Logo
Imprimă această pagină

Un lac de acumulare devenit Perla Botoșanilor

Barajul și lacul de acumulare Stânca (România) – Costești (R. Moldova), al doilea cel mai mare din țară, după Porțile de Fier I, cu o suprafață de 69,5 kmp, a fost construit într-un timp record, de cinci ani, între anii 1973 și 1978. Nu ne abținem să nu ne întrebăm cam cât ar fi durat astăzi șantierul, având în vedere că, poftim, ne chinuim la Autostrada Transilvania de 20 de ani și n-am terminat-o nici astăzi. E adevărat, atunci erau alte vremuri, cincinalul... în patru ani și jumătate! Oricum ar fi, barajul face parte din performanțele ingineriei românești de profil. Mă rog, și ale fostei URSS, având în vedere că impresionanta construcție hidrotehnică a fost realizată în comun de România (socialistă pe atunci) și Sovietul Suprem.

De fapt, încă din 1969 s-a pus problema unei soluții pentru atenuarea viiturilor și evitarea inundațiilor, Prutul creând destule dificultăți de la intrarea în țară până la vărsarea în Dunăre. Și adevărul este că programul nu a însemnat doar barajul, ci și îndiguirea integrală a râului, pe întreaga porțiune românească, lucrare ce încă nu se finalizase prin anii 1986-1987. Ca martor vremelnic al șantierului din zona Iașilor (1982-1986), îmi amintesc doar mașinile care cărau zilnic muncitori, munți de pământ și beton, utilajele imense și... motorina care se vindea aproape la drumul mare. Sustrasă, se înțelege. Revenind la construcția hidrotehnică, ea a lăsat, dincolo de utilitatea fără echivoc, niște răni adânci: șapte sate din Botoșani și 11 din actualul raion Râșcani au fost strămutate. Și știți cum sunt țăranii legați de glie; cu greu și cu lacrimi amare și-au părăsit gospodăriile și chiar și azi merg la marginea lacului să-și aducă aminte cam pe unde s-au născut unii dintre ei. Dar timpul s-a scurs, au trecut de-atunci 42 de ani. Și în vremea aceasta s-a născut o nouă bogăție, e drept – și nu știm dacă e bine sau e rău – neexplorată turistic: o vegetație bogată, bucle ale lacului artificial, unde fel de Delta Dunării în miniatură. Și știm că Botoșaniului (cu lacul extins în orașul Ștefănești și comunele Manoleasa și Ripiceni) tare bine i-ar prinde, la puțina dezvoltare pe care o are, o zonă vastă de agrement, care să producă locuri de muncă și bani.

În fine, acest lucru este limitat astăzi, având în vedere că, în 2007, lacul de acumulare Stânca-Costești a fost declarat sit Natura 2000 – tipul Arie de Protecție Specială Avifaunistică. Scopul includerii în Rețeaua ecologică europeană Natura 2000 îl constituie conservarea unor specii de păsări sălbatice de interes comunitar. Zona se află de-a lungul unei căi de migrație (drumul est-elbic), respectiv, Europa nordică și Bazinul Mării Negre. Avifauna din perimetrul lacului numără 178 de specii de păsări, printre care  stârc galben, stârc roșu, stârc pitic, stârc de noapte, acvilă țipătoare mare și mică, pescăruș albastru, acvilă de câmp, gâscă de vară, rațe (mică, mare, cu ciuf, moțată, cârâitoare, lingurar, cu cap castaniu, scufundătoare, sunătoare), gâsca cu piept roșu, șorecar comun și încălțat, barză albă și neagră, lebede de vară și de iarnă, șerpar, erete vânăt și alb, ciocănitoare de grădină, prigori, vânturel se seară și roșu, cufundar mic și polar, codalb, vultur pescar, cormoran mic etc. Și vegetația și-a creat un habitat din specii protejate prin lege, dar cele mai spectaculoase au devenit zonele împădurite, în care Prutul și apele lacului au „desenat“ meandre absolut unice.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului