reclama youtube lumeasatuluitv
update 17 Jul 2019

Ștefănești: povestea unui dezastru sau cum să distrugi o stațiune vinicolă

Pentru cunoscătorii hărții podgoriilor românești, Ștefănești – Argeș este un reper vechi și solid. Sau, mai bine zis, era. Astăzi a mai rămas doar un nume, un loc unde se mai produce doar puțin vin, și acela cu greu. Iar mâine e posibil să nu mai fie decât istorie. Cum de s-a ajuns în această situație vom povesti în cele ce urmează.

Istorie glorioasă, prezent trist

Zona Ștefănești este dovedită arheologic ca podgorie prin descoperirile de la Stoienești, unde s-au găsit numeroase toarte și fragmente de amfore de proveniență locală. Însă prima atestare documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Mare (1386-1418) „întărea“ Mănăstirea Cozia cu multe vii din Dealul Piteștilor și hotarul Călineștilor. În diferite hrisoave se pomenește că Matei Basarab (1622-1654) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714) aveau în aceste locuri vii întinse. În secolul al XVIII-lea, localitatea Ștefănești era menționată ca un târg special pentru vânzarea vinului cu ridicata. La trecerea dintre secolele XIX și XX și din cauza dezastrului filoxeric suprafața viticolă a acestei podgorii se diminuează mult. În schimb, viticultura din această zonă redevine înfloritoare pe la mijlocul secolului al XX-lea.

În 1959 aici avea să se construiască al doilea complex de vinificație ca mărime din România, după cel de la Valea Călugărească. Drept model a fost  folosit un complex similar din Franța.

Aici erau prelucrați strugurii proveniți de pe viile cultivate pe mai bine de 2.000 de hectare. 

„Toamna închiriam camioane de la Combinatul Petrochimic și de la alte fabrici ca să putem căra strugurii, atât de mulți erau“, își amintește unul dintre foștii angajați.

Rezultatul se măsura în mii de vagoane de vin care plecau în toată țara, dar și în străinătate.

În acest an, care este considerat unul bun, la Ștefănești s-au produs doar 16 vagoane de vin...

De la peste 2.000, la doar 144 ha de vie lucrată!

Adriana Bădulescu, directorul a ceea ce a mai rămas din fosta stațiune de vinificație, ne-a făcut o scurtă istorie a dezastrului la care a fost martoră. „Lucrez aici de 35 de ani. Mă doare să văd ce se petrece“, își începe povestea.

Prima lovitură pe care a primit-o colosul a fost declanșarea retrocedărilor de terenuri, care a început în anii ’90 și a continuat aici până în 2014. Din cele mult peste 2.000 de hectare, cât totalizau viile aflate în proprietate, au mai rămas doar 661,12. „Asta încă n-ar fi așa de rău. Cea mai mare nenorocire este că din această suprafață totală nu mai sunt lucrate decât 144 ha de vie. Restul au rămas pârloagă. Via de pe ele s-a sălbăticit sau a fost invadată de alte plante. Nici via lucrată nu e tocmai grozavă, pentru că este îmbătrânită. Ultimele plantări au fost făcute acum 35 de ani. În aceste condiții, evident că nici rezultatele nu au cum să fie grozave, nici productivitatea mare“, spune dna Bădulescu.

Vinovată pentru că mai mult de trei sferturi din suprafața viilor nu sunt lucrate este lipsa de bani. Aceasta conduce la lipsa de personal. La ora actuală, la Ștefănești mai sunt doar 52 de salariați, cu 20 mai puțini ca acum cinci ani și cu multe sute față de acum două decenii. Din cele șase ferme-pilot, câte avea stațiunea în vremurile bune, acum nu mai funcționează decât două. Iar dintre acestea, una nu mai are nici șef, nici tehnician și este pe punctul de a fi închisă.

Și, este cazul să precizăm, proprietarul este statul român! Așadar, tot ceea ce am povestit până acum este despre avuția națională, despre ceva care ne privește pe toți. Dar să mergem cu istoria mai departe!

Copil al nimănui

De-a lungul timpului, stațiunea de la Ștefănești a purtat mai multe denumiri. La început a fost Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Viticolă Ștefănești, apoi s-a transformat în Institut de Cercetare Dezvoltare Viticolă. Asta până în anul 2004, când printr-o Hotărâre de Guvern a primit o titulatură un pic năucitoare: Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură. Dintr-o dată, orice referire la vin a dispărut din denumire. „De fapt, după schimbarea aceasta de titulatură, încet-încet am început să nu mai fim luați în seamă ca institut de vinificație. Mulți dintre cei care citeau denumirea noastră credeau, din cauza termenului biotehnologii, că noi obținem vin din pastile sau prin cine știe ce procedee“, a mai povestit directorul INCDBH.

La ora actuală, institutul se află în subordinea Ministerului Culturii și Inovației și în coordonarea științifică a ASAS. În acest context, deși producția de vin ar fi cea mai firească și mai simplă cale de a obține venituri, accentul se pune pe cercetare. Două proiecte în care cercetătorii de la Ștefănești sunt implicați se vor încheia în luna decembrie a acestui an. În desfășurare mai sunt încă trei, în care INCDBH este membru în consorțiile care derulează proiectele. „Banii obținuți abia ajung pentru plata cercetătorilor“, spune Adriana Bădulescu.

Pentru partea de producție, care ar putea aduce venituri însemnate, nu sunt alocate fonduri de nicăieri. „Conform statutului, ar trebui să ne autofinanțăm. Dar producția necesită și ea niște investiții, cheltuieli. Or, pentru acestea nu primim bani de nicăieri. Ba, pe deasupra, mai intervin și tot felul de necazuri. Pentru procesul tehnologic de producere a vinului folosim apa adusă cu pompele noastre din surse aflate la o oarecare depărtare. Când am vrut să pornim pompele, în toamna aceasta, am văzut că nu funcționează. Cineva furase transformatorul de la linia electrică de alimentare. A durat aproape o săptămână până când l-au înlocuit cei de la Electrica“, a dat un exemplu directoarea institutului.

Accesul la piață, restricționat

Cum spuneam mai devreme, 2018 a fost un an bun. Deși din via cu struguri roșii nu s-au putut recolta mai mult de șase tone de struguri, recolta fiind compromisă de cele două episoade de grindină din primăvară și de ploile torențiale, recolta de struguri albi a depășit toate așteptările. Producția de vin s-a ridicat la 16 vagoane. O cifră frumoasă, în termeni absoluți, chiar dacă nu reprezintă decât câteva procente din producțiile de acum două decenii.

Din nefericire, vinul, deși stocat în bune condiții în tancurile de inox din beciurile stației de vinificație, e destul de departe de a-și întâlni consumatorii.

