reclama youtube lumeasatuluitv
update 17 Nov 2019

Călător prin Europa (II)

Moto: „Vinovată de căderea și tristețea ființei omenești nu este orânduirea socială, ci indiferența semenilor. Adevărata plagă care bântuie speța noastră nu sunt nici bolile, nici sărăcia, nici apăsarea celor slabi, ci numai singurătatea inconsolabilă a omului.“ (Tudor Vianu)

Autostrada

Autostrada, râvnit sector de drum, raiul șoferilor. Porțiunea românească, până la Nădlac, prefațează recitalul rutier maghiaro-austriaco-german. Șoferul conduce deconectat, necrispat, ferit de serpentine și evenimente nedorite. În plus, ea oferă perspective, obiective turistice. Tatabanya pasagerul poate admira marea statuie a păsării Turul, simbolul misiunii maghiare în lume. Vultur mitic, mesager divin, călăuză, memento și avertisment. Monumentul nu trece neobservat, cei aflați pe autostradă o pot admira în toată maiestatea, la fel de bine cum, la Szeged, Tisa ni se înfățișează împlinită și matură. Bazinul carpatic, spațiu sacrosant, nu-și propune să separe națiile, dar are acest vechi obicei. În plus, relieful montan n-are în plan misiuni istorice, civilizatoare. Nemții se manifestă exemplar pe șosele. Au și ei în trafic teribiliști. Procentul este însă nesemnificativ față de torentul de nesimțire și golănie care se revarsă în alte zone. De când am părăsit țara claxoanele nu mai lezează timpanul. Dispar ca prin farmec din trafic crisparea, șicana, insulta, ciomăgeala.

Lumea e destinsă, amabilă, îndatoritoare. În ciuda isprăvilor derbedeilor care au înspăimântat Occidentul, oamenii nu s-au radicalizat. Rezerve sunt, neamțul își asigură bicicleta de stâlp, e cu ochii-n patru. Rămâne însă suficientă seninătate. În plus, vremea e minunată, natura exultă, e primăvară și zvon de pace și prietenie. Motelul Paprika de la Hegyeshalom, localitate de frontieră cu Austria, este preferat și de români. Se predau contra cost lecții de găzduire. Locul e îngrijit, ca o grădină a Domnului. Camere spațioase, serviciu ireproșabil, sală de mese campestră, meniu entuziasmant, lume diversă, educată, conversații pașnice, ton molcom, abia perceput. Există, izolat, pâlcuri de neam prostie. Gălăgia, agitația sunt nelocuibile, deranjează, irită, trezesc inutil mâhnirea reținută a personalului. Tragem după noi tare nelocuibile, ne facem antireclamă. Dimineața e însorită la vechea vamă ungaro-austriacă, tulburată în răstimpuri de năvăliri. Temerile invaziei s-au estompat, teama rămâne activă. În Austria Inferioară, o colină susține, smerită, abația Melk. O redută a creștinismului. În Germania câmpurile fotovoltaice întovărășesc, la mică distanță, autostrada. Germania, țară lipsită de resurse, reconsi­deră energia ecologică, regenerabilă, și-o pune în valoare la scară națională, incluzând-o în sistemul său energetic. Pe acoperișuri, panoul solar este aproape nelipsit. Se captează bunăvoința astrului. Natura are prioritate. Masacrele forestiere, codrii decimați, rași pe-alocuri de-a dreptul, bușteni îngrămădiți în camioane în miez de noapte, paznici terorizați, schilodiți, complicități sunt aici fantasme, năluciri. Buștenii stau stivuiți la lizieră, docili. Lemnul nu se valorifică ilicit, nu tentează pe nimeni. Liziera e asigurată, în preajmă se înalță prevenitor un gard de protecție. Nimeni nu-și propune escalada. Legea-i lege, nu se mișcă-n front. Vâscul se înghesuie în coronamente și imită cuibul de păsări. Nu-i valorificat în piețe. Mauthausen, în apropiere, trezește amintiri. Oamenii uită experiențe trecute. Rău fac. Păduri cu arbori înalți, filiformi aleargă pe lângă noi. Au o fragilitate aparte, trădează o anume vulnerabilitate.

