Să vorbim pe șleau despre cum păstrăm noi datina? Noi, cei din mai mult de trei sferturi din România? Avem datinile în cărți, în muzee și le urcăm pe scenă la un eveniment sau altul. Când am încheiat spectacolul și am dezbrăcat costumul (ie, catrință, opinci) am dat jos și cântec, și joc, și colind, și obicei, și esență, și un fel de viață. Redevenim ceea ce suntem, oameni conectați la modernitate. E modernitatea păcătoasă? Nici vorbă! Doar că alterează uneori sufletul. Ca să fim drepți, sufle­tul nostru a fost alterat dinainte. Comunismul a făcut-o atunci când ne-a spus că Dumnezeu nu există. Și că e de prost-gust să fii țăran. Să fii român neaoș.

Să duci cu tine tradiția neamului. Încercăm noi acum să reparăm stricăciunile din fire. Românii de afară, cei cu dor de țară, o fac mai ales; au reinventat, sporadic, portul la zi de sărbătoare. Sărbătoare fiind și slujba din biserică. Există însă locuri în România unde portul popular n-a fost abandonat niciodată. El face parte din rostul omului. Din ființa lui. Din viața lui. La fel cum ar fi pâinea și mâncarea. Sau munca pe lângă casă. Nici comunismul și nici globalizarea n-au atins inima acestei Românii și a acestor vetre de românitate.

Am avut șansa să ajung la Bistrița Bârgăului și la Prundu Bârgăului, din Bistrița-Năsăud, în ziua de Rusalii. La Bistrița sunt două biserici ortodoxe una lângă alta. Le desparte doar drumul. La ambele, în fiecare duminică, dar absolut în fiecare duminică, toată suflarea satului vine la slujbă. E aproape un ritual; după ce rostuiesc treaba în gospodărie, femei, bărbați și copii își pun costumul popular cu pioșenie, cu bucurie, așa cum ai îmbrăca, să zicem, rochia de mireasă sau costumul de mire. De Pogorârea Sfântului Duh a fost cu atât mai mult. Sărbătoarea e una foarte însemnată în nordul țării (Bistrița Năsăud, Maramureș).

La prânz, deja lumea nu mai încăpea în biserici, era șir la ușă, șir în drum. Procesiunea este un obicei creștin absolut fascinant. O mare de oameni în costum popular se revărsase în stradă. Dar nu doar ea, procesiunea, este magnifică. Acești gospodari sunt de-o simplitate și puritate aparte. Pentru ei apartenența la neamul românesc nu e vorbă-n vânt. Ei fac totul din convingere. Într-o doară m-am gândit că și din acest motiv îi iubește Dumnezeu mai mult și le-a pus un peisaj uluitor și pământ roditor. I-a făcut, nu știu cum să spun, mai oameni!

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 12, 16-30 iunie 2017 – pag. 55