„Posibilitățile noastre de desfacere sunt reduse. Concret, nu avem decât un magazin, la poarta institutului, și două dozatoare, dintre care unul tot la poartă“, explică Adriana Bădulescu. Cele două dozatoare au fost cumpărate cu mari eforturi și mari sacrificii în 2017. Intenția era de a fi amplasate în puncte cu trafic intens. Dar nu s-au găsit banii necesari pentru plata chiriei pe spațiu în astfel de locuri. Concret, marile supermarket-uri din Pitești solicitau o chirie de 400-500 euro/lună pentru amplasarea unui dozator, adică echivalentul prețului a 250-300 litri de vin. Producătorul nu și-a putut permite această cheltuială...

Singura modalitate de a se vinde vinul de la Ștefănești este vrac, ceea ce reduce semnificativ numărul beneficiarilor. Până în anul 2006 a existat și vechea linie de îmbuteliere. Apoi însă AVAPS a vândut o mare parte dintre activele stațiunii, între ele aflându-se și această componentă esențială pentru desfacerea producției. O vreme a existat o colaborare cu cumpărătorul, în sensul că acesta efectua îmbutelierea ca pe o prestare de servicii și era plătit în vin. Apoi s-a renunțat, astfel că s-a ajuns în situația de acum: mici cantități sunt puse în sticle cu ajutorul unei linii semimanuale, cu productivitate extrem de redusă. În consecință, drumul spre marile rețele de magazine este barat.

O comoară blocată de ANAF

Din nefericire, necazurile celor de la Ștefănești nu se opresc aici. Pe lângă toate cele enumerate se adaugă și datorii istorice către buget și către furnizori, la care s-au adăugat dobânzi și penalizări. Suma totală se ridică la aproape un milion de euro. Pentru alte podgorii, n-ar fi o sumă de speriat. Nu însă și în condițiile lipsurilor în care se zbate INCDBH! Și, pentru ca povestea să se încadreze perfect în peisajul mioritic, stațiunea se află încă, cel puțin teoretic, în posesia unei comori care i-ar permite să își plătească cel puțin o mare parte din datorie. Este vorba despre o provizie de peste 46.000 de litri de distilat de vin învechit, cu o concentrație alcoolică de peste 60º. Vechimea distilatului este de mai bine de 25 de ani. Dacă mai e cazul să traducem pentru cei care nu au înțeles, vorbim despre 46 de tone de concentrat de coniac vechi de 25 de ani. Sau, și mai exact, despre 58.000 de litri de coniac de cea mai bună calitate, căci dintr-un litru de concentrat pot rezulta cca 1,25 litri produs final. Pe toată această cantitate de distilat ANAF a pus sechestru și a hotărât să organizeze vânzarea la licitație. Dar, nu se știe de ce, la prima licitație, al cărei preț de pornire era de 10 euro/litru, nu s-a prezentat nimeni. Așa că acum e pe cale de a se organiza a doua, cu prețul de pornire la jumătate. Reamintim cititorilor noștri că pe piață prețul unui coniac de calitate trece binișor de 100 lei/litru. Adică în jur de 25 euro. Chiar scăzând jumătate, care ar reprezenta taxele și accizele, tot rămân 12,5 euro/litru. Adică, cel care ar fi cumpărat stocul la 10 euro/litru ar fi putut avea un câștig frumușel de 14 lei/litru (3,5 euro). Mari și încurcate sunt căile alcoolului...

Vorbe care contează

La cum arată întreaga poveste, pare ca și cum cineva ar dori să înmormânteze cu totul fosta stațiune de la Ștefănești. Și, la cum se văd lucrurile, pare că este pe cale să și reușească. Ba chiar, ca lucrurile să fie duse până la capăt, să mai și blocheze drumul către mormânt. La modul propriu! De curând, parcela care cuprindea drumul de acces din șoseaua națională către clădirile administrative a fost retrocedată. Toate căile de atac împotriva hotărârii au fost epuizate, iar proprietarul refuză să permită folosirea drumului care îi traversează proprietatea. Directoarea Adriana Bădulescu s-a arătat sceptică în privința obținerii unui drept de servitute. S-a resemnat cu gândul că, pentru a ajunge în biroul său, trebuie să facă un ocol de cca trei km, pe un fost drum tehnologic.

Probabil că ar mai fi multe de comentat pe marginea acestei povești, dar vorbele n-ar ajuta prea mult. Cu o singură excepție: ca ele să fie cuprinse într-o Hotărâre de Guvern sau alt act normativ care să reglementeze situația. Deocamdată mai este ceva de salvat. Dar nu pentru multă vreme!

Alexandru GRIGORIEV

Muzeul viticulturii și pomiculturii, o fereastră spre spiritualitate

Viticultura și pomicultura au constituit unele dintre primele ocupații ale oamenilor, după ce au urcat de la stadiul de hoarde migratoare la cel de populații stabile. Sau, altfel spus, odată ce au devenit gospodari, oamenii au început să cultive pomi fructiferi și viță-de-vie. La noi în țară acest lucru s-a întâmplat încă din neolitic, acum mai bine de 5.000 de ani, după cum atestă descoperirile arheologice. Locuitorii comunităților neolitice au cultivat pomii fructiferi și viță-de-vie pe lângă casele lor. În așezarea neolitică de la Radovanu s-au găsit dovezi despre folosirea fructelor de nuc, alun, corn, măceș și prun sau corcoduș. Alunele carbonizate, descoperite în stațiunea neolitică de la Pietrele, județul Giurgiu, dovedesc folosirea fructelor pe o arie mai largă. Locuitorii comunităților neolitice de tip Cucuteni au fost printre primii cultivatori ai viței-de-vie. În acest context, un muzeu al agriculturii și viticulturii tradiționale românești apare ca o necesitate. Și unde se putea găsi un loc mai bun pentru o astfel de întreprindere decât în mijlocul unei vechi podgorii, la marginea unei vestite curți boierești? Adică la Golești, alături de conacul celebrei familii unde odată a fost via boierilor.

O Românie la scară mai mică

În anul 1966 s-a luat decizia ca pe lângă Muzeul Golești să se înființeze Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din România. Acesta înfățișează civilizația țărănească de la mijlocul veacului al XIX-lea din principalele zone viticole și pomicole ale țării. Încă de la început a fost proiectat să cuprindă 34 de gospodării (18 viticole și 16 pomicole), un han și o primărie. Oltenia și Muntenia sunt reprezentate prin șapte gospodării viticole și șapte pomicole. O gospodărie viticolă reprezintă Dobrogea, câte patru gospodării viticole și pomicole, Moldova, iar șase gospodării viticole și cinci pomicole – Transilvania. Ceea ce este deosebit la acest muzeu amenajat pe o suprafață de mai multe hectare este faptul că toate gospodăriile sunt originale. Ele au fost demontate bucată cu bucată de pe amplasamentele lor originale și refăcute pe de-a-ntregul în curtea muzeului. În jurul lor au fost aduse și toate acareturile originale: grajduri, magazii, cotețe, crame, poverne etc. Multe dintre ele au fost și împrejmuite cu gardurile originale. În curți se cultivă flori și chiar, din loc în loc, câte un petec de grădină. Și, evident că dintr-un astfel de sat nu pot să lipsească pomii fructiferi și vița-de-vie. Inclusiv băncile de la unele porți sunt umbrite de pomi fructiferi.