Arborii merită iubirea noastră. Să le-o oferim în schimbul statornicei lor prietenii. Câmpia austro-germană, picturală, migălite de artist, alcătuiește o vastă galerie de artă. Estetica etalată e involuntară, necăutată. Este, în fond, expresia structurii unui popor care face instrucție și cu neregularitatea firii, adaptând-o la firea sa francă, aplicată. La nemți detaliul nu este ceva minor, desconsiderant. Dimpotrivă. La lizieră sunt puse plăcuțe indicatoare care îndrumă și avertizează. Sălbăticia își pierde din inefabil și are privilegiul să rămână neatinsă, necosmetizată. O domnișoară ține morțiș să se fotografieze în iarba care acoperă câmpul până departe, la marginea pădurii. În acest fundal vivant, primăvăratec, ea pare o divinitate a pădurii. Pare că ar aparține dintotdeauna acelui tărâm renăscut. Se depășește astfel starea mediocră, parvenită, a vedetuței ipostaziată și apoi postată în gondolă, iaht sau în mall-urile din Dubai. Lumea are încă secrete, inefabil, profunzime. Nu e totul pierdut.

Windsheim

La Bad Windsheim, în Franconia, există un restaurant frecventat de localnici. Le Amfore se cheamă. Clienții sunt cuceriți nu numai de bucătăria italiană și de ambianța tipic peninsulară. Merită încercat un „cotoletto“. Localul este frecventat și după căderea nopții. Vârstnicii și-au rezervat aici, cotidian, locșoare tihnite, reconfortante. Dieta mediteraneană, se spune, garantează longevitatea. La o masă se reunește un grup exclusiv feminin, distins și destins. Doamnele sunt preocupate de o temă anume, preocupantă. Sau, pur și simplu, se bucură să fie laolaltă. Seniorii știu slăvi clipa așa cum se cuvine, redându-i demnitatea. Cucoanele nu privesc peste umăr, nu risipesc fard inutil. Se consacră exclusiv tainicei dezbateri. Lipsește elementul masculin, motiv de surâs și relaxare. La „Amfore“ poți citi gazeta locală, Windsheimer Zeitung, în paginile căreia s-a relatat deseori despre România. Serviciile aduse de ASB Bad Windsheim năpăstuiților de pe meleagurile prahovene sunt de notorietate în burg. La masă servește și o tânără bucovineancă din Suceava. Țara ar trebui să-și revendice expatriații, oriunde s-ar afla, și să le poarte de grijă.

Sorin BOCIOACĂ

  • Publicat în Turism

Călător prin Europa (I)

Moto: „Vinovată de căderea și tristețea ființei omenești nu este orânduirea socială, ci indiferența semenilor. Adevărata plagă care bântuie speța noastră nu sunt nici bolile, nici sărăcia, nici apăsarea celor slabi, ci numai singurătatea inconsolabilă a omului.“ (Tudor Vianu)

Despre bătrânețe, din Bavaria

În Germania natura și-a recăpătat tinerețea. Diminețile sunt vii și inspiratoare. Câmpii, coline sunt acoperite de verdeață. Pe drumul spre Nürnberg această culoare este copleșitoare, edenică. O domniță coboară din mașină și face câțiva pași în câmpul înverzit. A făcut o pasiune pentru nuanța pregnantă, emblematică a Bavariei. Iarba proaspătă cuprinde firea, trezește sentimente și naște pasiuni. E aidoma verdelui transilvan, izbăvitor de la Babarunca, ivit după codrul împestrițat cu gunoaie de la Cheia. Călătorul este întâmpinat și aici de aceeași imagine liniștitoare, vindecătoare. Unii știu ocroti. Alții, descarcă tomberonul sau cosesc la voia-ntâmplării. Pădurile germane sunt atent evaluate, luate la pas, metodic, meticulos, nemțește. Pădurari dedicați cutreieră desișurile, cumpănesc și apoi taie. Sunt mulți arbori suferinzi; buturugile împânzesc pădurea Franconiei, lărgesc luminișul. Arbori longilini, fragilizați de dăunători, nu renunță la luptă. Par columne vegetale, suferinde, solidare în bine. Spațiul e recuperat pentru tinerimea vegetală; se urmărește regenerarea și protejarea ansamblului forestier. Suferința acestor arbori este vădită. Alții se luptă cu propria neputință, viguroasă, intratabilă. Un mediu îngrijit vădește virtutea unei nații care merită elogiată.

