reclama youtube lumeasatuluitv
update 11 Dec 2019

Muzeul viticulturii și pomiculturii, o fereastră spre spiritualitate

Viticultura și pomicultura au constituit unele dintre primele ocupații ale oamenilor, după ce au urcat de la stadiul de hoarde migratoare la cel de populații stabile. Sau, altfel spus, odată ce au devenit gospodari, oamenii au început să cultive pomi fructiferi și viță-de-vie. La noi în țară acest lucru s-a întâmplat încă din neolitic, acum mai bine de 5.000 de ani, după cum atestă descoperirile arheologice. Locuitorii comunităților neolitice au cultivat pomii fructiferi și viță-de-vie pe lângă casele lor. În așezarea neolitică de la Radovanu s-au găsit dovezi despre folosirea fructelor de nuc, alun, corn, măceș și prun sau corcoduș. Alunele carbonizate, descoperite în stațiunea neolitică de la Pietrele, județul Giurgiu, dovedesc folosirea fructelor pe o arie mai largă. Locuitorii comunităților neolitice de tip Cucuteni au fost printre primii cultivatori ai viței-de-vie. În acest context, un muzeu al agriculturii și viticulturii tradiționale românești apare ca o necesitate. Și unde se putea găsi un loc mai bun pentru o astfel de întreprindere decât în mijlocul unei vechi podgorii, la marginea unei vestite curți boierești? Adică la Golești, alături de conacul celebrei familii unde odată a fost via boierilor.

O Românie la scară mai mică

În anul 1966 s-a luat decizia ca pe lângă Muzeul Golești să se înființeze Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din România. Acesta înfățișează civilizația țărănească de la mijlocul veacului al XIX-lea din principalele zone viticole și pomicole ale țării. Încă de la început a fost proiectat să cuprindă 34 de gospodării (18 viticole și 16 pomicole), un han și o primărie. Oltenia și Muntenia sunt reprezentate prin șapte gospodării viticole și șapte pomicole. O gospodărie viticolă reprezintă Dobrogea, câte patru gospodării viticole și pomicole, Moldova, iar șase gospodării viticole și cinci pomicole – Transilvania. Ceea ce este deosebit la acest muzeu amenajat pe o suprafață de mai multe hectare este faptul că toate gospodăriile sunt originale. Ele au fost demontate bucată cu bucată de pe amplasamentele lor originale și refăcute pe de-a-ntregul în curtea muzeului. În jurul lor au fost aduse și toate acareturile originale: grajduri, magazii, cotețe, crame, poverne etc. Multe dintre ele au fost și împrejmuite cu gardurile originale. În curți se cultivă flori și chiar, din loc în loc, câte un petec de grădină. Și, evident că dintr-un astfel de sat nu pot să lipsească pomii fructiferi și vița-de-vie. Inclusiv băncile de la unele porți sunt umbrite de pomi fructiferi.

Un sat de-adevăratelea

Alăturarea celor 34 de gospodării a făcut să se nască un sat adevărat. E adevărat, un sat puțin mai neobișnuit, din cauza alăturării de stiluri deosebite de gospodării. Locuințele de munte stau alături de cele de câmpie, dând naștere unui ansamblu unic. Există aici case celebre, cum este, de exemplu, cea a bunicilor marelui istoric al neamului nostru, Constantin Giurescu, adusă de la Chiojd, din Buzău, dar și un bordei simplu, din Gorj.

Pentru ca satul să fie un sat adevărat a avut nevoie și de o primărie. Și ea a fost adusă din comuna Hârsești, județul Argeș, fiind un edificiu administrativ specific începutului secolului al XX-lea, așa cum încă mai sunt destule în funcțiune în toată Muntenia și Oltenia.

De asemenea, un sat tradițional românesc nu poate trăi fără biserică. Cea de aici a fost construită din lemn, la 1814, în satul argeșean Drăguțești. Restaurată cu migală, ea impresionează și astăzi prin arhitectura simplă, dar sobră și, totodată, apropiată sufletului. Într-un cuvânt, pătrunzând într-o astfel de biserică te simți, deopotrivă, în casa Domnului, dar printre sufletele locuitorilor satului, de-acum și de mai-nainte.

Și oare ce-ar fi un sat de viticultori și pomicultori fără un han? Unde s-ar aduna oamenii seara, după ce au isprăvit munca, ori la sărbători, să dea și să primească vești, să schimbe două-trei vorbe și să cinstească o glajă? Așa că străvechiul han de răspântie din Posești-Prahova, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a mutat aici. Nu-i lipsește nici tejgheaua caracteristică, nici bucătăria înzestrată cu cuptor și vatră, nici două camere de oaspeți și nici camera hangiței. Ba, pe deasupra, camera hangiței mai are și o firidă prin care aceasta poate supraveghea discret tot ceea ce se întâmplă în sala mare.

