. Despre Lacul Ursu se ştie că este cel mai mare lac helioterm din lume, care este înconjurat de o vegetaţie bogată şi singurul căruia i se cunoaște data la care s-a format.

Salina de la Praid

La circa 10 km distanță de Sovata, în judeţul Harghita, întâlnim Salina Praid care se află la o adâncime de cca 120 m. Aerul sărat din salină este benefic în infecţiile cronice ale aparatului respirator, amigdalite, sinuzite, astm bronşic şi în diverse forme de alergii şi oboseală. Turiştii îşi pot ocupa timpul cu un parc de aventură, locuri de joacă pentru copii, un restaurant şi o biserică. Accesul şi ieșirea din salină se fac folosind un autobus. Tot în comuna Praid există Rezervația Muntelui de Sare, cel mai mare zăcământ din România. Aici vizitatorii pot vedea cristale, lapiezuri, buchetele și cruste. Tot la Praid cei pasionaţi de frumos pot trece şi pe la Casa Fluturilor Exotici.

Plimbare cu Mocăniţa

Printre cele mai interesante obiective turistice din Sovata regăsim şi Mocăniţa, o locomotivă cu aburi construită în Polonia, pe la 1949. Cele patru vagoane tip gondolă permit o vizibilitate bună a călătoriilor, iar cei 14 kilometri la oră sunt suficienţi ca să parcurgă traseul Sovata-Câmpu Cetăţii. Linia îngustă de cale ferată a fost construită în anul 1955, în lungime de 82 km, dar a fost scoasă din funcţiune în anul 1995. Tronsonul a fost repus în circulaţie în scop turistic din anul 2011.

Turiștii care ajung în rezervația „Lacul Ursu și Arboretele de pe Sărături“ mai pot vizita casa Bernády, turnul Belvedere, pârtia Aluniş şi pot degusta kurtos kalacs sau langoş cu brânză şi smântână.

Beatrice MODIGA

  • Publicat în Turism

O fi bine? 10 ha de vile, hoteluri și parcări în vârful muntelui

Nu știu cum o fi pe globul ăsta. Mă rog, în țările civilizate, că doar spre ele aspirăm, nu înspre cele din lumea a treia! Adică n-am văzut prea mult din Europa ca să-mi dau seama dacă statele respective au dus comunităție sus în munte sau în oricare alt loc inclus în parcurile naționale. Dar știu sigur că Scoția regretă de vreun secol că a ras pădurile. Sau că Spania, Portugalia, Franța, Italia au politici stricte de refacere a habitatelor naturale. Așadar, mă întreb și vă întreb: o fi bine că Primăria Moroeni (Dâmbovița) a avizat construirea unui minicartier (case de vacanță, pensiuni, hoteluri, terenuri de sport, piscine, parcări, drumuri de acces, heliport) de 10 ha în Parcul Natural Bucegi, undeva lângă cabana Piatra Arsă?

Întrebarea și-ar putea găsi răspuns în faptul că autoritățile au primt aviz pozitiv de la administrația parcului că există un plan urbanistic general care ar permite acest lucru și bănuim că, în general, s-au înarmat beton cu documente și avize ministerile și/sau regionale ori județene, dată fiind sensibilitatea subiectului. Deja mai multe ONG-uri au anunțat un protest pentru a avertiza asupra riscului distrugerii muntelui. Dar, cu lege sau fără lege în mână (noi știm că uneori acestea se fac și-n interesul unor grupuri, haideți să le numim lobby), e imposibil să credem că habitatul platoului Bucegi va rămâne intact, că nu va avea de suferit, că speciile rare vor supraviețui invaziei umane etc. Deja observăm ce s-a întâmplat după ce s-a asfaltat drumul până-n creierii munților. Poluarea a afectat brazii, pășunea alpină s-a „înzestrat“ cu plastic, hârtii și urme de grătare... Bine, din punct de vedere turistic se poate să fie bine, o fi nevoie de dezvoltare. Și turistul va fi foarte mulțumit! Faptul că urcă până lângă Sfinx cu mașina, că are hoteluri unde să înnopteze, că se scaldă în piscine sau ia masa în aer pur, curat (cât de pur și curat va mai fi) e semn de dezvoltare și civilizare a țării! În fine, asta o va spune generația următoare, în niciun caz noi!

35% din suprafața parcului nu poate fi „atinsă“ de construcții

Înființat în 1974, Parcul Natural Bucegi se întinde pe o suprafață de 32.500 ha, pe raza județelor Dâmbovița, Prahova și Brașov. Mai mult de 60% din teritoriu este acoperit cu păduri. Rezervațiile naturale nominalizate în Legea nr. 5/2000, 14 la număr, ocupă 8.216 ha: Prahova - 4.997 ha; Dambovița - 1.575 ha; Brașov - 1.644 ha. Zona de protecție integrală și zona de protecție strictă, unde sunt delimitate 46 de elemente de patrimoniu natural al cărui management necesită măsuri speciale pentru asigurarea integrității acestora, ocupă 11.421 ha, reprezentând aproximativ 35% din suprafața parcului (zona de protecție strictă - 4.055,87 ha și zona de protecție integrală - 7.366,52 ha). În afară de acestea mai există zona de management durabil, pe 58,38 % din suprafață, și zona de dezvoltare durabilă, pe 6,48% din parc. Mai avem, apoi, 3.010 specii în flora sălbatică, din care 120 sunt incluse în „Lista Roșie a Plantelor Superioare din România“ ca specii rare, endemice, vulnerabile sau periclitate, 108 specii de păsări, 172 exemplare de cerb comun, 260 de căprior, 558 capre negre, 227 mistreți, 52 urși, 232 iepuri, 117 cocoși de munte, 30 lupi, 13 râși și 19 pisici sălbatice, 7 lacuri, stâncării, peșteri etc.

Construcții existente în parc

Legislația noastră nu permite omului intervenții în zonele stricte, integrate, rezervații științifice, iar cele de management durabil sunt limitative. Bun, ar spune unii, dacă până acum s-a construit, de ce nu am face-o și de aici înainte? În prezent, în suprafața parcului, unde sunt amenajate și 231 de trasee alpine, există mai multe tipuri de construcții: 42 de cabane, hoteluri, pensiuni, vile de vacanță și construcții civile; 14 baze sau refugii salvamont; 5 schituri sau mănăstiri; 5 relee și stații de radiocomunicații; 10 instalații de transport prin cablu și construcțiile aferente acestora; 20 de cantoane silvice, cabane, observatoare cinegetice; o amenajare pastorală; 4 construcții aparținând ministerelor Apărării și de Interne; 3 stații meteo; 15 captări de apă; 10 amenajări hidroenergetice plus construcții aferente; 2 cariere (piatră). Numai că Planul de management al PNB citează principalele amenințări: dezvoltarea turismului peste capacitatea de suport a patrimoniului natural; creșterea cantităților de deșeuri rămase în urma vizitatorilor; apariția unităților turistice netradiționale sau defectuos proiectate; apariția presiunilor generate de dezvoltarea excesivă a zonei Bran-Moieciu, Valea Prahovei, precum și datorită reamenajării DJ 713. Probabil că o fi bine să construiești în vârful muntelui, dar depinde ce și cum o faci.