Experiența germană este instructivă. Nu trebuie să fii cultivat să sesizezi frumusețea orașelor și ordinea desăvârșită a lucrurilor. Trebuie însă să-ți însușești un atare comportament. Cu fiecare an se adăugă ceva în cetate. Germania este un șantier, țara – o necurmată prefacere. Omul forfotește, adaugă, inovează. La Nürnberg am văzut aproape finalizate blocuri de locuințe de treizeci de etaje, în apropierea de Nürnberg Messe – Centrul expozițional – gazdă a Târgului Caselor de Bătrâni – Alten-Pflege, 2019. Avem în program parcurgerea acestei megaexpoziții. Ne este ghid competent doctorul Cristian Anton Vintilescu, directorul MEDIURG din Ploiești și al Spitalului „Sfântul Anton“ din Păulești. Mai aflăm despre cum sunt tratați veteranii în Germania și trecem în revistă noutățile din domeniul medical. Târgul „Alten Pflege“ mărturisește despre dedicarea nesimulată, neinteresată, nespeculată în slujba vârstnicilor. În spitale, case pentru bătrâni sau chiar în transportul în comun surprinde considerația și stima acordate seniorilor.

Se luminează astfel chipuri adumbrite, ridate, încercănate, ce susțin poveri neștiute. Această țară este responsabilă pentru vechii ei slujbași, contributori loiali la propășire și prosperitate. La noi, cei care au clădit hidrocentrale în vârf de munte după 1945 li se aplică etichete și anateme. Germania unită nu procedează așa. Ei beneficiază de unul dintre cele mai performante sisteme medicale de pe mapamond. Omul nu se înspăimântă să calce pragul spitalului, să se pună la dispoziția medicului. Am venit în Bavaria să comparăm realitatea românească, suferindă, labilă, în veșnică tranziție, cu experiența, pragmatismul și rigurozitatea germane. Am făcut-o cu o strângere de inimă știind că acasă ne vor întâmpina, iar și iar, blazarea și suficiența. Ele fac legea la noi. Cine ne împiedică să facem front comun, să înlăturăm dihonia, și să aducem schimbarea?

Spre Apus

Câmpia cu eoliene captează energii, dar și atenția călătorului. Bărăganul lor este sursă de metafore și de pragmatism. Câmpul eolian din zona Nickelsdorf, în Burgenland, vast și spectaculos, pune la lucru energia regenerabilă și scutește mediul de noxe. Pe măsură ce avansăm în Schengen, ordinea se instaurează în tot și în toate. De la soliditatea gardului-parapet, care protejează autostrada, până la asfaltul fără imperfecțiuni, totul radiază și impune trăinicie. Nimic din aceste grandioase și complexe construcții nu lezează natura. Orice disfuncționalitate, gropiță sau avarie se remediază la vreme. Pe o stradă în Nürnberg un cablu căzut atârna ca o momeală în trafic, fără să atingă asfaltul. Se circula pe o bandă, ordonat, cazon. A urmat mobilizarea, ambulanțe, pompieri, oameni de ordine, restricții severe. Părea că vine un cataclism.

Extensiile estice ale Alpilor înzăpeziți își arată contururile și vestesc, geografic, o altă Europă. Verdele primăvăratec fascinează, natura invită la peregrinări și incursiuni. Un WC public pe Autobahn în Germania oferă o scenă memorabilă. Un domn echipat în salopetă spală tacticos, cu jet sub presiune și inegalabilă minuție exterioarele, și interioarele clădirii. Nicio porțiune nu-i neglijată, totul este executat cu maximă destoinicie. Furtunul este conectat la o dubiță specială dotată și cu soluție dezinfectantă, probabil nediluată. Sarcina se îndeplinește silențios, fără tevatură. Omul, absorbit de munca sa. Munca nu exclude pasiunea. WC-ul, pissoir-ul sunt imaculate, ireale. Ne trezim din reverii captivi în interior. O mână fermă ține ușa; nu putem ieși. Personajul ține morțiș să se achite de sarcină. Nu se dă rasol. Revine în memorie un episod relatat de un neamț aflat într-o urbe mioritică. La intrarea într-o privată publică, bavarezului îi este înmânat, mașinal și inexpresiv, petecul-etalon de igienică. Este apoi îndemnat din priviri spre cabină. Personajul, nu un oarecine, este silit să se reinven­teze. Nu-i vreme de dileme: Zece centimetri de hârtie trebuie folosiți eficient. Biata femeie privește de la geamlâc, expresia stupefiată, de victimă a vizitatorului neprevenit.