În sfârșit, pentru ca totul să fie așa cum scrie la carte, carte pe care tinerele vlăstare ale comunității s-o știe citi, există și o școală. Clădirea a fost adusă din zona Comănești – Bacău și a fost construită la începutul secolului al XIX-lea. În interior se află tot inventarul original.

Într-un cuvânt, acest sat se poate spune că reprezintă o Românie rurală la scară mai mică. Practic, fiecare zonă etnografică a țării a reușit să-și pună tușa asupra acestei așezări muzeale, astfel încât vizitatorul să poată înțelege într-o plimbare de o singură zi tot ceea ce îi unește pe români, indiferent din ce parte a țării s-ar trage.

Un muzeu viu

Pe lângă case și acareturi, în cadrul muzeului spații largi sunt dedicate instalațiilor și uneltelor necesare prelucrării fructelor și transformării lor în vin, țuică și alte produse. Multe dintre aceste instalații sunt adevărate minuni realizate de istețimea și intuiția țărănească. Oameni fără prea multă școală, dar inteligenți și cu simț practic, au găsit soluții admirabil de simple pentru a rezolva eficient probleme complicate. Un exemplu concludent este un lin gigantic (linul este un vas pentru zdrobirea strugurilor) lung de aproximativ 2 m, lat de 1,5 m și adânc de 1 m, realizat dintr-un singur trunchi de copac. Cavitatea din interior nu a fost cioplită cu dalta, ci realizată prin arderea dirijată a interiorului. Ulterior a fost suficientă o simplă finisare. O cantitate imensă de muncă scutită.

De asemenea, mici minuni ale tehnicii sunt și povernele îngropate sau semi-îngropate. Construcția lor este astfel realizată încât exclude riscul de izbucnire a unui incendiu, iar răcirea condensatorului era asigurată de ape curgătoare.

Și încă multe alte minuni tehnice sau artistice se pot descoperi în fiecare casă sau gospodărie: îmbinări meșteșugite, fără cuie, ornamente deosebite și câte și mai câte. Dar poate că ceea ce este cel mai frumos este că acest sat este viu. Prin grija conducerii Ansamblului Muzeal Golești, aici se desfășoară în permanență felurite activități. Aproape în fiecare lună are loc câte un festival, pe lângă tabere de creație, ateliere pentru copii, simpozioane, filmări și diverse alte activități.

În concluzie, un drum până la Golești nu poate fi decât o bucurie a sufletului și o încântare a ochiului. Nu vă refuzați această plăcere!

Alexandru GRIGORIEV

GALERIE FOTO


  • Publicat în Turism

Golești - un cuib de nobili români

Există în lumea aceasta locuri unde, probabil că nu întâmplător, se concentrează nuclee de spiritualitate care își pun amprenta asupra a secole de istorie. Un astfel de nod spiritual se găsește în apropierea Piteștilor. La câțiva kilometri de oraș se află Vila Florica, lăcașul Brătienilor, despre care am povestit în numărul trecut. Dar acum vă dezvăluim că cei mai apropiați vecini ai lor erau boierii Golești. Curtea lor se afla la doar șapte kilometri mai la est, iar istoria li se întinde pe parcursul a peste trei secole!

