Cele trei Guyane – colțul magic al Americii de Sud (III)

Poate vă întrebaţi de ce am ales ca destinaţie de vacanţă Surinamul. Ei bine, pentru că știam multe lucruri despre acest ținut și voiam să aflu cât de mult și-au lăsat amprenta olandezii, a căror colonie a fost. Apoi, ca de fiecare dată, doream să cunosc zone exotice unde natura îţi oferă peisaje fascinante, dar şi posibilitatea de a întâlni oameni ce poartă amprenta istoriei şi a mediului în care trăiesc de sute de ani. Am avut, de altfel, prilejul de a îmbina natura şi aventura cu obiceiurile şi tradiţiile locului.

Joden Savannah, prima aşezare evreiască din America de Sud

Cu impresiile lăsate de turul prin capitala Paramaribo am pornit călătoria în jungla surinameză, prima destinaţie fiind Joden Savannah, o aşezare pe malul râului Surinam, întemeiată de evreii care au fugit din Portugalia şi Olanda  pentru a scăpa de tortură și de condamnarea la arderea pe rug din perioada Inchiziţiei. Pe aceste teritorii evreii au beneficiat de autonomie şi au înfiinţat mai multe plantaţii cu trestie de zahăr pe care le-au exploatat cu ajutorul sclavilor africani. Pe măsură ce câştigurile pe plantaţii au scăzut din diverse cauze, la care s-au adăugat revoltele negrilor maroon de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, evreii au părăsit locul preferând capitala, care între timp devenise port comercial exclusiv al coloniei. Am văzut ruinele uneia din cele mai vechi sinagogi din America de Sud, fântâna cu apă termală și cimitirul evreiesc. Este un sit turistic în care s-a investit mult pentru conservare în ultima perioadă și unde se pot afla multe lucruri inedite despre evreii care au trăit în acele locuri.

Comunitatea Maroon, urmaşii sclavilor negri

În Surinam există o regiune formată doar din aşezări fondate de sclavii negri fugiți de pe plantații pentru care jungla reprezenta singura alternativă de a deveni liberi. Am călătorit vreo 3 ore până să ajungem la comunitatea Maroon, descendentă din triburile de sclavi. Peisajul era unul tipic de pădure amazoniană, existând în prezent multe exploatări forestiere. Am văzut multe depozite ad-hoc de arbori uriaşi, de esenţe rare, dovadă că se taie într-un ritm accelerat, dezorganizat. Am aflat că în zonă există şi exploatări de aur, unele clandestine, aurul fiind folosit şi ca monedă de schimb în tranzacţiile comerciale făcute în special cu vânzătorii chinezi.

De altfel, am văzut pe ultima porţiune a drumului din junglă nişte colibe acoperite cu frunze de palmier despre care am aflat că sunt locuite provizoriu de nomazi căutători de aur, sau lucrători forestieri. La un moment dat drumul s-a terminat, iar singura posibilitate de a înainta spre inima junglei a fost să folosim un gen de ambarcaţiuni tradiţionale, un fel de pirogi în care mărturisesc că am urcat cu o oarecare teamă, dar până la urmă călătoria a fost una de neuitat. Am avut ocazia să vedem cum trăiesc comunitățile urmașilor tribului Maroon și chiar să interacționăm cu ei.

Maroonii din Surinam au devenit unul dintre cele mai mari și mai concentrate grupuri de descendenți ai sclavilor fugari din lume, numărând în jur de 65.000 de oameni. Strămoșii lor se numără printre primele comunități care și-au câștigat independența de sub dominația colonială. Maroonii s-au bucurat de libertate cu 100 de ani înainte ca sclavia să fie abolită. Astfel, independența lor a fost recunoscută prin semnarea unui tratat de pace cu olandezii în anii 1760, după mai bine de 50 de ani de război brutal de gherilă.

Timp de sute de ani aceștia au reușit să dezvolte o viață comunitară bogată din punct de vedere cultural, chiar dacă au trăit în relativă izolare. Totuși, din punct de vedere economic, au rămas dependenți de mărfurile aduse pe cale maritimă, deci așa- zisa libertate trebuie înțeleasă cu o anumită îngăduință.

Personal mă consider extrem de norocoasă că am avut șansa de a vedea jungla amazoniană, trăind experiențe unice, despre care promit să vă povestesc și într-un alt episod. Călătorind am învățat să prețuiesc fiecare clipă petrecută despre care să pot povesti. Așadar tineți aproape, călătoria continuă.

Teofilia Banu