În drum spre Messe, coșurile de gunoi stradale, prevăzute cu punguță, poartă chiștoacele strivite. La noi, de Înviere, cineva dăduse foc unui coș de gunoi într-o stație de tramvai. Stâlpii de iluminat cu felinar solar ne țin companie până la intrarea în expoziție. Ospitalitatea germană este încântătoare și prin grija față de averea cetății.

(va urma)

ing. Sorin BOCIOACĂ

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (V)

El Salvador – ţara nestematelor (Cuzcatlán)

Călătoria pe urmele mayaşilor a început cu adevărat în El Salvador, ţara cea mai mică ca suprafaţă din America Centrală. Deşi ştiam că ne aflam pe teritoriul cu cea mai ridicată infracţionalitate din lume, teama că am putea fi eventuale victime a dispărut atunci când i-am văzut pe salvadorieni atât de primitori, deschişi, făcându-se astfel plăcuţi. Aproape toată lumea purta arme, dar comportamentul era atât de natural încât am uitat de eventualele riscuri, rămânându-ne doar să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce aceste ţinuturi aveau de oferit.

Numele El Salvador înseamnă „provincia domnului nostru Iisus Cristos, salvatorul lumii“. Istoria modernă a acestor locuri este tumultoasă şi începe de la cucerirea ei de către conchistadorii spanioli în anul 1524, când teritoriul a fost inclus în Căpitănia Generală Guatemala. La 15 septembrie 1821, își proclamă independența odată cu celelalte republici central-americane. El Salvador este anexat temporar de Imperiul Mexican (1821-1823), iar între 1823-1838 face parte din Federația Provinciilor Unite ale Americii Centrale (alături de Guatemala, Nicaragua, Honduras și Costa Rica). La 31 ianuarie 1841 se proclamă Republică independentă. Tot la capitolul istorie tumultoasă am aflat despre războiul fotbalului. Totul a început la un meci jucat între El Salvador şi Honduras, în anul 1969. Salvadorienii au pierdut, iar tensiunile au început să crească, până când la 14 iunie armata acestei ţări a lansat un atac asupra Hondurasului care s-a soldat cu 3000 de victime.

Apoi, la începutul anilor 1980 un război civil care a durat 12 ani, între militanții Frontului Farabundo Martí, de stânga, și Junta Militară sprijinită de SUA, a avut ca urmări pierderea a 75.000 de vieţi omeneşti. Între primele victime ale războiului a fost arhiepiscopul de San Salvador, Oscar Romero. Asasinarea lui în data de 24 martie 1980 a dus la escaladarea violențelor, iar astăzi preotul a devenit un simbol şi un sfânt pentru catolicii din America Latină şi nu numai. Am vizitat Catedrala Metropolitană din capitala San Salvador unde se găsește mormântul martirului.

Oraşul San Salvador mi-a plăcut prin modul în care se îmbinau clădirile moderne cu cele cu arhitectură colonială, piaţetele largi şi parcurile. Aproape una de alta se afla Catedrala Metropolitană, Palatul Naţional, Trezoreria Naţională şi Teatrul Naţional.

El Salvador are relieful destul de variat, fiind de fapt dominat de prezenţa a peste 20 de vulcani. Cel mai cunoscut dintre aceștia este Izalco, supranumit și „Farul Pacificului“ datorită craterului său constant activ. Zona este renumită şi datorită zonelor depresionare şi a văilor întinse şi adânci. Are o reţea hidrografică bogată cu peste 280 de râuri care se varsă în Oceanul Pacific. Pădurile tropicale ocupă suprafețe destul de mici, însă arborii sunt de esențe valoroase, precum abanosul şi mahonul. Defrişările masive practicate au dus la reducerea drastică a zonelor împădurite.