Sau, ca să tragem concluzia, îl cităm pe primarul orașului Sinaia, Vlad Oprea: „Mi se pare total iresponsabil, pur și simplu o schimonosire a muntelui, și va duce la un haos, la fel cum s-a creat în multe alte zone în țară.“

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Călător prin Europa (II)

Moto: „Vinovată de căderea și tristețea ființei omenești nu este orânduirea socială, ci indiferența semenilor. Adevărata plagă care bântuie speța noastră nu sunt nici bolile, nici sărăcia, nici apăsarea celor slabi, ci numai singurătatea inconsolabilă a omului.“ (Tudor Vianu)

Autostrada

Autostrada, râvnit sector de drum, raiul șoferilor. Porțiunea românească, până la Nădlac, prefațează recitalul rutier maghiaro-austriaco-german. Șoferul conduce deconectat, necrispat, ferit de serpentine și evenimente nedorite. În plus, ea oferă perspective, obiective turistice. Tatabanya pasagerul poate admira marea statuie a păsării Turul, simbolul misiunii maghiare în lume. Vultur mitic, mesager divin, călăuză, memento și avertisment. Monumentul nu trece neobservat, cei aflați pe autostradă o pot admira în toată maiestatea, la fel de bine cum, la Szeged, Tisa ni se înfățișează împlinită și matură. Bazinul carpatic, spațiu sacrosant, nu-și propune să separe națiile, dar are acest vechi obicei. În plus, relieful montan n-are în plan misiuni istorice, civilizatoare. Nemții se manifestă exemplar pe șosele. Au și ei în trafic teribiliști. Procentul este însă nesemnificativ față de torentul de nesimțire și golănie care se revarsă în alte zone. De când am părăsit țara claxoanele nu mai lezează timpanul. Dispar ca prin farmec din trafic crisparea, șicana, insulta, ciomăgeala.

Lumea e destinsă, amabilă, îndatoritoare. În ciuda isprăvilor derbedeilor care au înspăimântat Occidentul, oamenii nu s-au radicalizat. Rezerve sunt, neamțul își asigură bicicleta de stâlp, e cu ochii-n patru. Rămâne însă suficientă seninătate. În plus, vremea e minunată, natura exultă, e primăvară și zvon de pace și prietenie. Motelul Paprika de la Hegyeshalom, localitate de frontieră cu Austria, este preferat și de români. Se predau contra cost lecții de găzduire. Locul e îngrijit, ca o grădină a Domnului. Camere spațioase, serviciu ireproșabil, sală de mese campestră, meniu entuziasmant, lume diversă, educată, conversații pașnice, ton molcom, abia perceput. Există, izolat, pâlcuri de neam prostie. Gălăgia, agitația sunt nelocuibile, deranjează, irită, trezesc inutil mâhnirea reținută a personalului. Tragem după noi tare nelocuibile, ne facem antireclamă. Dimineața e însorită la vechea vamă ungaro-austriacă, tulburată în răstimpuri de năvăliri. Temerile invaziei s-au estompat, teama rămâne activă. În Austria Inferioară, o colină susține, smerită, abația Melk. O redută a creștinismului. În Germania câmpurile fotovoltaice întovărășesc, la mică distanță, autostrada. Germania, țară lipsită de resurse, reconsi­deră energia ecologică, regenerabilă, și-o pune în valoare la scară națională, incluzând-o în sistemul său energetic. Pe acoperișuri, panoul solar este aproape nelipsit. Se captează bunăvoința astrului. Natura are prioritate. Masacrele forestiere, codrii decimați, rași pe-alocuri de-a dreptul, bușteni îngrămădiți în camioane în miez de noapte, paznici terorizați, schilodiți, complicități sunt aici fantasme, năluciri. Buștenii stau stivuiți la lizieră, docili. Lemnul nu se valorifică ilicit, nu tentează pe nimeni. Liziera e asigurată, în preajmă se înalță prevenitor un gard de protecție. Nimeni nu-și propune escalada. Legea-i lege, nu se mișcă-n front. Vâscul se înghesuie în coronamente și imită cuibul de păsări. Nu-i valorificat în piețe. Mauthausen, în apropiere, trezește amintiri. Oamenii uită experiențe trecute. Rău fac. Păduri cu arbori înalți, filiformi aleargă pe lângă noi. Au o fragilitate aparte, trădează o anume vulnerabilitate.

Arborii merită iubirea noastră. Să le-o oferim în schimbul statornicei lor prietenii. Câmpia austro-germană, picturală, migălite de artist, alcătuiește o vastă galerie de artă. Estetica etalată e involuntară, necăutată. Este, în fond, expresia structurii unui popor care face instrucție și cu neregularitatea firii, adaptând-o la firea sa francă, aplicată. La nemți detaliul nu este ceva minor, desconsiderant. Dimpotrivă. La lizieră sunt puse plăcuțe indicatoare care îndrumă și avertizează. Sălbăticia își pierde din inefabil și are privilegiul să rămână neatinsă, necosmetizată. O domnișoară ține morțiș să se fotografieze în iarba care acoperă câmpul până departe, la marginea pădurii. În acest fundal vivant, primăvăratec, ea pare o divinitate a pădurii. Pare că ar aparține dintotdeauna acelui tărâm renăscut. Se depășește astfel starea mediocră, parvenită, a vedetuței ipostaziată și apoi postată în gondolă, iaht sau în mall-urile din Dubai. Lumea are încă secrete, inefabil, profunzime. Nu e totul pierdut.

Windsheim

La Bad Windsheim, în Franconia, există un restaurant frecventat de localnici. Le Amfore se cheamă. Clienții sunt cuceriți nu numai de bucătăria italiană și de ambianța tipic peninsulară. Merită încercat un „cotoletto“. Localul este frecventat și după căderea nopții. Vârstnicii și-au rezervat aici, cotidian, locșoare tihnite, reconfortante. Dieta mediteraneană, se spune, garantează longevitatea. La o masă se reunește un grup exclusiv feminin, distins și destins. Doamnele sunt preocupate de o temă anume, preocupantă. Sau, pur și simplu, se bucură să fie laolaltă. Seniorii știu slăvi clipa așa cum se cuvine, redându-i demnitatea. Cucoanele nu privesc peste umăr, nu risipesc fard inutil. Se consacră exclusiv tainicei dezbateri. Lipsește elementul masculin, motiv de surâs și relaxare. La „Amfore“ poți citi gazeta locală, Windsheimer Zeitung, în paginile căreia s-a relatat deseori despre România. Serviciile aduse de ASB Bad Windsheim năpăstuiților de pe meleagurile prahovene sunt de notorietate în burg. La masă servește și o tânără bucovineancă din Suceava. Țara ar trebui să-și revendice expatriații, oriunde s-ar afla, și să le poarte de grijă.

Sorin BOCIOACĂ

  • Publicat în Turism

Cele mai vizitate locuri din România

Are Andrei Pleșu un editorial, se cheamă „Aștept să fiu contrazis!“. Nu știu unde și când l-a publicat, am dat de text în rețelele de socializare, în care spune, printre altele: „Alt miracol: avem o mare concentrare de «atracții turistice» și n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiștilor, așa încât ei să ajungă în fața frumuseților patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri și de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că «străinul» trebuie «jumulit». Asta cu jumulitul o puteți experimenta pe pielea dvs., chiar și ca turiști din interiorul țării. Nu la prețuri vreau să mă refer, ci la paradoxul acesta al nostru, «avem locuri, dar n-avem turism». E fix ca altă ciudățenie românească, «corupție fără corupți»“.