Cetatea privată a lui Stroe Leurdeanu

Conform vechilor cronici și legende, rădăcinile familiei Golescu coboară până la Basarab Întemeietorul, fiind descendenți ai acestuia. Prin părțile Argeșului sunt atestați în 1573, când Ivașcu Golescu ctitorește o mănăstire. Dar temelia a ceea ce avea să devină cuibul Goleștilor și care dăinuie până în zilele noastre s-a pus în 1640, din vrerea lui Stroe Leurdeanu și prin truda meșterului Stoica. Dintr-un punct de vedere se poate spune că este echivalentul unui castel din Franța sau Marea Britanie. Facem această afirmație pentru că reședința de la Golești este singura construcție laică privată fortificată din Țara Românească. Curtea, în formă de patrulater, era înconjurată de ziduri înalte de cărămidă, cu contraforturi. La fiecare colț se află câte un turn rotund, prevăzut cu platforme pe care cândva au fost instalate tunuri. De asemenea, deasupra porților se afla un foișor înalt, prevăzut cu locuri pentru pușcași. Imaginea acestui foișor este probabil familiară multora dintre cititorii noștri, fiind locul unde s-a turnat o parte din filmul „Iancu Jianu“. Conacul este și el o bijuterie de arhitectură românească, îmbogățită, de-a lungul timpului, cu numeroase influențe. De exemplu, Zoe Golescu, soția cărturarului Dinicu Golescu, a dorit, prin 1850, să adauge conacului o sală de bal ca a palatelor bucureștene. În treacăt trebuie amintit că, după Revoluția de la 1848, și-a însoțit fiii în exil în străinătate, atât din dragoste maternă, dar și din teama represaliilor pentru propriile-i fapte. Revenită în țară la sfârșitul anului 1849, a fost obligată de autorități să se autoexileze la moșia familiei de la Golești. Ambițioasă, a încercat să aducă după ea stilul de viață din saloanele bucureștene și chiar vest-europene. Și pentru că nu avea o sală de dans pe măsură, a construit una. Doar că aceasta a fost adăugată ca un etaj al bătrânului conac. Materialul folosit a fost chirpiciul, din motive de greutate mai redusă decât a cărămizii, iar accesul se face pe o elegantă scară în spirală, aflată în mijlocul holului mare al conacului.

Prima noapte în țară a regelui Carol I

Așa cum am spus, familia Golescu s-a aflat în centrul mai multor evenimente istorice marcante din istoria României. Printre ele se numără și instaurarea dinastiei Hohenzollern. Conacul de la Golești a fost prima casă de pe pământ românesc în care Carol I a înnoptat. Venit în secret în România cu vaporul, el a fost condus de I.C. Brătianu la Golești, unde au rămas peste noapte. În memoriile sale, Majestatea Sa își amintea despre Zoe Golescu ca despre o deosebit de distinsă matroană, ale cărei trăsături mărturiseau că în tinerețe fusese de o frumusețe deosebită. La acea vreme, Coana Zinca, cum i se mai spunea, avea pe atunci 74 de ani... De la Golești, Carol I a călătorit la București, unde a locuit tot într-o casă a Goleștilor. Apoi, de-a lungul vremurilor, a mai vizitat reședința de la Golești în multe rânduri, fiind un admirator al zonei și al conacului. O dovadă că istoriei îi place să închidă cercurile pe care le începe este că tronul regilor României, la fel ca și biroul de lucru se găsesc astăzi la Golești. În 1948, când au fost evacuate din Palatul Regal de la București, puțin a lipsit să ajungă pe foc. Norocul a făcut să se găsească oameni inimoși care, înfruntând orice risc, le-au făcut să ajungă în mod discret la Golești, unde au fost păstrare cu grijă și bine ascunse, până în 1990, când au putut fi expuse din nou. Socotesc că un loc mai potrivit nici nu li s-ar putea găsi.

Stâlpi ai României moderne

Un alt Carol care a pus umărul al crearea României moderne, Carol Davila, a locuit și el o vreme în conacul de la Golești. Soția sa Ana era una dintre numeroasele nepoate ale Goleștilor, dinspre mamă. Dinspre tată se trăgea din neamul Racoviță, care a dat mai mulți domnitori Moldovei și Țării Românești. Tânăra familie a locuit vreme de mai mulți ani în conac. Dormitorul lor se păstrează și astăzi. În el se regăsesc mai multe obiecte personale ale lui Carol Davila, inclusiv certificatul de căsătorie. Un alt nume sonor care se leagă de Golești este familia Grant. Effingham Grant s-a născut în 1820, în Marea Britanie. În 1837 tânărul Grant găsește un post liber la Consulatul Britanic în Valahia. Un an mai târziu sora sa, Maria, îi face o vizită și decide să se mute și ea la București, căsătorindu-se ulterior cu C.A. Rosetti. În bine-cunoscutul tablou „România revoluționară“ ea este cea care înfățișează țara dezlănțuită. În 1850, Effingham Grant se căsătorește cu Zoe Racoviță, fata lui Alexandru Racoviță și a Anei Golescu și nepoata lui Dinicu Golescu. După căsătorie familia intră în posesia Palatului Belvedere din București și a moșiei aferente. Retras din diplomație, în 1863 Grant înființează prima turnătorie din București. În 1864 britanicul pune bazele primului atelier de prelucrare a tutunului din țară, Manufactura de tutun Belvedere. Firma devine apoi Regia Monopolurilor Statului în 1879. Effingham parcelează terenul din jurul manufacturii și îl vinde muncitorilor, dând naștere la ceea ce va deveni cartierul Regie. În 1865, neostenitul britanic începe să se ocupe de o nouă afacere nemaîntâlnită în țară, creșterea de orhidee. Mai târziu această afacere a dat denumirea Străzii Orhideelor, denumire care se păstrează și astăzi. Cei doi fii ai cuplului și-au pus și ei amprenta pe istoria României. Nicolae Grant, pictor, este considerat părintele afișului publicitar moserb. Fratele său Robert a proiectat și a participat la construcția podului Grant din Capitală.