Un sat de-adevăratelea

Alăturarea celor 34 de gospodării a făcut să se nască un sat adevărat. E adevărat, un sat puțin mai neobișnuit, din cauza alăturării de stiluri deosebite de gospodării. Locuințele de munte stau alături de cele de câmpie, dând naștere unui ansamblu unic. Există aici case celebre, cum este, de exemplu, cea a bunicilor marelui istoric al neamului nostru, Constantin Giurescu, adusă de la Chiojd, din Buzău, dar și un bordei simplu, din Gorj.

Pentru ca satul să fie un sat adevărat a avut nevoie și de o primărie. Și ea a fost adusă din comuna Hârsești, județul Argeș, fiind un edificiu administrativ specific începutului secolului al XX-lea, așa cum încă mai sunt destule în funcțiune în toată Muntenia și Oltenia.

De asemenea, un sat tradițional românesc nu poate trăi fără biserică. Cea de aici a fost construită din lemn, la 1814, în satul argeșean Drăguțești. Restaurată cu migală, ea impresionează și astăzi prin arhitectura simplă, dar sobră și, totodată, apropiată sufletului. Într-un cuvânt, pătrunzând într-o astfel de biserică te simți, deopotrivă, în casa Domnului, dar printre sufletele locuitorilor satului, de-acum și de mai-nainte.

Și oare ce-ar fi un sat de viticultori și pomicultori fără un han? Unde s-ar aduna oamenii seara, după ce au isprăvit munca, ori la sărbători, să dea și să primească vești, să schimbe două-trei vorbe și să cinstească o glajă? Așa că străvechiul han de răspântie din Posești-Prahova, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a mutat aici. Nu-i lipsește nici tejgheaua caracteristică, nici bucătăria înzestrată cu cuptor și vatră, nici două camere de oaspeți și nici camera hangiței. Ba, pe deasupra, camera hangiței mai are și o firidă prin care aceasta poate supraveghea discret tot ceea ce se întâmplă în sala mare.

În sfârșit, pentru ca totul să fie așa cum scrie la carte, carte pe care tinerele vlăstare ale comunității s-o știe citi, există și o școală. Clădirea a fost adusă din zona Comănești – Bacău și a fost construită la începutul secolului al XIX-lea. În interior se află tot inventarul original.

Într-un cuvânt, acest sat se poate spune că reprezintă o Românie rurală la scară mai mică. Practic, fiecare zonă etnografică a țării a reușit să-și pună tușa asupra acestei așezări muzeale, astfel încât vizitatorul să poată înțelege într-o plimbare de o singură zi tot ceea ce îi unește pe români, indiferent din ce parte a țării s-ar trage.

Un muzeu viu

Pe lângă case și acareturi, în cadrul muzeului spații largi sunt dedicate instalațiilor și uneltelor necesare prelucrării fructelor și transformării lor în vin, țuică și alte produse. Multe dintre aceste instalații sunt adevărate minuni realizate de istețimea și intuiția țărănească. Oameni fără prea multă școală, dar inteligenți și cu simț practic, au găsit soluții admirabil de simple pentru a rezolva eficient probleme complicate. Un exemplu concludent este un lin gigantic (linul este un vas pentru zdrobirea strugurilor) lung de aproximativ 2 m, lat de 1,5 m și adânc de 1 m, realizat dintr-un singur trunchi de copac. Cavitatea din interior nu a fost cioplită cu dalta, ci realizată prin arderea dirijată a interiorului. Ulterior a fost suficientă o simplă finisare. O cantitate imensă de muncă scutită.

De asemenea, mici minuni ale tehnicii sunt și povernele îngropate sau semi-îngropate. Construcția lor este astfel realizată încât exclude riscul de izbucnire a unui incendiu, iar răcirea condensatorului era asigurată de ape curgătoare.

Și încă multe alte minuni tehnice sau artistice se pot descoperi în fiecare casă sau gospodărie: îmbinări meșteșugite, fără cuie, ornamente deosebite și câte și mai câte. Dar poate că ceea ce este cel mai frumos este că acest sat este viu. Prin grija conducerii Ansamblului Muzeal Golești, aici se desfășoară în permanență felurite activități. Aproape în fiecare lună are loc câte un festival, pe lângă tabere de creație, ateliere pentru copii, simpozioane, filmări și diverse alte activități.

În concluzie, un drum până la Golești nu poate fi decât o bucurie a sufletului și o încântare a ochiului. Nu vă refuzați această plăcere!

Alexandru GRIGORIEV

GALERIE FOTO


  • Publicat în Turism

Golești - un cuib de nobili români

Există în lumea aceasta locuri unde, probabil că nu întâmplător, se concentrează nuclee de spiritualitate care își pun amprenta asupra a secole de istorie. Un astfel de nod spiritual se găsește în apropierea Piteștilor. La câțiva kilometri de oraș se află Vila Florica, lăcașul Brătienilor, despre care am povestit în numărul trecut. Dar acum vă dezvăluim că cei mai apropiați vecini ai lor erau boierii Golești. Curtea lor se afla la doar șapte kilometri mai la est, iar istoria li se întinde pe parcursul a peste trei secole!

Cetatea privată a lui Stroe Leurdeanu

Conform vechilor cronici și legende, rădăcinile familiei Golescu coboară până la Basarab Întemeietorul, fiind descendenți ai acestuia. Prin părțile Argeșului sunt atestați în 1573, când Ivașcu Golescu ctitorește o mănăstire. Dar temelia a ceea ce avea să devină cuibul Goleștilor și care dăinuie până în zilele noastre s-a pus în 1640, din vrerea lui Stroe Leurdeanu și prin truda meșterului Stoica. Dintr-un punct de vedere se poate spune că este echivalentul unui castel din Franța sau Marea Britanie. Facem această afirmație pentru că reședința de la Golești este singura construcție laică privată fortificată din Țara Românească. Curtea, în formă de patrulater, era înconjurată de ziduri înalte de cărămidă, cu contraforturi. La fiecare colț se află câte un turn rotund, prevăzut cu platforme pe care cândva au fost instalate tunuri. De asemenea, deasupra porților se afla un foișor înalt, prevăzut cu locuri pentru pușcași. Imaginea acestui foișor este probabil familiară multora dintre cititorii noștri, fiind locul unde s-a turnat o parte din filmul „Iancu Jianu“. Conacul este și el o bijuterie de arhitectură românească, îmbogățită, de-a lungul timpului, cu numeroase influențe. De exemplu, Zoe Golescu, soția cărturarului Dinicu Golescu, a dorit, prin 1850, să adauge conacului o sală de bal ca a palatelor bucureștene. În treacăt trebuie amintit că, după Revoluția de la 1848, și-a însoțit fiii în exil în străinătate, atât din dragoste maternă, dar și din teama represaliilor pentru propriile-i fapte. Revenită în țară la sfârșitul anului 1849, a fost obligată de autorități să se autoexileze la moșia familiei de la Golești. Ambițioasă, a încercat să aducă după ea stilul de viață din saloanele bucureștene și chiar vest-europene. Și pentru că nu avea o sală de dans pe măsură, a construit una. Doar că aceasta a fost adăugată ca un etaj al bătrânului conac. Materialul folosit a fost chirpiciul, din motive de greutate mai redusă decât a cărămizii, iar accesul se face pe o elegantă scară în spirală, aflată în mijlocul holului mare al conacului.