Adică, să nu cădem în extremă, în România se face turism, dar suntem foarte departe de a atinge dimensiunile unei industrii turistice, așa cum au – haideți să nu ne comparăm cu acestea – Franța, SUA, Marea Britanie, Spania, Germania, Grecia, Turcia și Croația. Sau Bulgaria, că tot suntem noi țări luate la pachet pentru orice în Europa. Adevărul este că nici nu avem cum măsura turismul, la câtă evidență gri o fi și pe-aici, cu locurile alea de cazare netrecute prin Fisc. Sau la câte case de vacanță sunt puse incognito la dispoziția amicilor proprietarilor. Ori la cât turism se face fără cazare. De aceea nu cred foarte mult în datele colectate de INS. Anul trecut scriam așa, utilizând date statistice: La nivelul anului 2017, turiștii români și străini au petrecut 27 de milioane de nopți în structurile de cazare. Destinațiile preferate au fost Bucureștiul și celelalte capitale de județ (10,341 milioane de înnoptări), litoralul Mării Negre (4,316 mil. ), stațiunile balneoclimaterice (4,204 mil.), stațiunile montane (4,178 mil.), alte localități, însemnând zonele unde se practică agroturismul (3,841 mil.) și Delta Dunării (0,210 mil.). Cele mai vizitate au fost zonele și obiectivele turistice din Regiunea Centru, Sud-Est și Bucureștiul. Sau, vorbind despre orașe/județe, București și județele Constanța, Brașov, Prahova, Suceava, Sibiu, Mureș, Cluj, Vâlcea, Bihor (peste un milion de nopți de cazare fiecare). Aceste date ne indică faptul că destinațiile turistice cele mai căutate sunt litoralul Mării Negre, Poiana Brașov, Predeal și Brașov, Valea Prahovei (Sinaia, Bușteni, Azuga), mănăstirile din nordul Moldovei și din Maramureș, Clujul și Salina Turda, Sibiu, precum și stațiunile balneoclimaterice din Vâlcea, Bihor, Mureș.

Dar foarte interesante sunt și statisticile realizate de diferite ONG-uri ori site-uri specializate. Și vă oferim numai trei exemple. Un clasament arată cele mai vizitate 8 locuri din România de turiștii străini, iar TOP-ul începe cu Castelul Bran și continuă cu Salina Turda, Biserica Neagră Brașov, Castelul Peleș, Sinaia, Sighișoara, mănăstirile UNESCO din nordul Moldovei, Transfăgărășanul și Delta Dunării.

Un altul desemnează cele mai spectaculoase destinații din România: Delta Dunării, Transfăgărășan, peșterile din Munții Apuseni, Salina Turda, Sarmisegetuza Regia, Mănăstirea Bârsana, Lacul Sf. Ana, Cheile Bicazului și Cimitirul Vesel de la Săpânța.

În fine, un tour operator consacrat clasează pe primul loc al celor mai vizitate obiective turistice Castelul Peleș, urmat de Castelul Corvinilor, Salina Turda, cetatea Alba Carolina și Transalpina.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Cascada Bigăr

Despre Cascada Bigăr mulți spun că ar fi cea mai frumoasă din lume, deși a devenit mai cunoscută începând cu anul 2010, atunci când a fost realizată o prezentare completă de presa turistică internațională. Ulterior, în 2013, The World Geography a realizat un top al celor mai spectaculoase cascade din lume, iar Bigăr s-a clasat pe prima poziție. Însă, chiar și așa potențialul turistic al acesteia nu a fost exploatat până în 2016, atunci când cu sprijinul unei companii multinaționale au început amenajările pentru a putea fi vizitată în cele mai bune condiții, iar din 2017 adună zeci de mii de vizitatori. Adevărul este că ai putea trece pe lângă această cascadă fără să o observi, cu toate că este situată în imediata apropiere a șoselei. Poți coborî de pe scări să o admiri, poți să mergi pe pod sau rămâne în locul special amenajat de deasupra ei. Este într-adevăr spectaculoasă, mai ales datorită vegetației peste care se scurge apa, de la o înălțime de 7 metri, în râul Miniș.

Un alt aspect care îi impresionează pe turiști este faptul că, imaginar, se află la Paralela 45 deoarece cascada este situată la jumătatea distanței între Ecuator și Polul Nord, iar panourile prezente vor aminti și acest lucru. Dacă ajungeți acolo vă recomand să urcați pe lângă pârâu, spre izvor, să admirați peisajele și să nu ezitați să urcați și în Grota Bigăr.

Așa cum poate era de așteptat, și despre această cascadă există diferite legende. Cea prezentată pe panoul de la fața locului ne prezintă poveste unei familii a cărei cea mai mare supărare era faptul că nu avea copii. Însă femeia visează într-o noapte o vrăjitoare care îi spune că, dacă va bea apă din acest izvor, va naște o fată căreia nu îi va fi permis însă să se îndrăgostească, altfel va muri. Copila crește, este admirată de toți băieții din sat, însă ea se îndrăgostește de Bigăr și atunci tatăl ei o închide în grota de deasupra izvorului. Fata se chinuie și plânge, iar strigătele ei sunt auzite de o vrăjitoare. Aceasta îi spune că singurul lucru pe care îl poate face este să-i transforme părul într-o cascadă pe care să-i curgă lacrimile, iar vuietul cascadei i-l va aduce pe cel iubit, dar nu vor putea trăi pe această lume împreună, ci el va trebui să moară în lacrimile ei, iar ea să moară împreună cu el pentru a renaște pe Tărâmul Regăsirii Dorului, acolo unde vor fi fericiți. Se spune că așa s-a și întâmplat, iar cascada de astăzi poartă numele flăcăului Bigăr.

Larissa SOFRON

  • Publicat în Turism

Cascada Cailor

Dacă despre cascada Bigăr mulți spun că este cea mai frumoasă din țară și poate că din lume, despre cascada Cailor știm sigur că este cea mai mare din România. Situată în imediata apropiere a stațiunii turistice Borșa, la altitudinea de 1.300 m, cascada Cailor oferă o priveliște de vis celor care o vizitează. Este unică deoarece apa curge pe un versant abrupt al Rezervației Piatra Rea, a cărui lungime este de circa 100 m. Liniștea pădurii este întreruptă doar de zgomotul apei ce cade din treaptă-n treaptă. Însă se spune că nu a fost dintotdeauna așa. Legenda locului face referire la pajiștile din această rezervație care erau odată locul ideal pentru stave, adică herghelii, devenind raiul cailor. Însă liniștea lor era tulburată de un urs, care însă nu avea sorți de izbândă în câmp deschis în fața unei herghelii, așa că  mereu căuta soluții pentru a-și asigura prada. Lucru care i-a reușit într-o noapte ploioasă, atunci când, se spune, ar fi luat prin surprindere caii, care au încercat să scape, dar au luat-o în direcția greșită și au căzut în râpa cascadei. De atunci oamenii locului au atribuit cailor mai toată zona – Muntele Cailor, Cascada Cailor, Podul Cailor, Izvorul Cailor fiind denumirile pe care le întâlnim astăzi.

Cum ajungi aici? Există două variante. Fie alegi să mergi pe jos, lucru pe care îl poți face pe traseele marcate, fie alegi să mergi până la pârtia din complexul turistic, acolo unde pleacă telescaunul, urci până la un anumit punct și de acolo mai mergi încă cel puțin 30 de minute până la cascadă. Recunosc că am ales a doua variantă, astfel am beneficiat de peisaje minunate și de o priveliște frumoasă asupra Borșei. După ce cobori din telescaun, te poți opri la stână să mănânci bucate tradiționale și o iei din loc spre cascadă. Drumul este amenajat, iar din loc în loc există băncuțe și mese. Zgomotul apei îți dă senzația că mai e puțin, însă vei avea un pic mai mult de mers până să te bucuri de măreția ei. E drept că după ce ai ajuns la poalele ei nu ai vrea să pleci prea repede, dar merită să urci pe lângă ea, pentru că și de sus peisajul e minunat.

Larissa SOFRON

  • Publicat în Turism

Fundata - locul de vis pentru turiștii care vor să scape de agitația orașelor

Un record al comunei Fundata – Brașov, poziționată la granița cu județul Argeș, pe culoarul Rucăr-Bran, este sigur: localitatea este situată la cea mai înaltă altitudine din țară, 1.360 m. Un alt record statistic se referă la faptul că așezarea a primit, în 1973, alături de altele 13 din țară, statutul de „sat turistic“, într-un experiment al turismului din acele vremuri. Unii spun că primul sat turistic din România ar fi Șirnea (Fundata), declarat astfel încă din 1968. De aici înainte însă impresiile sunt împărțite, de la vizitator la vizitator: unii sunt încântați de peisajul absolut fermecător, alții sugerează că vacanța le-a fost coșmar din cauza câinilor lăsați liberi pe ulițe sau dealuri; unii sunt interesați de traseele turistice din Parcul Natural Bucegi sau de drumețiile din Piatra Craiului, alții spun că n-ar fi prea multe soluții de petrecere a timpului liber; unii găsesc pensiunile confortabile, alții se plâng că n-ar avea, știm și noi, piscine... Una peste alta, Fundata este un loc fascinant ca peisaj, se adresează mai degrabă iubitorilor de natură, nu și celor care caută luxul și clar se încadrează la turismul rural.

