Ca să ajungem în Insulele Salvarii (Îles du Salut) ne-am îmbarcat dis-de-dimineață pe un catamaran cu dorința de a descoperi tainele și istoria lor.

Acestea au fost denumite așa după ce, în anul 1760, acolo s-au refugiat misionarii francezi pentru a scăpa de ciuma de pe continent.

Arhipelagul include trei insule mici, vulcanice, toate foste colonii penitenciare: Île Royale, Île Saint-Joseph și Île du Diable, aflate la vreo 14 km de coasta Guyanei Franceze.

Despre Iadul Verde sau Insula Diavolului știam câte ceva din romanul autobiografic Papillon pe care l-am cititit pe nerăsuflate în adolescență, dar, odată ajunsă acolo, am avut efectiv senzația de întoarcere în timp. La prima vedere, arhipelagul arată ca un paradis, presărat cu palmieri și înconjurat de ape albastre și limpezi. Însă acest loc pitoresc are o istorie tulburătoare pentru că, timp de un secol, zeci de mii de oameni au pierit în colonia penitenciară înființată aici.

Am aflat că cele trei insule au devenit temnițe în anul 1852, fiind înființate de Napoleon al III-lea. Primii prizonieri au fost vreo două sute de republicani care se opuseseră loviturii de stat organizate de împăratul francez.

Pe fiecare insulă am văzut ruinele închisorilor, care astăzi au devenit o populară destinaţie turistică, așa cum au fost descrise în detaliu de Henri Charrière (Papillon), cel care a fost prizonier aici timp de 9 ani. Imediat ce a ajuns pe insulă, acesta a început să-și plănuiască evadarea. După trei ani de la încarcerare a avut prima tentativă. A reușit să părăsească insula, dar a fost prins rapid și condamnat la doi ani de izolare. Apoi a mai încercat să evadeze de șapte ori, însă fără succes. La cea de-a opta încercare a reușit să fugă, construind o plută din nuci de cocos.

Am aflat și am văzut cu ochii noștri în ce condiții groaznice de viață și de muncă au trăit cei întemnițați acolo. În celulele comune, în timpul nopții deținuții dormeau pe spate, pe priciuri și nu se puteau ridica sau întoarce pentru că aveau picioarele prinse în fiare. Aproape trei sferturi au murit, iar gardienii le aruncau cadavrele în apă, bătând într-un clopot care alerta rechinii să se apropie. Singurele dovezi ale trecerii deţinuţilor pe aceste insule erau capetele celor condamnaţi la moarte, care erau culese de la ghilotină, puse în formol şi trimise la Paris.

Pictorul Francis Lagrange a fost un deţinut oarecum privilegiat pe insulă. El a fost condamnat în anul 1931 la 10 ani de închisoare pentru falsificare de bilete bancare şi timbre rare. Lagrange a pictat pereţii penitenciarului şi ai capelei cu chipurile deţinuţilor pe post de sfinţi, pentru a rămâne ca mărturie a trecerii lor pe acolo.

Un alt caz celebru, ajuns în 1894 pe Insula Diavolului, a fost Alfred Dreyfus, un tânăr ofiţer condamnat pe viaţă pentru trădare. Timp de 4 ani acesta a locuit într-o cabană izolată, legat de pat, hrănit cu carne de porc râncedă, deși era evreu şi i s-a interzis să vorbească cu alţi prizonieri. Într-o scrisoare deschisă intitulată J’accuse! scriitorul francez Emile Zola a acuzat guvernul francez, care în cele din urmă a cedat şi l-a graţiat pe Dreyfus.

Începând cu anul 1938 guvernul francez a încetat oficial să mai trimită prizonieri pe insulă, dar abia în 1953 ultimii au părăsit-o definitiv.

Am vizitat doar insula Royale și insula Saint-Joseph, iar insula Diavolului am văzut-o de la distanță deoarece valurile sunt periculoase şi nicio ambarcațiune nu poate acosta. Am avut chiar prilejul de a ne relaxa pe una din plajele de pe insulă, iar la întoarcere am fost preluați, pe rând, cu o barcă pneumatică până la catamaran, acesta neputând acosta aproape de țărm.

Și de această dată călătoria a fost o aventură cu multă adrenalină și o experiență de neuitat, însă povestea mea despre Guyana franceză nu s-a terminat. Așadar țineți aproape, călătoria continuă.

Teofilia Banu