Încă multe lucruri se pot spune despre neamul Goleștilor și moșia lor. De exemplu, acolo a funcționat prima școală obștească slobodă. Înființată de Dinicu Golescu, la ea aveau acces atât bogații, cât și săracii, în mod gratuit, și, poate mai important decât atât, fetele aveau parte de tratament egal cu băieții. În complex se mai află și bolnița înființată de Radu Golescu pentru bătrâni și săraci. Și încă multe sunt minunile și frumusețile pe care vizitatorii le pot descoperi la Conacul Goleștilor. O vizită acolo este o încântare în orice sezon.

Alexandru GRIGORIEV

(Foto: Cella GRIGORIEV)

  • Publicat în Turism

De la datorii cu carul la „Oul de aur“

Pasiunea și dăruirea, pe de o parte, priceperea și inteligența, pe de altă parte, împreună cu un pic de noroc par a fi ingredientele succesului domnului doctor Ștefan Balaban, proprietarul Aviputna – Golești. Cum a reușit să pună pe picioare una dintre cele mai mari ferme de găini ouătoare din România vom povesti în cele ce urmează.

Un fiu pe măsura tatălui

Ștefan Balaban a fost încă de mic o persoană deosebită. Cei care se ocupă cu ocultismul ar putea vedea în faptul că s-a născut acum 70 de ani în Scornicești, vreun semn al destinului. Eu nu știu dacă e așa, dar sunt convins că tatăl domnului Balaban i-a fost un model în viață. Generalul Ștefan Balaban a fost șeful Marelui Stat Major în timpul mareșalului Antonescu. După 23 august 1944 a fost comandantul armatei care a eliberat Transilvania. Militar de carieră, își făcuse studiile în Franța. Vorbea curent șase limbi străine și cânta la pian. Cu înălțimea sa, de 1,98 metri, dar și cu manierele de salon, îi impresiona pe toți cei cu care venea în contact. „Un militar așa cum erau militarii de pe vremuri, cu o educație completă, astfel încât să fie un bun exemplu pentru oricine“, povestește despre tatăl său Ștefan Balaban. „După venirea comuniștilor a fost o perioadă în care a avut de suferit, dar Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a repus în drepturi și i-a dat o pensie specială. Așa a putut avea grijă de toți cei zece copii pe care i-a avut. A murit în 1972“, își încheie istorisirea directorul Aviputna.

De la tăurași la vaci

În 1969 Ștefan Balaban a absolvit la Iași Facultatea de Medicină Veterinară. Până în 1987 s-a ocupat de vite. În cea mai mare parte a acestei perioade a fost medicul-șef al complexului intercooperatist de la Câmpineanca, Focșani. Acolo se aduceau la îngrășat cei mai frumoși viței adunați de la CAP-urile vrâncene. Cam 7.700 de viței pe an creșteau în complex, apoi plecau la export, mai ales în țările arabe.

În 1987 dl Balaban s-a mutat de la tăurași la păsări. Așa a ajuns la ferma de la Golești. „La vremea aceea, majoritatea complexelor zootehnice erau finanțate cu fonduri de la Banca Europeană pentru Investiții”, povestește dumnealui. „Tehnologiile erau altele, la fel și mijloacele.“

În primăvara anului 1990, pe când era director al fermei, a hotărât că este mai bine să transforme ferma într-una privată. „Era tot mai limpede că ne îndreptăm spre o prăpastie. Eram o unitate intercooperatistă. Practic, eram un fel de societate pe acțiuni ai cărei acționari erau opt C.A.P.-uri. Salariile ni le asiguram prin autofinanțare. Cooperativele care dețineau capita­lul social aveau datorii la bănci și începuseră să intre în blocaje financiare“, povestește acesta.

„Cel mai greu a fost să conving banca să-mi dea un credit de 27 de milioane pe persoană fizică. Vă dați seama ce însemna asta în 1990! Am garantat cu 20 de apartamente și cu 20 de mașini, ale fraților și ale prietenilor. Până la urmă, ca să pot lua creditul, l-am luat ca partener în afacere și pe directorul filialei din Focșani a băncii. Aveam, cum s-ar spune, datorii cu carul“, își amintește dl Balaban.