„La Târgul de două țări“

La Fundata se poate ajunge pe Drumul Național 73 dinspre Câmpulung, pe ruta Valea Mare Pravăț – Dragoslavele – Rucăr – Dâmbovicioara – Fundata sau, dinspre Brașov, pe DN 73, ruta Râșnov – Tohanu Nou – Bran – Moeciu de Jos – Drumul Carului – Fundata. Spre satul Fundățica există traseul prin Fundata, pe DJ 730A, iar în cătunul Șirnea, drumul de acces este DJ 730, care se bifurcă din DN 73 fie între Fundata și Drumul Carului, fie la Podul Dâmboviței. Comuna are trei sate, Fundata, Șirnea și Fundățica, numărând 464 de locuitori, potrivit recensământului din 2011. Tradiția turistică este, cum spuneam, veche, iar mărturie stă Muzeul Etnografic „Nicolae Frunteș“ din Șirnea, loc unde profesorul de biologie care a dat numele așezământului cultural a adunat, acum cinci decenii, obiecte tradiționale din zonă, iar astăzi aici are loc un festival denumit „Între tradiții și Zilele Olimpice“, cu sărbători dedicate, rând pe rând, nopților de Sânziene sau tradiției locale „măsura laptelui“, ultima plecând de la cea mai veche meserie a locului, oieritul. Ca atracții care țin de rememorarea obiceiurilor, în Fundata mai au loc evenimente precum Nedeia Munților, denumită în trecut „târg de două țări“, aluzie la faptul că așezarea era chiar la granița de altădată dintre cele două provincii românești, sau „Festivalul de reconstituire istorică“, rezervat luptelor din Primul Război Mondial din Pasul Giuvala.

9 trasee turistice accesibile drumeților neînvățați cu muntele

În toate cele trei sate s-au construit 47 de unități de cazare turistică, cu peste 600 de locuri, condițiile fiind dintre cele mai bune, mare parte dintre acestea dispunând și de bucătărie proprie. Adevărata comoară însă o reprezintă natura. Chiar și fără deplasări în Bucegi sau Piatra Craiului, șederea în oricare dintre cele trei sate înseamnă un câștig pentru turiștii care caută liniște, priveliști rare înspre munți, poieni și fânețe naturale pline cu floră spontană, dimineți cu rouă, susurul apei de munte, cărări neumblate prin văi, crânguri etc. În plus însă, în apropierea localității Fundata se pot vizita numeroase obiective naturale: Parcul Național Piatra Craiului, trasee în Piatra Craiului, Prăpăstiile Zărneștilor, Cheile Moieciului, Cheile Grădiștei, Rezervațiile naturale La Chișătoare, Peștera și Cheile Dâmbovicioara, Peștera cu lilieci din satul Peștera, Barajul Pecineagu, Lacul Vidraru etc. În anul 2016, Centrul de Ecologie Montan a inaugurat 9 trasee ecoturistice în Poarta Carpaților, toate însumând 100 km, însă important este că ele sunt accesibile oricărui turist, ruta neavând niciun grad de periculozitate.

Maria Bogdan

  • Publicat în Turism

Ținutul Pădurenilor din vatra dacilor de odinioară

Poate că Ținutul Pădurenilor nu ar fi devenit atât de cunoscut dacă n-ar fi fost Drăgan Muntean să-l cânte. Să-l cânte și să-l ducă în lume. Cu port, tradiții, obiceiuri. Scrieri despre această parte a Hunedoarei există din timpuri străvechi, mulți dintre vizitatorii de vază fiind de-a dreptul fermecați nu musai de frumusețea locurilor, cât de faptul că ar fi fost și este cea mai originală, unitară și mai conservatoare zonă etnofolclorică din România.

Numele a fost atribuit de vecinii din Țara Hațegului pentru faptul că din oricare parte ai merge în Ținutul Pădurenilor se trece printr-o pădure. Localnicii din Bătrâna, Bunila, Cerbăl, Ghelari, Lelese, Lunca Cernii și Toplița susțin că ei s-au așezat aici pe o vatră dacică, argument susținut de apropierea de capitala Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa și de momentul retragerii în inima munților a înaintașilor noștri, în vremea războaielor romane. Izolarea geografică a făcut pesemne ca locuitorii să-și păstreze graiul, portul și meșteșugurile chiar până în zilele noastre.

Meșteșug și port popular

Pădurenii sunt recunoscuți pentru prelucrarea artistică a metalelor neferoase (podoabe femeiești purtate în jurul taliei, precum cheile pe chici, bălții, lănțișoare cu chei și inele, zalele) și a lemnului (codorii de bici, mosoare de ținut arnici, mânere și teaci pentru cuțitele purtate de bărbați la chimir, piesele din lemn de la cimpoi). De departe însă cea mai mare nestemată a pădurenilor rămâne portul popular. Bărbații purtau cămașă lungă până la genunchi, izmene albe, laibăr (haină scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci) din pănură albă, tolobonii (ciorapi tot din pănură albă) și opinci cu gurgui înalt, din piele groasă de vită. Portul femeiesc diferă în funcție de sezon și statutul social: fetele nemăritate umblau vara cu capul descoperit, iar iarna se legau cu un batic din cașmir colorat; femeile căsătorite aveau întotdeauna un batic alb sau, la sărbători, puneau ceapsa (o bonetă neagră, brodată) de care era prinsă, în dreptul conciului, „cârpa lungă“ până la genunchi, petrecută la spate pe sub pieptar. Costumul era completat de o mulțime de bijuterii din cositor, alamă sau bronz, puse în jurul taliei.

Cântecul popular

Gândindu-ne la cântecul purtat prin toată România de Drăgan Muntean, născut în Poienița Voinii, trebuie să spunem că a avut un înaintaș demn, corul „Muncă și lumină“ de pe lângă biserica ortodoxă din Ghelari, care a ajuns să concerteze chiar Radio București ori la Ateneul Român. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, muzicienii de aici au făcut turnee și au cântat prin spitalele militare, pentru a alina suferințele răniților.

Pădurenii, în zilele noastre

Astăzi, vizitatorii sunt cuceriți de alte și alte unicate: drumul și biserica din marmură (de Rușchița, din Caraș-Severin, recunoscută internațional) de la Alun, biserica nouă din Ghelari, considerată a fi cel mai mare lăcaș ortodox din spațiul rural românesc, Casa memorială „Drăgan Muntean“, din satul Poienița Voinii, Festivalul folcloric „Drăgan Muntean“, de la Ghelari, bisericile din lemn de la Alun (monument istoric, secolul al XVII-lea), Bunila (1903), Bătrâna (1780), Feregi (secolul al  XVII-lea), Poienița Voinii (1805), Lăpugiu de Jos (1765), Teiu (1788) etc., sărbătorile tradiționale ale zonei (nedeile, măsuratul laptelui, ieșitul în țarină), pădurea cu castani comestibili și arborii de lalele din Ghelari, grotele naturale din Alun, ansamblul rural Bunila, grota „Biserica fetelor“, furnalul de la Govăjdia, situl „Valea Caselor“, din Ghelari, zona de agrement a lacului Cinciș etc. Dar la fel de căutate sunt și traseele tematice din ariile protejate Rusca Montană, Lacul fosilifer Lăpugiu de Sus și Cheile Cernei, sit de importanță comunitară inclus în rețeaua ecologică europeană „Natura 2000“. Tot ceea ce vă putem sfătui este să vă abateți prin Ținutul Pădurenilor, înainte de a lua calea Europei, fie și numai pentru a admira întâi și întâi nestematele de acasă...