Prima noapte în țară a regelui Carol I

Așa cum am spus, familia Golescu s-a aflat în centrul mai multor evenimente istorice marcante din istoria României. Printre ele se numără și instaurarea dinastiei Hohenzollern. Conacul de la Golești a fost prima casă de pe pământ românesc în care Carol I a înnoptat. Venit în secret în România cu vaporul, el a fost condus de I.C. Brătianu la Golești, unde au rămas peste noapte. În memoriile sale, Majestatea Sa își amintea despre Zoe Golescu ca despre o deosebit de distinsă matroană, ale cărei trăsături mărturiseau că în tinerețe fusese de o frumusețe deosebită. La acea vreme, Coana Zinca, cum i se mai spunea, avea pe atunci 74 de ani... De la Golești, Carol I a călătorit la București, unde a locuit tot într-o casă a Goleștilor. Apoi, de-a lungul vremurilor, a mai vizitat reședința de la Golești în multe rânduri, fiind un admirator al zonei și al conacului. O dovadă că istoriei îi place să închidă cercurile pe care le începe este că tronul regilor României, la fel ca și biroul de lucru se găsesc astăzi la Golești. În 1948, când au fost evacuate din Palatul Regal de la București, puțin a lipsit să ajungă pe foc. Norocul a făcut să se găsească oameni inimoși care, înfruntând orice risc, le-au făcut să ajungă în mod discret la Golești, unde au fost păstrare cu grijă și bine ascunse, până în 1990, când au putut fi expuse din nou. Socotesc că un loc mai potrivit nici nu li s-ar putea găsi.

Stâlpi ai României moderne

Un alt Carol care a pus umărul al crearea României moderne, Carol Davila, a locuit și el o vreme în conacul de la Golești. Soția sa Ana era una dintre numeroasele nepoate ale Goleștilor, dinspre mamă. Dinspre tată se trăgea din neamul Racoviță, care a dat mai mulți domnitori Moldovei și Țării Românești. Tânăra familie a locuit vreme de mai mulți ani în conac. Dormitorul lor se păstrează și astăzi. În el se regăsesc mai multe obiecte personale ale lui Carol Davila, inclusiv certificatul de căsătorie. Un alt nume sonor care se leagă de Golești este familia Grant. Effingham Grant s-a născut în 1820, în Marea Britanie. În 1837 tânărul Grant găsește un post liber la Consulatul Britanic în Valahia. Un an mai târziu sora sa, Maria, îi face o vizită și decide să se mute și ea la București, căsătorindu-se ulterior cu C.A. Rosetti. În bine-cunoscutul tablou „România revoluționară“ ea este cea care înfățișează țara dezlănțuită. În 1850, Effingham Grant se căsătorește cu Zoe Racoviță, fata lui Alexandru Racoviță și a Anei Golescu și nepoata lui Dinicu Golescu. După căsătorie familia intră în posesia Palatului Belvedere din București și a moșiei aferente. Retras din diplomație, în 1863 Grant înființează prima turnătorie din București. În 1864 britanicul pune bazele primului atelier de prelucrare a tutunului din țară, Manufactura de tutun Belvedere. Firma devine apoi Regia Monopolurilor Statului în 1879. Effingham parcelează terenul din jurul manufacturii și îl vinde muncitorilor, dând naștere la ceea ce va deveni cartierul Regie. În 1865, neostenitul britanic începe să se ocupe de o nouă afacere nemaîntâlnită în țară, creșterea de orhidee. Mai târziu această afacere a dat denumirea Străzii Orhideelor, denumire care se păstrează și astăzi. Cei doi fii ai cuplului și-au pus și ei amprenta pe istoria României. Nicolae Grant, pictor, este considerat părintele afișului publicitar moserb. Fratele său Robert a proiectat și a participat la construcția podului Grant din Capitală.

Încă multe lucruri se pot spune despre neamul Goleștilor și moșia lor. De exemplu, acolo a funcționat prima școală obștească slobodă. Înființată de Dinicu Golescu, la ea aveau acces atât bogații, cât și săracii, în mod gratuit, și, poate mai important decât atât, fetele aveau parte de tratament egal cu băieții. În complex se mai află și bolnița înființată de Radu Golescu pentru bătrâni și săraci. Și încă multe sunt minunile și frumusețile pe care vizitatorii le pot descoperi la Conacul Goleștilor. O vizită acolo este o încântare în orice sezon.

Alexandru GRIGORIEV

(Foto: Cella GRIGORIEV)

  • Publicat în Turism

Cetatea Poenari, consolidare de 10 milioane de lei

Consiliul Județean Argeș a semnat, în luna martie 2018, contractul de finanțare pentru consolidarea și conservarea Cetății Poenari din comuna Arefu, satul Căpățânenii Pământeni, care datează din secolul al XIII-lea sau al XIV-lea. Valoarea proiectului este de 10.772.936,09, din care fonduri europene-9.647.565,90 lei. Investiția va recupera un important vestigiu istoric al României, Cetatea Poenari, fiind declarată de altfel monument istoric de importanță națională încă de la precedenta sa renovare, din anii 1969-1972.

O vizită în acest loc supranumit „vechi cuib de vulturi al vitejilor de demult“ este la îndemâna oricui parcurge porțiunea de Transfăgărășan de până la barajul Vidraru. Locul aproximativ (uzina electrică) de unde pornește aventura spre Muntele Cetățuia este la 27 km de Curtea de Argeș și 4 km de lacul de acumulare. Singura condiție ar fi ca drumețul să poată urca cele 1.480 de trepte construite în zilele noastre, de la bazele Cheilor Argeșului până în vârful muntelui, diferența de nivel fiind de 400 m.

De la Negru Vodă...

Un turn al cetății se spune că ar fi fost construit de Negru Vodă (sau Radu Negru) după „descălecarea“ sa din Transilvania, localizată în anul 1290. De altfel, potrivit legendei, dar și Letopisețului Cantacuzinesc, scris pe la 1568, atunci ar fi fost întemeiată Țara Românească. Izvoarele certe istorice nu rețin însă numele lui Negru Vodă și atribuie exclusiv meritul întemeierii statului feudal domnitorului Basarab I (1310-1352), după lupta de la Posada (1330), considerată a fi un adevărat război de independență și actul de naștere al Țării Românești. Locul este posibil să fie acea posadă (substantiv care definește o trecătoare) în care Basarab I zdrobește oastea lui Carol Robert de Anjou, venit să-l pedepsească pe domnitorul român pentru că a refuzat să plătească tributul de vasal către Imperiul Ungariei. Într-un document din 1935, Sigismund de Luxemburg descrie că bătălia pierdută de Robert de Anjou s-ar fi desfășurat „în munți, în locuri zise în vorbirea obișnuită (locală) posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari“. Alți istorici cred că posada ar fi pe Valea Prahovei.

...la Vlad Țepeș

Cetatea a fost apoi descoperită 150-160 de ani mai târziu de Vlad Țepeș, care îi adaugă încă 4 turnuri, ziduri groase de 2-3 metri și dependințe, folosind-o ca fortăreață împotriva otomanilor și chiar reședință secundară. O mulțime de mituri au rămas din acei ani de domnie (1448, 1456-1462, 1476): se spune că Vlad Țepeș i-a folosit pe boierii trădători la construirea Cetății Poenari, iar mulți turci și-ar fi pierdut viața, trași în țeapă de crudul conducător valah. Tot aici s-ar fi retras domnitorul cu oastea sa după ce a pus cailor potcoavele invers, păcălindu-i pe turci asupra direcției în care ar fi mers. Tot aici a sfârșit prima sa soție, Anastasia Maria Holszanska sau Cneajna Bathory, cu care Țepeș ar fi avut doi copii, pe Radu și Vlad.

Pe marginea acestui subiect circulă două variante: unii spun că Anastasia s-a aruncat de pe ziduri ca să nu pice în mâinile turcilor și ale boierilor rivali; alții sugerează că și-a pus capăt zilelor fiindcă auzise că domnitorul urma s-o părăsească pentru a se căsători cu Jusztina Szilágyi de Horogszeg (Ilona Szilágyi). Se afirmă, de asemenea, că cetatea a fost transformată de Vlad Țepeș și, ulterior, de Vlad Călugărul, Mihnea cel Rău (1508-1509) și Vlăduț Vodă (1510-1512) în loc de pedeapsă pentru dușmanii acestora, fie străini, fie boieri români. La unul din marile cutremure de la începutul anilor 1900 (1901 sau 1908, când seismele au fost mai mari de 7 grade de scara Richter) pere­tele nordic s-a prăbușit în hău. În prezent, ruinele cetății sunt amenajate ca obiectiv turistic și sunt vizitate, anual, de mii de turiști români și străini. După renovare, e posibil ca locul să devină mult mai cunoscut decât este astăzi.

Maria Bogdan

  • Publicat în Turism

Caravana “Alege oaia!” va ajunge sâmbătă la Pitești

Caravana Campaniei naționale de informare și promovare “Alege oaia!” va opri sâmbătă, 28 aprilie 2018, la Pitești, continuând astfel seria evenimentelor organizate de MADR începând cu toamna anului 2017.

Pentru a face cunoscută tuturor consumatorilor savoarea și diversitatea preparatelor din carne de oaie, dar și pentru a încuraja consumul de carne de oaie, toți piteștenii și nu numai sunt așteptați timp de două zile, 28 și 29 aprilie, în incinta Complexului Comercial Jupiter City din Pitești, în cadrul Târgului Internațional de Echipamente și Utilaje Agricole AGRO PITEȘTI Ediția a III-a. 

Astfel, vizitatorii vor putea degusta tocăniță de oaie, pastramă, cârnați, brânzeturi, iar cei interesați vor putea să își procure carne și produse din carne de oaie.

Evenimentul este organizat de către Direcția Județeană pentru Agricultură Argeș, împreună cu Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Argeș.

Deschiderea evenimentului va avea loc sâmbătă la ora 11:00, iar programul de vizitare va fi între orele 11.00-17.00, pentru ambele zile ale weekendului.

Reamintim că obiectivul final al acestei campanii este păstrarea tradițiilor locale privind obiceiurile gastronomice de preparare a cărnii de oaie, creșterea consumului de produse din carne de oaie, sprijinirea crescătorilor autohtoni de ovine și înființarea la nivel național a unei piețe de Gross, iar la nivel județean constituirea de magazine destinate comercializării cărnii și a produselor din carne de oaie.

În perioada 12-13 mai 2018, caravana Campaniei “Alege oaia!” se va afla la Bistrița.

Mai multe informații despre Campania “Alege Oaia!” puteți găsi pe pagina de Facebook dedicată.

Sursa: madr.ro

Prahova și parțial Argeș nu contează deloc în ochii celor de la ANIF

La o suprafață arabilă mai redusă cu aproximativ 18% decât Dâmbovița și Argeș, dar cu 80% mai mică decât Buzăul, Prahova nici nu contează pentru autorități din punctul de vedere al irigațiilor. În fine, a contat cândva, dovadă și cele aproape 25.000 ha de teren amenajate, dar județul nu intră în calculele Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale(MADR), mă rog, ale Autorității Naționale de Îmbunătățiri Funciare (ANIF), în Programul Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații.

Prahova și Dâmbovița au o suprafață agricolă și arabilă comparabilă, cu deosebirea că, în afară de culturile de câmp, primul a dezvoltat viticultura, al doilea, pomicultura. Ca suprafață arabilă, și județul Argeș se încadrează cam în aceeași categorie cu primele două, de județe mijlocii ca putere agrară. Buzăul se detașează ca potențial agricol din întreagă zonă a Subcarpaților de Curbură și Meridionali. 

irigatii tabel 1

Pe hârtie lucrurile ar sta binișor. În realitate...

Ca suprafață amenajată pentru irigații, ordinea între județe respectă cumva mărimea suprafețelor agricole. Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, preluate de la MADR (n.n.-AGR102A, suprafața terenurilor amenajate cu lucrări de irigații pe macroregiuni, regiuni de dezvoltare și județe), Buzăul dispunea, în 2016, de amenajări pentru 44.927 ha, Dâmbovița – pentru 38.213 ha, Argeș – pentru 35.630 ha, iar Prahova – pentru 35.630 ha. Probabil lucrurile stau așa doar pe hârtie. În realitate, infrastructura este deficitară, distrusă adică, nefuncțională. În 2016, județele Argeș și Dâmbovița n-au irigat nici măcar un metru pătrat de cultură, iar organizațiile utilizatorilor de apă pentru irigații (OUAI) din Prahova și Buzău au încheiat contracte sezoniere sau anuale pentru 1.897 ha, respectiv, 5.190 ha. MADR spune, în Programul de reabilitare a sistemului de irigații, că viabile din punct de vedere economic – altfel spus, ar merita ca statul să investească bani în infrastructura primară – sunt amenajările din Buzău (Câmpia Buzău Est – 9.941 ha și Buzău Vest – 55.860), Argeș (Ștefănești – Leordeni, 5.675 ha) și Dâmbovița (Titu – Ogrezeni, 40.647 ha). Prahova nici nu este pomenită în strategie, iar în Argeș 30.000 ha amenajări sunt ca și terminate.

irigatii tabel 2

Suprafața irigată, mai mare decât cea raportată!

În prima etapă a programului de reabi­litare ar urma să intre o singură amenajare, cea din Câmpia Buzăului-Canal Vest, care acoperă 35.860 ha. Două OUAI (Lipia și Istrița), din trei înființate, au accesat fonduri europene pentru reabilitarea irigațiilor din ferme. Pentru a doua etapă, care nu se știe când anume va începe, sunt programate să fie reabilitate amenajările Câmpia Buzăului Est (9.941 ha), Ștefănești-Leodeni, Argeș (5.675 ha) și Titu-Ogrezeni, Dâmbovița (40.647 ha). Observați că, după reabilitare, Dâmbovița va avea o suprafață amenajată chiar mai mare decât cea raportată de către autoritățile județene din 1997 și până astăzi.

Maria BOGDAN

Evoluția zootehniei în Dâmbovița, Argeș și Vâlcea

Astăzi, vom analiza zootehnia din ultimii 27 de ani în trei județe cu aceeași dispunere geografică: Dâmbovița, Argeș și Vâlcea. Economic însă lucrurile diferă. Argeșul se află în Top 10 între județele țării ca PIB/cap de locuitor, bazându-și dezvoltarea pe sectorul industrial, mai puțin pe agricultură, în vreme ce Vâlcea și Dâmbovița au o economie agrarindustrială. Ca performanțe, Dâmbovița ocupa, în 2012, locul I în ierarhia județelor la producția de ouă, iar Vâlcea deținea poziția secundă la producția de miere.

Evoluția efectivelor de animale în cele trei județe a urmat trendul general, cu o prăbușire a numărului până prin anul 2000, perioadă ce coincide cu dezafectarea fostelor unități comuniste, o ușoară redresare până în 2005, o nouă diminuare după anul aderării țării la UE și o a doua creștere pesemne după atragerea banilor europeni. Cu o singură excepție în cazul județului Dâmbovița, unde numărul de caprine din 2015 îl depășește pe cel din 1990, peste tot efectivele scăzând în medie cu 40-50% față de acum 27 de ani.

Dâmbovița: cu excepția creșterii păsărilor, zootehnia a cedat în fața culturilor vegetale

Fondul funciar al județului Dâmbovița cuprinde 61,1% terenuri agricole. Din totalul acestei suprafețe, cea mai mare parte este reprezentată de arabil – 70,7%, pășuni – 17,2% și fânețe – 8,1%. La dispoziția crescătorilor de animale ar fi deci peste 25% din terenul agricol. De altfel, din totalul producției agricole, zootehnia are o pondere de doar 28,7%. Explicabil de ce efectivul de bovine a scăzut cu 71,41% față de 1990, cel de porcine – cu 41,89% și cel de ovine – cu 64,78%. Chiar și în cazul păsărilor, acolo unde Dâmbovița este un important furnizor de ouă, numărul de păsări a scăzut cu mai bine de 50%. Singurul domeniu în care au excelat crescătorii de animale ar fi sectorul caprinelor.

tabel 1 zootehnie

Argeșul nu acordă o foarte mare importanță zootehniei

Jumătate din teritoriul județului Argeș (682.631 ha) este reprezentat de suprafață agricolă, 338.755 ha: arabil – 171.208 ha, pășuni – 98.960 ha, fânețe – 46.790 ha, livezi – 20.761, vie – 1.036 ha. Deși are câteva unități de elită, Argeșul nu se bazează foarte mult pe agricultură în compoziția PIB; profilul zonei rămâne unul industrial. Totuși, dincolo de pomicultură, sector reprezentativ inclusiv în domeniul cercetării, ținuturile deluroase, care ocupă 38,3% din suprafața județului, și cele muntoase, cu o pondere de 29,6%, ar fi propice cel puțin creșterii ovinelor, dar nu s-a remarcat o astfel de tendință cel puțin în anii din urmă. De fapt, impresia ar fi că nu există o strategie de dezvoltare unitară a agriculturii, dovadă și evoluția efectivelor de animale, cumva fără o explicație logică.

vaci lapte Holstein

De exemplu, la bovine efectivul a scăzut până în 2000, apoi a crescut până în 2007 pentru ca, în 2010 și 2015, să se înregistreze cel mai mic număr de animale din perioada analizată (o scădere, în 2015, cu 45,67% față de 2007 și cu 60,99% față de 1990). Același lucru s-a întâmplat în cazul porcinelor: în 2015 se înregistrează 19,4% din efectivul din 2007 și 18,27% față de 1990. La porcine s-a petrecut un lucru rar, în sensul în care efectivele din 2007 au fost mai mari decât cele din 1990! La ovine, caprine și păsări numărul de animale este mai mare decât în 2007, dar mai mic cu 15-40% decât în 1990.

tabel 2 zootehnie

Vâlcea: resurse suficiente, animale puține!

Dacă ar fi să-și utilizeze resursele, Vâlcea ar trebui să performeze în zootehnie. Județul dispune de o suprafață agricolă de 242.856 ha (42,15% din întregul teritoriu), pășunile deținând 44%, la care se adaugă fânețele, cu 13% din totalul agricol.

tabel 3 zootehnie

În strategia de dezvoltare a județului se spune: „Extinderea pășunilor din zonele montane, deluroase și subcarpatice ale județului a favorizat activitățile de creștere a ovinelor și caprinelor, plasând zootehnia județului Vâlcea pe primul loc în Regiunea Sud-Vest Oltenia.“ Să vedem în ce fel le-a favorizat: efectivul de ovine era, în 2015, de 114.338 capete (date INS), e adevărat, cu 24.569 de capete mai mult decât în anul aderării țării la UE, dar cu 128.362 de capete mai puțin decât în 1990. Unde este „favorizarea“? Nici la caprine nu a fost atins numărul deținut în 1990. În ceea ce privește bovinele, efectivul a scăzut cu 57,04% față de 1990, iar cel de porcine se află la 72,81% față de efectivul de acum 27 de ani.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2017 – pag. 34-35

Sărbătorește 1 mai în stil antreprenoresc la Corbi, jud Argeș

Corbi – Argeș este prima comună selectată în programul Antreprenorești- Adoptă un Sat!, din peste 30 de alte localități candidate, pentru că are potențial real de creștere a PIB-ului prin turism și datorită oamenilor gospodari, în care avem încredere că vor concretiza acest potențial.

1 Mai Antreprenoresc la Corbi înseamnă mai mult decât o ieșire la iarbă verde, comunitatea a pregătit acțiuni de explorare a obiectivelor istorice, vor putea fi vizitate Mănăstirea Corbii de Piatră, casele memoriale ale partizanilor din satul Poienărei. De asemenea se poate face o drumeție în natură la Râpa Partizanilor și vizita inițiative locale de afaceri agroturistice.

Oportunități de investiție în turismul local, promovarea produselor tradiționale și un târg de artizanat specific local sunt printre acțiunile ce vor conduce la dezvoltarea comunității alături de care lucrăm.

Programul complet este gândit pe parcursul a două zile și implică întreaga comunitate din Corbi!