Inflația, ca ajutor

„Din clipa în care am avut banii în cont, lucrurile au mers bine. M-am dus la fiecare dintre CAP-urile care aveau părți în fermă și am discutat cu ei. Toți aveau datorii la bancă, dar nu aveau bani. Eu aveam banii, așa că am cumpărat de la ei. Am avut un jurist foarte bun, care știa că și pe timpul comuniștilor pământul și toate bunurile cooperativelor erau ale oamenilor, nu ale statului, așa cum credeau toți. Am avut, ulterior, o grămadă de controale și procese. Mai ales cu cei de la Curtea de Conturi, care nu voiau în ruptul capului să priceapă că statul nu a fost niciodată proprietar. A trebuit să mă judec până la Înalta Curte de Casație și Justiție“, rememorează fermierul.

Inflația, o pacoste pentru majoritatea oamenilor, i-a fost un ajutor nesperat: „Când am luat creditul, un ou se vindea cu un leu și 80 de bani. Apoi, prețul a crescut rapid la 3, 4, 5 lei. Când am restituit împrumutul, prețul ajunsese la 25 de lei“, explică domnia sa.

Și așa a devenit proprietarul unei ferme cu 110.000 de găini ouătoare, care produceau 25 milioane de ouă anual și separat, al fermei de pui care dădea 1.500 tone de carne anual. „Între timp am renunțat la pui. A apărut Avicola Focșani, a lui Dan Vicol. Am avut o întâlnire și am stabilit că n-are rost să ne concurăm unul pe altul. El a renunțat la găinile de ouă, eu am renunțat la pui!“, ne-a mai povestit domnul doctor.

Găini crescute de calculator

Acum, Aviputna este una dintre cele mai moderne ferme avicole din țară. Vechile grajduri pentru tăurași, înalte și trainice, au fost transformate în voliere pentru găini. Păsările cresc practic libere în interiorul volierelor amenajate în hale. Densitatea păsărilor este de opt pe metrul pătrat, aproape jumătate față de cea dintr-o fermă normală. În plus, înălțimea halelor face ca volumul de aer să fie mai mare. Atmosfera, temperatura, luminozitatea sunt controlate de către calculator. În permanență sunt monitorizate nivelurile de amoniac, hidrogen sulfurat și dioxid de carbon. În funcție de acestea este comandat sistemul de ventilație. Luminile se sting și se aprind după un program coordonat tot de computer. Pentru a reduce stresul păsărilor, trecerea de la lumină la întuneric și invers se face cu simularea crepusculului.

Întreaga amenajare a costat trei milioane de euro. 1,7 milioane au provenit din fonduri europene, iar restul, din fonduri proprii. 150.000 de găini ouătoare și 100.000 de puicuțe cresc în volierele fermei. Toate sunt din rasa Roman Brown. O astfel de găină face până la 330 de ouă anual. Păsările sunt aduse din Slovacia.

Ouă de două stele

aviputna a

Pentru hrana animalelor se consumă cca 12.000 tone furaje anual. Doar 2.000 dintre ele sunt produse pe cele 40 de hectare proprii și 130 arendate. Restul sunt cumpărate de la diverși furnizori. Pentru a putea să-și asigure stocurile necesare, fermierul a construit anul trecut silozuri pentru 6.000 tone cereale. Acestea sunt prelucrate în FNC-ul propriu, după rețetele puse la punct de dl Ștefan Balaban împreună cu nutriționistul fermei. În ele sunt incluse microelemente și ulei vegetal de consum, nu industrial.

Rezultatele se văd în calitatea ouălelor. Ouăle „Din ogradă“ au primit, în vara anului trecut, diploma cu două stele a Institutului Internațional al Calității și Gustului de la Bruxelles. Echivalentul, dacă doriți, al unei medalii de aur pentru un vin, la un concurs internațional. Ouăle de la Golești au obținut 87,5 puncte din cele 90 posibile.

Pentru Ștefan Balaban, această înaltă recunoaștere a calității produselor fermei sale reprezintă una dintre cele mai înalte distincții pe care le-ar fi putut obține după aproape 50 de ani de muncă. Împreună cu bucuria de a le vedea pe rafturile a câteva dintre cele mai mari rețele de magazine din țară.

Alexandru GRIGORIEV

Revista Lumea Satului nr. 14,16-31 iulie 2016 – pag. 36-38

Abonează-te la acest feed RSS