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Comuna Cârlibaba, și pe harta turismului de iarnă

Comuna suceveană Cârlibaba a fost până nu de mult un loc preferat pentru turismul montan în sezonul primăvară – vară – toamnă, iar de la sfârşitul anului 2017 este tot mai căutată şi în timpul iernii. Amplasată într-un loc superb, cu multă zăpadă, între crestele munţilor împăduriţi cu brazi falnici, pârtia Măgura aşteaptă să fie descoperită de pasionaţii de sport.

Comuna Cârlibaba, situată pe drumul dintre Maramureş şi Bucovina, se întinde pe 27.400 ha, fiind cea mai mare unitate administrativ-teritorială din judeţul Suceava. Este încadrată de o serie de culmi ce depăşesc 1.600 m: Ţapul Mare, Muntele Măgurii, Muntele Căturii şi Stânişoara, fiind locul preferat pentru drumeţii, turism ecvestru sau ciclism montan. Este una dintre localităţile de pornire în drumeţie spre Parcul Naţional Munţii Rodnei, Rezervaţia geologică „Piatra Ţibăului“ şi Lacul glaciar „Lala“. Localitatea a devenit unicat în Bucovina pentru că are cel mai lung sezon de schi.

În anul 2004 aici s-a făcut o pârtie de schi, al treilea domeniu schiabil din judeţul Suceava, după Vatra Dornei şi Câmpulung Moldovenesc, satul aşezat de-a lungul  văii Bistriţei Aurii fiind foarte căutat pentru că doar aici şi la Vatra Dornei existau instalaţii de transport pe cablu. A urmat construcţia unei piste de sanie de nivel mondial, pe care, în anul 2012, s-a desfăşurat a treia ediţie a Naţionalelor de sanie pe piste naturale, dar care a avut o viaţă scurtă, la fel ca pârtia de schi.

Cârlibaba, una dintre alegerile împătimiţilor sporturilor de iarnă

partie carlibaba

După aproape 10 ani în care a lipsit din lista specifică sporturilor de iarnă, pârtia din Cârlibaba a reintrat, la sfârşitul anului 2017, în atenţia iubitorilor de schi. Gabriel Bujor, un împătimit al sporturilor de iarnă din Cârlibaba, a cumpărat pârtia din satul natul de la fostul proprietar şi a început să investească, astfel încât în sezonul 2017-2018 pârtia Măgura, cu o lungime de 1.100 metri şi o diferenţă de nivel de 207 m, a devenit funcţională. Teleschiul, cu o capacitate de 410 persoane pe oră, parcarea generoasă, de peste 400 de locuri, şi o pârtie pregătită zilnic cu ajutorul unui ratrack modern au fost punctele forte care au readus împătimiţii schiului aici. După un an de muncă şi investiţii, din această iarnă turiştii au la dispoziţie o pârtie impecabilă, cu zăpadă artificială realizată cu ajutorul tunurilor pentru zăpadă.

„Nu este greu să administrezi o asemenea investiţie dacă există un pic de pasiune, de plăcere pentru sportul acesta. În momentul de faţă pot spune că încercăm să facem un lucru cât se poate de bun şi când spun asta mă bazez pe feedback-ul din partea celor care vin aici – turişti, schiori, iubitori de munte. Semnalele sunt bune, dovadă că pârtia este plină.

Există un centru de închiriere echipament, vorbim de schiuri, clăpari, beţe. În momentul de faţă nu avem plăci de snowboard, dar în viitor sperăm să ne organizăm şi din acest punct de vedere. Vrem să ne dezvoltăm, planuri sunt foarte multe, dorim să montăm în zonă un telescaun pentru că spaţiul ne permite şi am spori un pic confortul schiorilor. În afară de asta sunt foarte multe de făcut“, ne-a spus Gabriel Bujor, administratorul pârtiei din Cârlibaba. Intenţia administratorului este să realizeze şi o instalaţie de nocturnă pe pârtie. Dacă va reuşi până la sfârşitul anului, în viitorul sezon se va putea schia până seara târziu.

Dragostea de schi a determinat o familie să amenajeze o pârtie

Gabriel Bujor a făcut schi de performanţă, clasându-se pe locul V la nivel naţional, iar soţia sa, Simona, a fost vicecampioană naţională la sanie pe pistă artificială. Împreună au urmat un liceu sportiv, apoi un club sportiv şi de aici a pornit dragostea pentru sporturile de iarnă, care a fost transmisă şi fiicei lor, Raluca.

„Fiind iubitori de schi, întotdeauna am avut sentimente ciudate când ştiam că trebuie să mergem în străinătate ca să schiem. Dragostea pentru acea pârtie care era în Cârlibaba ne-a determinat să luăm legătura cu proprietarul şi să ne implicăm. Cel mai puternic impuls l-am avut din partea fetei care a fost îndrăgostită de mic copil de această pârtie. Aici a învăţat să schieze şi de fiecare dată când auzea discuţii despre aceasta spunea că trebuie să facem ceva cu pârtia, trebuie să găsim pe cineva să facă ceva cu ea. Până la urmă am hotărât să fim noi cei care să investim aici. Fiica noastră, Raluca, a devenit omul de bază, se implică în educaţia schiorilor, în organizarea pârtiei şi în tot ceea ce ţine de pârtie. Asta înseamnă că această pârtie se va bucura de o viaţă lungă, având în vedere că urmaşii iubesc sporturile de iarnă şi se implică în modernizare“, ne-a asigurat Gabriel Bujor.

G carturile, primele pe o pârtie din România

La baza pârtiei a fost amenajat un mic „apress-ski“ bar, unde se pot bea vin fiert, ceai fierbinte sau o afinată bucovineană ori se pot servi gustări calde, toate pregătite de Simona. Tot acolo este şi un spaţiu de unde se pot închiria echipamente de schi.

„Am amenajat o cabană a schiorilor; este primul lucru la care ne-am gândit. Am vrut ca schiorii să poată servi o gustare sau băutură caldă, să aibă toalete curate, cu apă curentă. Când avem vreme frumoasă stăm la terasă, la soare, şi ne bucurăm de frumuseţile muntelui. Când ninge și este frig schiorii trebuie să se adăpostească aici. Pe viitor sperăm să ne dezvoltăm şi cu aceste servicii de alimentaţie publică“, ne-a spus Gabriel Bujor. Ca element de noutate, pentru prima oară pe o pârtie din România, la Cârlibaba găsim de la începutul lunii februarie noua generaţie de G carturi Wodl Downhill Cart. Sunt carturi pe schiuri, acţionate gravitaţional, fără propulsie, fără motoare, foarte comode şi plăcute şi care produc multă adrenalină la coborâre.

„Se urcă cu linia de teleschi şi, chiar dacă nu sunt schiori, cei care sunt pe G cart pot să se bucure de zăpadă prin alunecare fără schiuri. Această activitate în Austria şi Elveţia este o afacere foarte mare, ajungând la 20 de milioane de euro anual, dar în România este ceva nou. Încercăm să vedem care este impactul în ţara noastră şi, dacă au căutare, ne vom extinde şi pe acest segment“, ne-a spus Gabriel Bujor.

Familia este echipa care administrează pârtia

Raluca Bujor, monitor de schi atestat, este absolventă a Facultăţii de Istorie şi Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, specializarea Studii de Securitate, în prezent continuând calificarea profesională prin studii juridice la Facultatea de Drept din cadrul aceleiaşi universităţi. Schiază de la vârsta de 5 ani, iar pârtia din Cârlibaba s-a născut şi din dorinţa ei de a practica sporturi de iarnă, iar în week-end şi în timpul vacanţelor este cel mai căutat monitor de schi. Raluca este pe pârtie de la ora 10,00 până la 17,00, dar de cele mai multe ori ajunge mai repede şi pleacă când îşi termină treaba. Este foarte îndrăgită de cei mici, care de la o vârstă fragedă vor să schieze.

