reclama youtube lumeasatuluitv
update 7 Aug 2022

Călător în Zări Albastre. Zidurile din Dubrovnik și tainele lor

Mă furișez în culoarea zidurilor pentru a descoperi frumusețea interioară ce poartă privirile tuturor adunate ca un buchet de flori bougainvillea, de-a lungul atâtor ani, dar și a momentelor de răscruce din timpul războaielor... Sunt nuanțele griului deschis și închis, amestecate cu alb și maro, ale zidurilor din Dubrovnik, orașul din Marea Adriatică fondat de refugiații din Ragusa Vecchia prin secolul al VII-lea.

Dacă mi-am dorit să văd panorama orașului de sus și să admir Cetatea, m-am ales și cu un antrenament de coborât și urcat câte 480 de scări, dar, din tot adâncul meu de spirit sportiv, a meritat efortul. Aerul e altul, aici sus, iar ochii sunt fericiți.

Cobor dimineața pe strada Matije Gubca și mă opresc puțin să-mi trag respirația în dreptul casei cu numărul patru. Gardul este împodobit cu o brazdă coloristică de flori roze și galbene. Mă îndrept către Orașul Vechi, această comoară protejată de UNESCO.

Dubrovnik2

Traversez podul de piatră și intru pe Poarta Ploce, deasupra căreia se află o statuetă a lui Sveti Vlaho, hramul din Dubrovnik. Mănăstirea Dominicană îmi spune „Bun venit!“ și mă introduce în povestea gotică a coloanelor ce stau înșirate ca niște palme deschise, iar arcadele mă conduc spre a-l vedea pe Sfântul Dominic, preaslăvit acum printr-o statuie parcă însuflețită.

Stradun este locul de promenadă pe unde umbra și soarele revin mereu pentru că le place să atingă brațele Palatului Rectorului, acest muzeu în care sunt expuse piese de mobilier unice din epoca medievală.

Biserica Sfântul Blaise, protectoarea orașului Dubrovnik, binecuvântează ochiul prin stilul său baroc, statuetele și îngerii de pe exterior stau ca niște păzitori ce dau speranță și încredere celor care intră în acest lăcaș, construit după modelul bisericii venețiene San Maurizio.

Mă așez comod lângă Fântâna Mare Onofrio, construită prin anii 1400 pentru alimentarea cu apă a orașului, unul dintre simbolurile din Dubrovnik care stă neclintită în fața Bisericii Mântuitorului. Fântâna este punctul final al unui sistem de apeduct ce ține de la Sumet până aici, la picioarele mele.

Butoaie pline cu acadele de toate sortimentele și culorile, înghețată cu fistic și ciocolată pe care trebuie neapărat să o încerci, mileuri cusute manual și expuse cu drag pentru vânzare, păpuși îmbrăcate tradițional, în culori mov aprins, săpunuri cu esențe naturale sunt doar câteva din lucrurile pe care le vezi pe străzile înguste, învăluite de parfumul amețitor de lavandă pe care vrei să-l miroși și, de ce nu, să cumperi un săculeț ca suvenir.

Merg pe lângă ziduri, nici nu știu cum de s-a strâns atâta frumusețe la un loc, clopotele bat rând pe rând și se aud din toate direcțiile, acoperișurile se văd ca o plajă cu nisip maroniu de aici de sus. E o sărbătoare continuă pe fețele oamenilor pe care-i întâlnesc în cale. Ajung la Turnul Minceta, cetatea construită în anul 1319 de Nichifor Ranjina, om simplu al locului, de meserie constructor. Denumirea Minceta vine de la familia Mencetic, aceștia având în proprietate terenul pe care a fost zidit Turnul. Azi, steagul croat flutură glorios în voia vântului la înălțime, semn că este liber și triumfător, apărător de nădejde al orașului.

Dubrovnik

Catedrala romano-catolică din Dubrovnik, ce poartă hramul Adormirii Maicii Domnului, a răsărit, ca o floare de crin în grădină, prin creația extraordinară a maeștrilor arhitecți Andreea Buffalini și Paolo Andreotti prin anii 1600, însă finalizarea a fost realizată de arhitectul Katicic, în anul 1713. Regele Richard Inimă de Leu și-a dorit să contribuie financiar la ridicarea lăcașului pentru că a supraviețuit unui naufragiu de lângă Insula Lokrum, pe când se întorcea de la Cruciada din 1192, mulțumind astfel divinității pentru minunea împlinită.

În capătul străzii Stradun stă cu spatele drept, chipeș, de 31 metri înălțime, cu ochii negri deschiși și vorbește cu tine la orele exacte și jumătățile lor printr-o tonalitate duioasă antică. E Turnul cu Ceas, născut în secolul al XV-lea, vecin cu Palatul Sponza. În această Clopotniță a orașului observ niște statuete de omuleți verzi care lovesc clopotul greu de aproximativ două tone.

Bat tobele, merg la pas de soldat și atrag atenția prin tradiționalele costume cu care defilează pe lângă trecători; acești frumoși localnici s-au deghizat la sfârșit de zi, anunțând că zidurile din Dubrovnik au nevoie de puțină odihnă, plantele agățătoare cu rădăcini împletite vor să se reculeagă, iar ecoul muzicii din clopote va cânta, în surdină, doar Mării Adriatice, până la venirea zorilor.

Aurora Grigore