Mi-am dorit să aflu câte ceva şi despre preferinţele culinare ale salvadorienilor. Una dintre acestea este pupusa, un fel de plăcintă din făină de porumb sau de orez, umplută cu brânză şi fasole boabe, cu carne de porc, sau cu alte ingrediente. Am gustat un astfel de preparat, cu sos de roşii şi curtido (amestec de varză, morcovi şi ceapă marinate în oţet). N-a fost rău, dar nici n-aş putea spune că-l prefer în locul celor de pe la noi.

Despre vestigiile mayaşe din El Salvador păstrate intacte de cenuşa vulcanică timp de peste 1400 de ani rămâne să vă povestesc în episodul următor. Aşadar călătoria continuă.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 15, 1-15 august 2016 – pag. 56-57

  • Publicat în Turism

Călătorie în ţinuturile mayașilor (II)

Nicaragua, un ţinut încă în așteptarea turiştilor

După o noapte petrecută în cosmopolitul Ciudad de Panama am călătorit în Nicaragua, un ţinut mai puţin explorat de turişti, dar cu un potenţial fantastic care sigur va fi luat în seamă de cei dornici de natură şi aventură.

Am aflat că turiștii vin aici pentru a vizita vechile orașe coloniale, a explora jungla sau a lua parte la o fiesta populară, dar în special pentru a admira vulcanii.

Colonie spaniolă timp de trei secole, Nicaragua și-a câștigat independența, dar nu s-a dezis de tradiția sa hispanică, fapt ce a influenţat cultura şi tradiţiile sale.

De la declararea independenţei în anul 1821, ţara a traversat perioade de tulburări politice, dictatură şi criză, cu apogeul între anii 1960 - 1970, prin aşa-numita Revoluţie din Nicaragua.

Somoza şi Sandino sunt liderii de care se leagă numeroasele conflicte ale secolului 20. Violeta Chamorro este prima femeie preşedinte din America Centrală, aleasă în mod democratic, iar Daniel Ortega este preşedintele actual căruia Parlamentul din Nicaragua i-a oferit dreptul la un număr nelimitat de mandate.

Diversitatea biologică, clima caldă tropicală şi activitatea vulcanilor fac ca Nicaragua să reprezinte o destinaţie turistică din ce în ce mai căutată. Oamenii sunt primitori, costurile pentru un turist străin sunt destul de mici şi, dacă îţi place natura, aici e locul ideal să-ţi petreci timpul. Mâncarea este deosebită şi relativ ieftină. Am degustat și romul, băutura tradiţională în ţările Americii Latine, socotit pe vremuri băutura preferată a marinarilor, piraţilor şi a negustorilor de sclavi.

La pas prin Granada

Fondată de Francisco Hernández de Córdoba în anul 1524, Granada este situată în vestul statului Nicaragua, pe malul Lacului Nicaragua. În perioada colonială a fost una dintre cele două capitale ale Americii Centrale, fiind un prosper port comercial cu acces la Oceanul Atlantic.

În decursul istoriei Granada și-a disputat supremația în Nicaragua cu orașul León. Disputele dintre conservatori şi liberali au dus la numirea orașului Managua capitala statului, situat între cele două orașe rivale. Orașul este centru turistic și agricol, renumit prin culturile de cafea, cacao, banane și tutun. Granada este numit și La Gran Sultana datorită influențelor în arhitectura colonială a stilurilor maure și andaluze. Centrul oraşului este plin de viaţă şi culoare, cu o mulţime de obiecte de artizanat pe care le poţi cumpăra. Am vizitat şi catedrala Inmaculada Concepción în stil neoclasic şi am urcat pentru o vedere panoramică în clopotniţa bisericii Merced.

Calle la Calzada, strada principală a orașului, plină de biserici şi clădiri cu o arhitectură aparte, pare încremenită parcă în timp. Casele sunt vopsite în culori vesele, cu multe flori peste tot şi nu sunt prea înalte. Am fost cazaţi într-un hotel, fostă vilă colonială, cu plante exotice, hamace, mobilier vechi ce ne-a oferit o atmosferă caldă, primitoare, prietenească.

Nicaragua are încă multe locuri frumoase. Propun să le descoperim împreună. Aşadar, călătoria continuă.