„Îmi place foarte mult să schiez şi sunt foarte implicată în ceea ce fac. Sunt încântată să văd că toţi cei care lucrează cu mine schiază foarte bine. Sofia, un copil de 2 ani şi 8 luni, a fost o provocare pentru mine să o învăţ să schieze şi am reuşit după multe ore de muncă. A fost o satisfacţie enormă când am văzut că schiază singură. Îmi doresc mult să rămân acasă, să dezvoltăm această afacere, să fim sănătoşi şi să prosperăm aici. Atât timp cât suntem în familie, facem o muncă foarte bună împreună şi muncim toţi vor ieşi lucruri bune“, ne-a spus Raluca Bujor.

O pârtie de schi într-un sat înseamnă dezvoltarea localităţii

La Cârlibaba lucrurile s-au schimbat din 2017, după ce un investitor privat a decis să amenajeze o pârtie de schi. „O pârtie în mediul rural înseamnă dezvoltarea zonei. În primul rând când ai un asemenea obiectiv în localitate nu poate fi decât benefic pentru că atragi un număr mare de turişti, promovezi zona, localitatea, aduci venituri atât pentru localnici, care dezvoltă mici activităţi pe lângă pârtie, cât şi pentru buget, înseamnă investiţii pentru confortul turiştilor.

Pe viitor, odată cu dezvoltarea pârtiei, sper să apară trei – patru pensiuni sau poate chiar un hotel. Nu vreau să fiu modest, dar pârtia din Cârlibaba este una dintre cele mai frumoase pârtii din judeţul Suceava, este la cea mai mare altitudine, sosirea fiind la peste 1.100 metri. Cu sprijinul Ministerului Turismului vrem să realizăm o instalaţie de telescaun, iar în momentul în care tele­scaunul va fi funcţional vom avea una dintre cele mai lungi pârtii din Moldova, de 3.170 metri“, este de părere Gabriel  Danciu, primarul comunei Cârlibaba.

Silviu Buculei

  • Publicat în Turism

Telega, o localitate care a ratat șansa de a crește turistic

Astăzi am să fiu turist, nu jurnalist. Care-i diferența, mă veți întreba? Un turist nu este interesat de autorități, un jurnalist întreabă și vorbește cu ele. Iar eu n-am avut dispoziție să-i chestionez pe cei de la primărie în legătură cu destinul localității. Așa că vă invit într-o călătorie ca de la turist la turist în comun Telega-Prahova. Iar ca persoană neutră am tras concluzia că așezarea a ratat șansa de a deveni zonă turistică, deși avea resurse și argumente solide s-o facă.

De la Câmpina la Telega e cale de 8 km. 10 minute cu mașina. Bine, se poate ajunge și din alte direcții, dar am indicat traseul cel mai lesne de găsit: DN1 București-Brașov, dreapta Câmpina și apoi Telega, pe Calea Doftanei. Înainte vreme aici era o tabără de elevi și un soi de ministațiune balneoclimaterică, alternativă la mult mai cunoscuta stațiune Slănic-Prahova. Erau parcă două lacuri sărate, formate în minele (ocnele) de sare de altădată, dar unul a fost înghițit de alunecările de teren prin anii ’98, poate 2000. Al doilea a trecut prin chinurile tranziției, ajungând, în final, în mâinile unui om de afaceri care a încercat marea cu sarea, dar nu a reușit foarte mult să facă din loc o atracție 100% turistică. Însă lacul este frecventat de o anumită categorie de turiști, a fost amenajat, i s-a dat cumva o față comercială, dar, dacă mă întrebați pe mine, n-am găsit, vara, acel ambient care să-mi ofere confort interior.

În timpul comunismului, aici era și o tabără de copii, unde erau cazați cam 2.500 de elevi/sezon. Bineînțeles că totul s-a dus de râpă. Și n-am înțeles de ce. Sau da: ea a aparținut ori aparține de Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Prahova, dar aceasta este o instituție „pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață“. Adică n-a făcut nimic, pesemne nici n-are putere, se mulțumește să găsească scuze și să gestioneze... paragina. Și mai există încă fosta închisoare Doftana. Nu? Vă vin în minte ritmurile: „Sună toaca prin toată Doftana,/ Strig-o mare de voci răgușit,/Este una și-aceeași șicană,/Cineva este iar schingiuit.“ Era imnul patriotic cântat de elevii din tabără, dar nu cu gândul la ocnașii de demult (aici erau închiși, prin anii 1895-1930, cei mai răi dintre infractori, care erau duși la muncă în minele de sare, unde mulți dintre ei au dispărut), ci la Nicolae Ceaușescu, închis și el la Doftana o perioadă. De fapt, temnița devenise una politică, unde legionarii i-au închis pe comuniști, iar comuniștii pe legionari! Aici se spune că au fost încarcerați legionarii Zelea Codreanu, Horia Sima, comu­niștii Gh. Apostol, Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Botnăraș, ba chiar și pastorul Richard Wurmbrand, autorul unor volume foarte citite: „Cu Dumnezeu în subterană“, „Dacă zidurile ar putea vorbi“, „Predici din celula singuratică“ etc.

Ei bine, locul nu mai este de mult muzeu (a fost până prin ’94-’95), dar îți dă mari fiori. Și nici nu știi bine de la ce vine starea asta: de la șerpăria din exterior (locul este vraiște, complet neîngrijit) sau de la interiorul acela sumbru, celule de 1/1 m, unde s-or fi impregnat sentimentele de groază ale celor schingiuiți... Ideea este că închisoarea asta putea cumva să fie exploatată turistic. Dar au fost atâtea și atâtea proiecte – să fie realizat un azil de bătrâni, ba chiar un hotel în care doritorii să încerce senzații tari – încât până la urmă s-a ales praful. Cum la fel cred că este praf și șansa autorităților de a dezvolta această așezare prin turism.

Maria Bogdan

  • Publicat în Turism

Un alt fel de... turism

Dacă ați avea curiozitatea să răsfoiți strategiile de dezvoltare ale celor 3.282 de unități administrativ-teritoriale din România veți avea surpriza să constatați că 70-80% dintre localități au indicat turismul printre soluțiile salvatoare care să asigure progresul localității. Nu că România n-ar avea o zestre naturală de invidiat – poate nu valorificată la întregul său potențial –, dar să crezi că în fiecare sătuc se naște un izvor de prosperitate grație turismului e un pic exagerat. Pesemne a fost o „directivă“ pe care primarii s-au grăbit s-o transpună în documente, ca pe vremuri. Sau poate unii chiar cred că se poate dezvolta o industrie a turismului pe lângă un singur obiectiv istoric sau natural. Sau pe lângă... nimic! Ori, fiindcă există și acest aspect, deși potențial există, unele autorități nu sunt realmente ajutate!

Fost centru pomicol...

turism bust burebista magurele

Comuna Măgurele din Prahova are o economie bazată în mare parte pe agricultură. Cândva era un centru pomicol de referință pentru județ, dar totul s-a isprăvit odată cu lichidarea stațiunii de cercetare și cu defrișarea unor suprafețe însemnate de livadă. Obiective turistice nu sunt, cadrul natural este unul specific zonelor de deal, dar nu din cale afară de spectaculos. În urmă cu câțiva ani, aici a fost dezvelit un bust a lui Burebista și a fost amenajat un izvor, botezat chiar așa,  „Fântâna lui Burebista“. Nici nu se știe dacă vreodată locurile au fost străbătute de regele dac. În anul 1932, e drept, aici a fost descoperită o parte dintr-un tezaur dacic aflat, în prezent, la Muzeul Naţional de Istorie a României, dar câtă legătură a avut acesta cu Burebista nu se cunoaște. Ei bine, între acest izvor și un altul de pe deal, denumit „Fântâna rece“, autoritățile și-au propus să amenajeze un drum, cu plecare chiar din șoseaua de mare tranzit București – Ploiești – Văleni – Cheia – Brașov. Iar la „Fântâna rece“, loc descris ca fiind de un „pitoresc aparte“, se va amenaja o zonă de agrement, cu spații de campare, pentru, cităm, „dezvoltarea turismului, a mediului de afaceri, crearea condițiilor optime de petrecere a timpului liber“. Un alt proiect se referă la amenajarea unei exploatații piscicole pe sau lângă râul Teleajen, care are un scop similar, de „dezvoltare a turismului și a pescuitului sportiv“. Și-acuma, fie vorba între noi, se poate face turism doar cu atât?

Peisaje de vis

turism chilii rupestre tataru

Mai multe șanse ar avea comuna Tătaru, dar localitatea este una mică, fără resurse financiare, și nu este foarte mult sprijinită nici de autoritățile județene. Pentru cunoscători, aici se produce cel mai bun strugure de masă din soiurile vechi (Coarnă neagră și albă, Afuz Ali), iar localnicii practică o metodă doar de ei cunoscută de păstrare naturală a acestora peste iarnă. Ca resurse turistice, Primăria Tătaru a indicat câteva obiective, unele unice în Prahova (chiliile rupestre): Schitul Rupestru „La Chilii“, amplasat pe Valea Sărățica, în extravilanul satului Podgoria, monument de arhitectură de valoare națională, datând de la sfârșitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea; rezervele geologice și geomorfologice „Vulcanii noroiși inactivi“, situați la sud-est de satul Podgoria, în suprafață de 1,56 ha; rezervația naturală peisagistică „La Chilii“ (chilii săpate în stâncă), în suprafață totală de 0,315 ha; ruinele fostei biserici din satul Tătaru (curtea bisericii), datând din secolului al XIX-lea; Vârful Ciortea, sat Tataru. Mai trebuie spus faptul că localitatea este situată într-un peisaj chiar de vis; însă cu toate acestea nu credem să fie 70-100 de turiști/an care tranzitează zona. Și este păcat, fiindcă bazele pentru crearea unui turism, fie el și de week-end, ar fi! Dar, cum spuneam, comuna nu este sprijinită financiar după cum ar merita!

O zonă favorizată financiar...

turism ruinele conacului Draghici Cantacuzino Magureni

Spre comparație, comuna Măgureni, favorizată financiar chiar de la nivel central, grație implicării unui deputat care a fost ministru în trei cabinete și vicepremier în două, ar avea și infrastructură și câteva obiective istorice pentru a pătrunde cât de cât pe piața turismului (comuna dispune și de un centru de informare turistică). Deocamdată însă nu a făcut acest pas. Ca infrastructură, localitatea are drumuri asfaltate în proporție de 95%, rețea de gaze ce acoperă toate satele, alimentare cu apă (100%), iar în prezent se lucrează la rețeaua de canalizare și stația de epurare a apelor uzate. Cândva, pe râul Prahova existau zeci de vărării (cuptoare de ars calcarul pentru obținerea varului), dar între timp acestea au dispărut. Ei bine, imaginați-vă că îndeletnicirea aceasta chiar putea constitui o atracție turistică. Și o spune cineva care a asistat la câteva șarje, iar meșteșugul în sine este absolut fermecător! Bine, e și poluant, dar tot vrăjit ești asistând la o practică veche de peste 100 de ani. În fine, ca monumente de interes național sunt consemnate: Biserica „Sf. Treime“ Măgureni, construită în 1674 de Păuna, soția lui Drăghici Cantacuzino și fiii lor Pârvu, Constantin, Șerban și Grigoraș, cu picturi realizate de Pârvu Mutu între anii 1693-1694, pe cheltuiala lui Șerban (Bănică) Măgureanu;  ruinele conacului Drăghici Cantacuzino-Măgureanu, cu case boierești construite în stil bizantin începând cu anul 1666, lucrările fiind terminate în 1671 de către soția Păuna și fiul lor Pârvu; traseul turistic „3 cișmele“, cu zona de drumeții Ruda (se întinde inclusiv pe teritoriul comunei Poiana Câmpina), construite de Cantacuzini de-o parte și de alta a dealului Ghimelia.

...alta „defavorizată“

turism Biserica Trei Ierarhi Filipestii de Pădure

Filipeștii de Pădure, fostă localitate industrializată în perioada comunistă, declarată ulterior zonă defavorizată, după închiderea minelor și a fabricilor, statut care i-a permis o oarecare dezvoltare economică, aspiră și ea la turism. Infrastructura este foarte bine pusă la punct: drumuri asfaltate – 100%, gaze – 90%, apă – 100%, canalizare – 90%. Autoritățile enumeră câteva resurse de care s-ar putea lega în varianta în care chiar ar dori să pună în practică ideile turistice măcar la scară mică: Biserica „Trei Ierarhi“ (1688), monument istoric și de artă veche bisericească, ctitorită în anul 1688 de către Bălașa Matei Cantacuzino și fiul său, spătarul Toma Cantacuzino. Lăcașul păstrează și azi arhitectura și picturile originale. Picturile au fost realizate de vestitul „zugrav“ Pârvu Mutu, cel care realizează și icoanele care împodobesc catapeteasma; ruinele conacului Matei și Toma Cantacuzino – monument istoric de arhitectură de interes național, construit între anii 1680-1690; galeriile minei Filipeștii de Pădure; Castrul Roman Dealul Filipeștilor. Dar... trebuie să spunem că autoritățile nu s-au dat peste cap să pună în valoare toate aceste obiective. De exemplu, ruinele conacului Matei și Toma Cantacuzino sunt ascunse între sediile primăriei și ale liceului de un zid înalt, încât nici nu ai cum să vezi ce este în interior. Pesemne așa ceva s-ar numit conservare...

Maria Bogdan

  • Publicat în Turism

A lăsat în urmă Londra pentru un cătun din Apuseni

Se întâmplă ceva. Peste tot în lume. Are loc un fel de trezire a conștiinței umane. Oamenii încep să renunțe la aparențe, la bogățiile materiale, părăsesc marile orașe și aleg în schimb o viață retrasă, petrecută într-un soi de înțelegere și contemplare a propriului suflet și a Universului. Cei care aleg acest drum nu se mai întorc la viața de dinainte. După câțiva ani petrecuți într-una dintre cele mai moderne metropole ale lumii, Londra, Andy Hertz, cel a cărui poveste o să v-o spunem, a ales să fie liber. Și libertatea, pe care nu și-o închipuise niciodată așa cum a trăit-o în ultima vreme, a găsit-o în Munții Apuseni, într-un cătun din comuna Buceș, județul Hunedoara. Acolo unde ceasul deșteptător nu sună niciodată pentru că bucuria de te trezi cât mai devreme activează în interiorul tău cea mai sigură alarmă.

Acasă în munți, într-o căsuță de lemn

Andy este un tânăr de 34 de ani, născut în Săvârșin, la limita dintre oraș și sat, într-o gospodărie mică, cu o pisică și un câine, iar povestea lui este excepțională prin faptul că a avut puterea de a renunța la toate promisiunile lumii civilizate.

Pentru el gratiile coliviei aurite în care mulți dintre noi trăim s-au deschis în fața unei lumi de basm. O lume plăsmuită din munți sălbatici peste care soarele răsare și apune de fiecare dată în nuanțe diferite. Pentru acești munți a părăsit Anglia, a renunțat la cariera sa și la beneficiile materiale pe care i le aducea. Andy a înlocuit confortul vieții moderne, care pe mulți dintre tineri îi îndeamnă să renunțe la sine și la libertate. Prin alegerea de a se muta la țară spune că a devenit un om liber.