  • Publicat în Social

Cotmeana, cea mai veche așezare monahală din Țara Românească

Despre Mănăstirea Cotmeana, situată în localitatea cu același nume, la jumătatea distanței dintre Pitești și Râmnicu Vâlcea, se spune că este cea mai veche așezare monahală din Țara Românească și unul dintre cele mai importante monumente medievale din sud-estul Europei. Prima atestare documentară datează din 20 mai 1388, un hrisov al domnitorului Mircea cel Bătrân către Mănăstirea Cozia pomenind despre acest lăcaș. Surse istorice și deopotrivă ortodoxe atribuie prima construcție sfârșitului de secol XIII, mai precis lui Vladislav Vlaicu, care ar fi ridicat zidurile unei biserici pe acest loc în anul 1292. Alții susțin că ctitorul ar fi fost Radu I Voievod, domnul Țării Românești între anii 1377-1389.

Documentele istorice susțin următoarea variantă: mănăstirea a fost construită în prima sa formă de Radu I și mai apoi a fost refăcută de Mircea cel Bătrân, între anii 1387-1389, vreme în care a primit hramul Buna Vestire și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Tot din această perioadă se păstrează și cel mai vechi clopot din Țara Românească, dăruit Mănăstirii Cotmeana de jupânul Dragomir, în anul 1385.

manastirea cotmeana 04

Două secole mai târziu, în 1711, Constantin Brâncoveanu restaurează biserica, înlocuind ancadramentele de piatră ale ferestrelor și ale ușii de intrare în naos. Ieromonahii Ilarion și Sofronie aduc, în anul 1777, alte îmbunătățiri (se lărgește pronaosul și se adaugă un pridvor cu arcade pe latura nordică), iar o ultimă intervenție, înainte de transformarea lăcașului în biserică de mir, după secularizarea averilor mănăstirești, este consemnată în anul 1857, când se construiește clopotnița din zid și turn din lemn. Direcția Monumentelor Istorice restaurează așezământul în anii 1922-1924, 1959, 1972, însă reînflorirea mănăstirii survine după anul 1990, când se zidește, pe lângă biserica veche, o alta nouă, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului.

Picturi păstrate de acum șase secole

manastirea cotmeana 02

Construit în scopuri strategice și de apărare, întregul ansamblu feudal de la Cotmeana este format din biserică, turnul-clopotniță și zidurile de incintă, prevăzute cu creneluri de tragere. Biserica veche, din ziduri groase din cărămidă, este compartimentată în altar, naos și pronaos. Pridvorul din partea nordică este deschis, cu arcadele susținute de două coloane de piatră în față și alte două legate de zidurile pronaosului. Naosul este despărțit de pronaos printr-un zid cu o deschidere de comunicare și, foarte interesant, catapeteasma este în întregime din zid. Pictura este o capodoperă în sine, dat fiind faptul că este păstrată din vremea ctitoriei: cea din naos este din vremea lui Mircea cel Bătrân, iar cea din pronaos, din vremea lui Constantin Brâncoveanu. În exterior, sub cornișa zimțată, pereții sunt ornamentați cu discuri ceramice colorate. Acoperișul este în întregime din șindrilă. Săpăturile arheologice efectuate la Cotmeana au scos la iveală un tezaur de monede de aur, discuri ornamentale din teracotă, toate expuse azi la Muzeul Județean Argeș. În anul 1990, mănăstirea a fost redeschisă și practic rectitorită, în 2005 fiind târnosită o nouă biserică spațioasă, impunătoare. Ansamblul nou dispune de chilii, trapeze și gospodării anexe și adună, săptămânal, mii de pelerini din țară și din străinătate.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 2, 16-31 ianuarie 2017 – pag. 52-53

Biserica rupestră Corbii de Piatră

Mănăstirea Corbii de Piatră e un unicat în sine între zidirile creștine din România. I-a fost redat scriptic rangul de mănăstire, în fine, s-a reînnodat firul vieții monahale din 2003, dar faptic nu are parte de rânduiala și grija atât de evidente în alte așezăminte ortodoxe. Mai degrabă poartă amprenta – ceea ce nu-i rău deloc, până la un punct – vechilor chilii rupestre, de inspirație – spun cunoscătorii – cappadociană, cu unele dintre cele mai vechi picturi murale păstrate în țară. Sigur se știe că aici a fost prima mănăstire de călugărițe atestată documentar la noi în țară.

Acest lăcaș original se află în satul Jgheaburi din comuna Corbi, județul Argeș, localitate situată la poalele Munților Iezer-Păpușa, pe malurile râului Doamnei. Înainte vreme se spune că în stâncă au fost săpate niște adâncituri care serveau ca loc de reculegere pentru asceți, zona în întregime fiind, în urmă cu sute de ani, vatră ascetică românească. La 23 iunie 1512, dată păstrată și în documente, monahia Magdalina, fiică și soție de boier, mătușa domnitorului Neagoe Basarab, proprietara moșiei de la Corbi, reînființează/amenajează mănăstirea Corbii de Piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o închină nepotului său, astfel că încă de la început aceasta capătă statut de mănăstire domnească. Sintagma „reînființează/amenajează“ lasă să se înțeleagă că aici exista deja un așezământ; așa s-ar explica existența în biserica rupestră a două altare, caracteristică bizantină din secolul al X-lea, nespecifică însă ortodoxiei românești. Mănăstirea a fost slujită întâi de călugărițe, așa cum se specifică în ceasloave, dar în secolul următor, din cauza condițiilor grele de viețuire, la Corbi au fost aduși călugări. Există și o mărturie scrisă despre Corbii de Piatră ai acelor vremuri. În anul 1658, Paul de Alep, care îl însoțește pe patriarhul Macarie al Antiohiei într-o vizită în Țara Românească, spune, ajungând la biserica din stâncă: „Este mică, dar foarte frumoasă, unde se mai pot vedea pe pereți urmele vechii zugrăveli și care a fost redeschisă în urma viziunii pe care a avut-o un eremit sfânt.“

Biserica Corbi interior altar

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea devine biserică de mir, servind românilor care s-au refugiat, în timpul prigoanei religioase din Transilvania, din Jina (Sibiu), la Corbu. Prin anii 1800, biserica ia forma pe care o are și astăzi. Se sapă în stâncă un pronaos de 5,5/4,5m, se sparge zidul despărțitor dintre cele două altare, se construiește o catapeteasmă nouă, pictată de un oarecare Ștefan Zugravul. În 1882, după ce peretele vestic al naosului se surpă, sunt aduși meșteri pietrari italieni din Albeștii de Argeș, care au cioplit din stâncă alți pereți, înlocuind, astfel, porțiunea prăbușită. Tot în stâncă a fost construită și trapeza mănăstirii. Despre aceasta se spune că, în vechime, domnitorii veneau la hramuri, prilej cu care judecau și procese mai grele ori stingeau anumite neînțelegeri ivite în zonă. Astăzi, se păstrează crucea dăltuiră în piatră în anul 1700, dar paraclisul și clopotnița din lemn, realizate în 1890, se află în degradare avansată, cu mare risc de a fi pierdute. Și interiorul are de suferit din cauza întârzierii lucrărilor de restaurare. În martie 2003, PS Calinic Argeșanul a redat așezării rosturile mănăstirești, după mai bine de 200 de ani de întrerupere, însă nu se prea întrezărește aici așteptata revenire la viața monahală intensă.