GALERIE FOTO

Teofilia Banu

Revista Lumea Satului nr. 12,16-30 iunie 2016 – pag. 54-55

  • Publicat în Turism

Tristeţea călătoriei cu trenul

Materialul de faţă este un apel din partea cititorilor revistei Lumea Satului către autorităţile judeţene şi locale, către Gărzile de Mediu din judeţe ale căror trasee de cale ferată au devenit în ultimii 25 de ani un şirag de imagini dezolante. Fereastra vagonului de tren nu mai oferă peisaje încântătoare, ci o tristeţe fără margini creată de maidane pline de bălării, gunoaie de tot felul, gropi, râpe, clădiri în ruine, la care se adaugă compania oamenilor necivilizaţi, certaţi cu ordinea şi curăţenia, care fac călătoria cu trenul un coşmar.

În secolul vitezei ne mişcăm cu „frâna“ trasă

Dintotdeauna, călătoria cu trenul a fost considerată o desfătare a simţurilor prin peisajele minunate care se derulează în faţa ochilor, ritmul sacadat al roţilor la îmbinarea şinelor, confortul fotoliilor, posibilităţile de mişcare pe coridor, servirea mesei la vagonul restaurant şi, nu în ultimul rând, conversaţiile dintre cele mai diverse şi interesante cu persoane necunoscute până atunci. Pe măsură ce s-a dezvoltat transportul auto, deplasarea cu trenul a mai pierdut din importanţă şi farmec, cel puţin în ţara noastră.

În ultima vreme, datorită unor împrejurări şi avantaje, am început să călătoresc cu trenul ca pe vremuri, înlocuind uneori deplasarea auto de pe şosele.

O primă constatare a fost viteza de deplasare care este cu mult mai mică decât în vremurile normale ale tinereţii mele. Pe distanţa Braşov – Timişoara de 486 km pe via Aradul Nou se circulă aproape 10 ore cu locomotiva Diesel electrică, construită la Craiova, cu mult mai mult ca timp decât în urmă cu jumătate de secol, când se circula cu locomotiva cu aburi fabricată la Reşiţa!

Acest paradox al vitezei de sub 50 km pe oră este cauzat de starea deplorabilă a infrastructurii, a lipsei de întreţinere a ei sau de altele. Evident, nu este normal ca în Europa zilelor noastre, când TGV – urile franţuzeşti depăşesc 300 km pe oră, să mai existe aşa ceva sau poate călătorim cu trenuri – muzeu, dar nu ştim noi!

Gările, staţii în pustiu

A doua constatare a fost starea jalnică a gărilor CFR. Unele au rămas încă la lampă de petrol sau lumânare, fără curent electric, cu cantoane devastate, fără uşi şi ferestre. În gările principale se mai întâlnesc turnuri cu staţii de alimentare cu apă a fostelor locomotive cu aburi, şi acestea devastate, cu zidurile mâzgălite de noua „artă graffiti“.

Majoritatea depozitelor de mărfuri, în special de cereale, din apropierea gărilor sunt abandonate, într-o stare jalnică de neîntreţinere şi mâzgăleală infantilă.

Fostele părculeţe cu flori din faţa gărilor şi terenul de lângă acestea sunt invadate de buruieni şi vegetaţia lemnoasă de tot felul sluţeşte peisajul, care până nu de mult era un exemplu de ordine şi bun gust pentru locuitorii satelor din apropiere.

Taluzele şi marginile căilor ferate, care erau altădată surse de producere a fânului pentru vacile lăptoase ale cantonierilor, sunt acum năpădite de vegetaţie nevaloroasă.

În triaje, pe „linia moartă“ staţionează sute, poate mii de foste vagoane de călători şi de mărfuri, unele cu inscripţia „CEREALE“, în diferite stadii de degradare şi devastare. Nu departe de aceste gări observăm suprafeţe imense de terenuri arabile din cele mai fertile rămase pârloagă şi silozuri cilindrice din beton goale, unde vântul suflă a sărăcie şi pagubă.