„În Londra, în fiecare dimineață priveam pe geam către cerul gri de acolo, gândindu-mă la cum o fi acasă? Cât de verde o fi iarba și cât de albastru o fi cerul în România? Mi-a fost atât de dor de țară în fiecare zi, deși în Londra n-am dus deloc o viață plictisitoare.“ Reîntors în România pentru a-și petrece un concediu prelungit, a descoperit o viață nouă în Munții Apuseni.

„Inițial am gândit această reîntoarcere ca pe un concediu de un an, fără să știu că această joacă va deveni un mod de viață. Viața mea calculată, plănuită, gândită, așteptată, lăudată, râvnită era pe cale să se transforme exploziv. Mi-am ascultat inima și bine am făcut! După îndelungi căutări prin județul Hunedoara, am descoperit satul și casa în care trăiesc acum. Am găsit aici oameni frumoși și deschiși care mă văd ca pe unul de-al lor. Și natura cu toată liniștea ei care mă chema de atâta vreme. Înainte să vin nu credeam că este posibil să trăiesc astfel, într-o căsuță de lemn aflată într-o lume verde, în munți, și să o numesc acasă. În Londra stăteam ca să fac bani, acum fac bani ca să pot sta aici și să mă bucur de acest loc. E o diferență colosală între cele două tipuri de abordare.“

„Unii înțeleg, alții nu sunt pregătiți să înțeleagă“

apuseni IMG 6602

Surprinzător pentru unii sau de neînțeles pentru alții, Andy spune că abia după ce a renunțat la tiparele convenționale de existență a început să trăiască cu adevărat.

„Mă simt cu adevărat viu! Niciun job, carieră, ori salariu nu mi-au oferit asta. Am învățat sau am reînvățat aici lucruri care valorează mai mult decât banii! A fost ca intrarea într-o lume de basm. Fiecare lucru făcut pentru casa mea din Apuseni a fost o bucurie pentru că mediul și viața aici sunt de așa natură încât te fac fericit. Mă bucur de simplitate și, chiar dacă sunt multe de făcut, toate se fac și se aranjează așa cum trebuie. Aici am cunoscut oameni calzi și calmi, am cunoscut un mod nou de viață și ritmul ei lent. Lucrurile se întâmplă la un nivel mult mai profund, iar bucuria de a face treburi mărunte sigur că se leagă și de spiritualitate. Conectarea cu Universul nu se poate face în goană, ci în liniște și pace. Nu poți înțelege natura atunci când ești rupt de ea. Nu te poți cunoaște și înțelege atunci când fugi de tine și te amesteci cu oameni stresați, alergi printre mașini și trenuri, respiri un aer poluat, iar mintea îți este plină de reclame publicitare, reduceri, claxoane, știri... în general gălăgie. Aici la țară tot ceea faci ține de spiritual, chiar dacă nu gândești asta. Omul aici are bucuria de a se uita zile în șir la munca pe care a făcut-o cu bucurie, așa cum Brâncuși își admira opera fumând pipă. Unii înțeleg, alții nu sunt pregătiți să înțeleagă“, mărturisește Andy.

Mutat la țară – Viața fără ceas

Toate marile aglomerări urbane transformă omul și îl dezumanizează, spune Andy, dar viața în liniștea munților te purifică. „Știți, unii cred că mutându-mă la munte m-am rupt de lume. Dar, în realitate, legăturile puține și fragile de la oraș s-au transformat aici în prietenii multe și puternice, aproape ca într-o mare familie.“

Conștient de importanța acestei surse incredibile de energie vitală la care se poate conecta oricine este dispus să renunțe la viața în oraș, Andy Hertz a început să pledeze pentru satul românesc în mediul virtual. Mutat la țară – Viața fără ceas este un grup de Facebook în care oamenii împărtășesc din experiența lor în mediul rural și pe care Andy îl definește ca fiind o chemare la adevăr, la lumină, la realitate și la o viață simplă și frumoasă.

„Simțeam că era și este în continuare important să comunic cu ceilalți «mutați la țară» pe care i-am cunoscut. Astfel de la 20 de persoane am ajuns la peste 16.000. Acest grup se pare că arată multor oameni, care s-au mutat deja în mediul rural sau doresc să facă asta, că nu sunt singuri. Grupul arată și oamenilor de la oraș că această opțiune există și că cei care au făcut asta consideră alegerea făcută un succes. Mutarea la țară este un bine personal, dar și unul colectiv. Repopularea satelor nu poate face decât bine întregii planete. Satele plâng după tineri! Satele au nevoie de noi, dar și noi avem nevoie de ele ca și de aerul lor curat!“

Laura ZMARANDA

  • Publicat în Turism

Turism și gunoaie

Subiectul de față este unul mai puțin plăcut. Sau, dacă e s-o spunem pe-a dreaptă, e chiar urât. Cum urâte sunt ele. Și cum urât este gestul în sine. Turism și gunoaie... Am plecat pe Valea Cernei, să admir locurile. Și m-am dus pe malul apei. Când mi-era mai bine, am dat cu ochii de pungi și cârpe aninate de rădăcinile copacilor. Am poposit la Moieciu, în splendoarea aceea de verde și rural. Am fugit în inima pădurii, să ascult foșnet, păsări și susurul apei de pe Stâncioiu. Ba chiar am fost uluită să văd păstrăvi. I-am admirat, dar tot n-am putut ocoli pet-urile și vetrele de foc lăsate de turiști. Mi-am schimbat traseul pe Transalpina. O nebunie de peisaj. Dar nu s-au lăsat românii până n-au însemnat pădurile și pajiștea cu tot ce-au putut arunca din fuga mașinii. La Marea Neagră caut și cărări un pic mai neumblate. Și n-o să mai fac asta; am călcat în... noroace. Să mai spun despre plaja plină de ambalaje și mucuri de țigări n-are sens. Am străbătut Valea Oltului. Și am oprit, într-o totală lipsă de inspirație, într-o parcare; mi-am pus mâinile în cap și-am luat-o din loc. Am rămas fără respirație, acum o primăvară, privind natura tulburătoare din Poiana Mărului. La picioarele mele zăceau niște mizerii proaspete, vărsate din cabina unui TIR. Am abandonat apoi turismul în destinații celebre, căutând satele izolate. Și-am văzut o poiană verde, inundată de păpădie. Iar printre păpădii, ați ghicit, ghemotoace de hârtii. Un singur loc mi-a oferit natură neatinsă de om: Lacul Oașa. E un pic mai ferit, nu-i în calea turiștilor, deci de-aia o fi scăpat. Mint. Și prin mănăstiri e proaspăt și frumos. Apoi în creierul munților, dar în zone greu accesibile.

Nu știu ce să spun. La noi toată lumea se plânge de năravul ăsta de-a murdări orice. La numărul de plângăcioși, printre care mă număr și eu, aproape că nu mai rămâne niciun necivilizat. Și totuși România e tot un PET, tot o pungă, tot un strujean de porumb, tot o hârtie. Deci cine face murdăria asta? Evident noi, că doar n-or veni fantomele din statul paralel. Ori Soroș. Ori multinaționalele, asta ca să enumerăm doar câteva dintre arătările cu care ne amenință șefii țării.

Știți câte miliarde s-au cheltuit în ultimii ani pe sisteme de management integrat al deșeurilor? Vreo 8,2. Pe urmă avem alte miliarde cu rampele ecologice, cu închiderea celor neconforme. Și multe miliarde cu plata operatorilor de salubritate. Aproape că nu înțeleg de ce-i plătim, dacă gunoaiele se aruncă pe tăpșan, în boscheți, păduri, râuri, mare, deltă, lacuri, peșteri etc.

Ce-i de făcut? Fix ceea ce nu ne place, dându-ne cu toții europeni și sensibili: amenzi până ne-om lecui de acest nărav care ne aruncă la tomberonul civilizației!

Maria Bogdan

  • Publicat în Social
Abonează-te la acest feed RSS