Cum se ajunge? La ieșirea din Câmpulung – Argeș, urmați DN73C până în dreptul locali­tății Domnești. Faceți la dreapta, pe DJ 731, treceți prin satele Poduri și Corbișori și ajungeți în Corbi. În centrul comunei, mergeți la dreapta, pe DC 4, treceți peste râul Doamnei și, din nou, la dreapta, ajungeți în satul Jgheaburi. Mănăstirea se află chiar în vatra cătunului, undeva pe stânga. Vă va ajuta să găsiți locul chiar stânca, vizibilă din stradă. Dacă veniți dinspre Curtea de Argeș, la ieșirea dinspre nord, părăsiți DN 7C (Transfăgărășanul) înspre dreapta, pe DN 73C, și mergeți până în dreptul comunei Dumnești, iar mai departe, faceți stânga, înspre Corbu.

Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 16, 16-31 august 2016 – pag. 48

Ministrul Achim Irimescu va efectua o vizită în Argentina

La invitaţia ministrului Agroindustriei din Republica Argentina, Ricardo Buryaille, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Achim Irimescu,va realiza o vizită oficială la Buenos Aires în perioada 27 - 30 iulie 2016.Programul vizitei va include întâlniri la Ministerul Agroindustriei cu participarea experților dar și ai reprezentanților companiilor din domeniu interesate de stabilirea unor contacte directe cu parteneri din România.

Cooperarea în domeniul agriculturii între România și Argentina reprezintă un domeniu cu potențial deosebit al relațiilor bilaterale, dat fiind interesele ambelor țări și ponderea semnificativă pe care sectorul agroalimentar o reprezintă în economia acestora”, a afirmat ministrul Achim Irimescu.

Domeniile de interes pentru partea argentiniană rezultate din întâlnirile la nivel de experți sau transmise prin intermediul ambasadelor se referă la cercetarea agricolă, soia, producerea de biocombustibili, agricultura ecologică, biotehnologii (inclusiv OMG –uri), zootehnie, resursele de care dispune țara noastră pentru sectorul agricol, inclusiv fonduri europene.

De asemenea, Argentina manifestă un interes deosebit pentru reconectarea cu piețele internaționale în general și pe domeniul agriculturii în mod special, dată fiind greutatea specifică a acestui sector în economia argentiniană.

Ministrul Achim Irimescu va vizita, în cadrul deplasării în Argentina, expoziția ”La Rural” – a cărei ediție 2016 va fi amplificată de aniversarea a 130 de ani de la înființarea Societății Rurale Argentiniene - pentru cunoașterea, într-un spațiu și timp concentrate, atât a diversității potențialului agro-zootehnic al Argentinei, cât și pentru contacte directe cu ceilalți miniștri ai agriculturii care au confirmat participarea la eveniment, din țări ale Americii Latine (Brazilia, Chile, Columbia, Panama, Cota Rica) și din state de pe alte continente.

Fondurile europene schimbă satele din România

Dezvoltarea agriculturii înseamnă şi dezvoltarea zonelor rurale, iar în realizarea acestui lucru un rol important îl are implementarea fondurilor europene la nivel local. Cu ajutorul Grupurilor de Acţiune Locală acest lucru pare a fi mai uşor de realizat, fapt demonstrat de GAL Lunca Argeşului.

De ce GAL Lunca Argeşului?

GAL Lunca Argeşului cuprinde 12 comune din două judeţe: 11 comune din judeţul Argeş: Mozăceni, Slobozia, Ştefan cel Mare, Negraşi, Teiu, Rociu, Suseni, Recea, Izvoru, Popeşti, Râca şi o comună din judeţul Teleorman: Tătărăştii de sus. „GAL-ul a fost înfiinţat în aprilie şi deserveşte peste 32.000 de persoane. Suma de care am dispus este cea maximă de care au dispus GAL-urile nou înfiinţate: 2.850.000 de euro, dintre care 2.550.000 de euro au fost pentru implementare proiecte şi restul pentru funcţionare GAL“, a declarat Lucian Cioran, preşedintele Gal-ului Lunca Argeşului şi primarul comunei Mozăceni.

Peste 50 de beneficiari în cadrul GAL-ului

Toate localităţile care formează acest GAL au realizat proiecte, pe diverse măsuri, având în final peste 50 de beneficiari. Întrebarea firească care se ridică în acest moment este: Unde s-au dus banii? Tot de la Lucian Cioran am aflat că achiziţia utilajelor a avut ponderea cea mai mare în totalul proiectelor depuse. „Achiziţia de utilaje a fost primordială, dat fiind faptul că zona este una agricolă, iar pentru primării au fost achiziţionate utilaje pentru diverse construcţii. Tot pentru beneficiari s-au folosit fondurile pentru instalarea tinerilor fermieri, însă cele mai multe proiecte au fost pentru creşterea albinelor.“

Cu toate că acest GAL pare a fi unul în care lucrurile au curs în direcţia potrivită, au existat şi verigi slabe care ar trebui consolidate în noul PNDR. „Birocraţia a stat în calea GAL-urilor, dar şi schimbarea regulilor în timpul jocului, o planificare este sfântă, nu mai trebuie umblată la ea. Am avut şi fermieri care au renunţat, doi la număr. Schimbarea în bine se vede în cazul fiecărui beneficiar, s-au creat noi locuri de muncă, atât în cadrul primăriilor cât şi în cazul particularilor. Schimbarea se poate observa şi atunci când treci printr-o localitate“, conchide primarul comunei Mozăceni.

Ce spun membrii

De la doi dintre beneficiarii fondurilor europene am aflat că demersurile nu au fost atât de grele pe cât se aşteptau şi că vor continua să se dezvolte apelând şi la programele noului PNDR.

Pe Măsura 121 - Modernizarea exploataţiei, Florina Constantin a obţinut banii necesari pentru achiziţionarea unor utilaje agricole. În vârstă de 29 de ani şi profesoară de meserie, ea s-a implicat în agricultură având la dispoziţie 108 ha şi în 4 ani ajungând să deţină 158 ha. „Am obţinut 25.000 de euro prin instalarea tânărului fermier pe baza cărora am cumpărat o maşină de ierbicidat. Iar pe Măsura 121 am accesat suma de 183.000 de euro, bani cu ajutorul cărora am achiziţionat o combină, două maşini pentru treierat, una pentru păioase şi alta pentru porumb şi floarea-soarelui şi o grapă cu discuri.“

Cel de-al doilea beneficiar, Tianu Cristian Ionuţ, a obţinut, timp de 5 ani, 1.500 de euro/an pentru creşterea albinelor. „Cu banii obţinuţi am cumpărat familii de albine pentru a respecta planul de afaceri, am cumpărat scândură, ceară, rame şi ce a mai fost nevoie. În acest moment am 35 de familii de albine şi, conform proiectului, trebuie să mă dezvolt până la 54 de familii.“

Loredana Larissa SOFRON

Abonează-te la acest feed RSS