Traseul liniei ferate Bucureşti – Oltenia este un exemplu în acest sens. Mai mulţi locuitori ai judeţului Călăraşi se întreabă într-o scrisoare trimisă redacţiei noastre „de ce autorităţile nu demarează o acţiune de ecologizare şi amenajare corespunzătoare a terenurilor situate de-a lungul liniei de cale ferată. Din indolenţă şi nepăsare autorităţile judeţelor Călăraşi şi Ilfov, dar şi primăriile localităţilor respective ignoră cu tenacitate ieşită din comun această anormală stare de lucruri. Cum este posibil ca, în imediata vecinătate a unei capitale ce se pretinde a fi europeană, să existe asemenea situaţie?“

Trenul fantomă

A treia constatare, cea mai tristă, este produsă de numărul foarte redus al călătorilor cu trenul, aproape că ţi-e frică să călătoreşti, mai ales noaptea.

De la circulaţia cu bilet ştampilat „în picioare“ s-a ajuns la 2 – 3 călători într-un vagon de 60 locuri pe scaune, cum am călătorit eu deunăzi dus – întors pe ruta Braşov – Timişoara.

Aproape săptămânal, de câţiva ani încoace, prin mijloacele mass-media, vorbim de masterplanuri de autostrăzi şi şosele, care mai de care mai importante şi mai nimic nu se pomeneşte de căile ferate, cel mai ieftin şi sigur mijloc de transport călători şi mărfuri.

Pe când şi modernizarea transportului feroviar, urmată de amplificarea călătoriilor cu trenul, asemenea vestului continentului nostru!?

Teodor MARUŞCA

 

Călătorie la originile creştinismului românesc: Peştera Sfântului Andrei

Mănăstirea „Peştera Sfântului Apostol Andrei“ n-are zi de la Dumnezeu în care să nu fie vizitată de câteva... autocare cu turişti. Credincioşi, mai degrabă. Simbolistica este şi una aparte: este prima biserică creştină din România şi locul unde s-a odihnit, în patul săpat în peşteră, Sf. Andrei, unul dintre apostolii Mântuitorului care a creştinat partea de est a Europei de astăzi, din Grecia, trecând prin Dobrogea, şi până la nord, în Rusia. Un pelerinaj aici, păstrând proporţiile, echivalează cu închinarea la Sfântul Mormânt, din Ierusalim. Satul Brebeni, comuna Ion Corvin din Constanţa, este aşadar o destinaţie care trebuie atinsă măcar o dată în viaţă.

Povestea peşterii Celui dintâi chemat

Peştera Sfântului Andrei este înconjurată de păduri şi colinele domoale ale Dobrogei. Povestea aşezământului monahal este una duioasă. Nu se cunoaşte momentul în care grota din localitatea Ion Corvin – fostă Husdekent, Cuzdkunt, Cuzdgunt sau Cuzgun, după numele purtate sub stăpânirea otomană de 400 de ani, până la Războiul de Independenţă din 1877 – a fost descoperită. Biserica Ortodoxă Română păstrează însă în memorie o întâmplare petrecută în anul 1918. Un avocat din Constanţa, Jean sau Ion Dinu, a avut un vis repetat, în care i s-au arătat locul şi simbolurile acestuia legate de creştinătorul înaintaşilor noştri. A pornit în călătorie şi a găsit peştera. Abia se mai vedea din mărăcinişuri. Ajutat de preoţi şi călugări, a curăţat interiorul, a construit primele chilii, iar în 1936 a ridicat turla de deasupra peşterii, înaltă de 40 m, aşa cum spun unele surse, sau de 18 m, cum susţin alte voci mai credibile. După peste 20 de ani de slujbe, în 1943 peştera este sfinţită de episcopul Chesarie Păunescu. După instaurarea comunismului, ruşii au distrus în întregime chiliile şi turla. Peştera a servit apoi ca adăpost pentru ciobani şi turmele lor. Aşezământul a fost din nou scos la lumină după 1990, prin osârdia părintelui Nicodim Dincă şi a ieromonahului Victorian Ghindăoanu.

Trei biserici şi un izvor

Aşa cum arată astăzi, peştera din stânci are forma unei biserici, cu naos şi pronaos în miniatură. Pereţii sunt plini de icoane şi lumânări mereu arzând. Catapeteasma a fost înlo­cuită cu icoana mare a Sfântului Andrei. În spatele acesteia se văd scările în spirală spre locul unde se spune că se ruga Apostolul Andrei. În pronaos, într-o nişă, se află patul scobit în piatră în urmă cu aproape 2000 de ani, unde se odihnea Cel dintâi chemat al Domnului pe aceste teritorii ale Scythiei Minor. Este locul unde-şi caută tămăduirea trupească şi sufletească bolnavii, care dorm în acest pat nopţi la rând, în speranţa că-şi redobândesc sănătatea. Înăuntru, peştera nu a suferit modificări; doar la intrare s-a construit un zid, după modelul aceluia din 1918, iar deasupra s-a ridicat o turlă înaltă de 4 metri.

Tot după 1990, prin sprijinul substanţial al creştinilor şi prin strădania călugărilor, păstoriţi până acum de trei stareţi – Sava, Neofit şi Ioachim – s-au ridicat încă două biserici: una mică, a cărei construcţie a durat un an şi jumătate, din martie 1994 şi până în septembrie 1995, sfinţită cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“; una mai încăpătoare, începută în 1998 şi terminată în 2002. Biserica mică păstrează, într-o cruce în formă de X, moaştele Sfântului Andrei (o părticică din degetul apostolului, adusă din Grecia) şi ale sfinţilor dobro­geni Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, precum şi ale sfinţilor martiri de la Niculiţel, Astion şi Epictet. În incinta mănăstirii se mai găseşte Izvorul Sfântului Apostol Andrei, despre care tradiţia a reţinut că a apărut într-un perimetru secetos, arid, după ce sfântul ar fi lovit cu toiagul într-o stâncă.

Sfântul Andrei şi porunca evanghelizării neamurilor

Sfântul Andrei, fratele lui Simon Petru, născut în Betsaida, pe ţărmul Mării Galileii, astăzi Lacul Ghenizaret, a fost întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul şi a asistat la profeţia acestuia, când a spus, botezându-l pe Mântuitorul Iisus Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.“ Chemarea lui Andrei este relatată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei: „Pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: «Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni». Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.“ Sfântul Andrei L-a însoţit pe Mântuitor pe drumurile Ţării Sfinte, a fost martor la minunile pe care le-a săvârşit, a ascultat cuvintele Sale de învăţătură, a suferit alături de ceilalţi apostoli, atunci când Domnul a fost judecat, chinuit şi apoi răstignit pe cruce, s-a bucurat când a aflat de minunea Învierii din morţi şi L-a văzut pe Mântuitor la arătarea din Galileea, când sfinţii apostoli au primit porunca predicării Evangheliei la toate neamurile pământului.

Creştinarea geto-dacilor de la Marea Neagră

Aşa a început frumoasa poveste a creştinării geto-dacilor. Sfântul Apostol Andrei a predicat întâi în Asia Mică. S-a deplasat apoi la Marea Neagră, în Scythia Minor, Dobrogea de azi, teritoriu trecut, rând pe rând, pe sub dominaţiile greacă, scită, romană şi, mai târziu, turcă. A sosit la Tomis între anii '60 şi '63, când Dobrogea se afla sub stăpânire romană. De teama soldaţilor, însoţitorii săi şi primii preoţi şi martiri creştinaţi la noua învăţătură a Mântuitorului l-au dus prin dealuri şi păduri la peştera care-i poartă numele. De acolo pleca şi tot acolo se întorcea după misiunile de creştinare din Dobrogea. Ţinuturile geto-dacice au fost primitoare totuşi şi, mai mult decât atât, locuitorii şi-au însuşit credinţa cea nouă cu bucurie. De aici, Sfântul Andrei a plecat în Rusia şi Ucraina de azi, unde a întâmpinat multe greutăţi şi mari umilinţe, fiind închis şi schingiuit. Povestea spune că noaptea venea Mântuitorul, îi vindeca rănile şi-l scotea din temniţă, iar sălbaticii au fost înduplecaţi de această minune, a vindecării şi scăpării din lanţuri repetate. Din zona Kievului, Sfântul Andrei s-a întors spre Scythia Minor, apoi a plecat, mai departe, în Balcani, până în Patras, din Grecia, unde a şi fost răstignit, asemenea Învăţătorului său.

Maria Bogdan
REVISTA LUMEA SATULUI NR.6, 16-31 MARTIE 2013

Abonează-te la acest feed RSS