Logo
Imprimă această pagină

Pe urmele lui Eufrosin Poteca

O călătorie întâmplătoare, din Mehedinți sau mai bine zis de la granița cu județul Gorj și până în Prahova, ne duce pe urmele unui cărturar mai puțin cunoscut, Eufrosin Poteca. Acesta s-a născut în satul Nucșoara și a încheiat socotelile cu lumea aceasta la Mănăstirea Gura Motrului. Și-a adus contribuția în ortodoxism, dar și în cultura românească fără prea multă zarvă. Abia în vremea din urmă faptele sale au fost scoase mai bine la lumină.

Ctitoria de la Gura Motrului

Povestea spune așa: Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana, pe când întemeia schitul de la Vodița (1369), a primit vestea sfântă că trebuie să zidească o altă mănăstire undeva, între două ape. Și a purces la drum, prin păduri și locuri sălbatice, neumblate de oameni, până a găsit o vatră care i

s-a părut că seamănă cu cea din vedenie. S-a așezat aici și a ridicat un schit, cu câteva chilioare, la Gura Motrului, aproape de confluența râului Motru cu Jiul și la granița de azi dintre județele Mehedinți și Gorj. După ce și-a săvârșit opera, a aflat că de fapt nu aici era zidirea poruncită, ci mult mai sus, „la Cascade“; astfel a fost ridicată și cea mai faimoasă mănăstire de prin părțile de nord ale Olteniei, ctitoria de la Tismana.

Nu există documente care să lege Mănăstirea Gura Motrului de Sf. Nicodim, dar oamenii țin cu sfințenie la această legendă, numind o apă vie de aici „izvorul Sf. Nicodim“, iar un alt loc, unde se presupune că ar fi existat o podgorie, „via lui Nicodim“. Oficial, mănăstirea, a cărei biserică este închinată Sfintei Cuvioase Parascheva, a fost construită de Harvat, mare logofăt al Sf. Voievod Neagoe Basarab, între anii 1512 și 1521. Într-un hrisov al domnitorului, din 13 ianuarie 1519, se menționează această ctitorie atribuită „jupânului Harvat“, precum și dania de moșii în satele Șușița și Grosieri. 130 de ani mai târziu, prin anii 1642-1643, mănăstirea va fi rezidită din temelie de voievodul Matei Basarab. Mărturie stă înscrisul din 1960 al patriarhului Partenie al Constantinopolului: „Fiind veche (n.n. – Mănăstirea Gura Motrolui) și uitată de mulți ani și de tot stricată, Matei Basarab au ridicat-o din temelie cu multă cheltuială și strădanie și au înnoit-o cu multe sfinte vase și danii mișcătoare.“ Probabil intervenția nu viza și biserica, de vreme ce, în 1653, aceasta este refăcută, tot din temelie, de marele vornic Preda Brâncoveanu, nimeni altul decât bunicul faimosului voievod Constantin Brâncoveanu. Pelerinul Paul de Alep consemnează: „Biserica de aici, în vechea ei formă, era mică și simplă și a fost dărâmată de unul dintre dregătorii din această țară, care era mare vornic și al cărui nume era Preda Brancoveanu, rudă a răposatului Matei voievod. De la tatăl său și de la strămoșii săi el avea multe moșii, mănăstiri, biserici și sate. El a zidit-o din nou, a doua oară, și a făcut clădire măreață și aleasă, cu trei turle.“ Pictura a fost realizată o jumătate de secol mai târziu, între anii 1702-1704, pe cheltuiala domnitorului Sf. Constantin Brâncoveanu, ocazie cu care, în pronaos, a fost așezată următoarea pisanie: „Această Sfântă și Dumnezeiască Mănăstire de la Motru, al cărei hram se prăznuiește probedeba Parascheva, din temelia ei este zidită de jupân Preda Brâncoveanul, vel vornic, la anul de la zidirea lumii 7161 (1653), care de la acea vreame până acum au stătut nezugrăvită, iară după aceea luminatul și înălțatul Io Constantin Brâncoveanul Basarab Voevod, nepotul lui de fecior, într-al șaptesprezecelea an al Domniei Sale, o au zugrăvit și o au și mai înfrumusețat, cum sa vede la leat 7213 (1705), săvârșind-o în bună pomenire și slavă veșnică. Luna septembrie, 20 zile.“ În 1712, prin strădania starețului mănăstirii, cuviosul Ștefan, a fost adăugat un zid cu „ferecături la poarta de fier de sub turnul clopotniței“, pesemne cu rol de apărare, iar în 1852 pictura a fost refăcută pe cheltuiala domnitorului Barbu Știrbei și prin osteneala starețului Eufrosin Poteca.

Teolog, cărturar și iluminist român

Vorbind însă despre Eufrosin Poteca, pelerinul trebuie să ajungă până în Prahova, la izvoarele nașterii cărturarului. El a venit pe lume în 1786, la Nucșoara, într-o familie de muncitori plugari, sub numele de botez Radu. A studiat literatura greacă, limba latină și teologia la școala grecească din București. În jurul anului 1806 s-a călugărit la Mănăstirea Neamț, unde a primit numele de Eufrosin. Mai târziu a devenit profesor la școala la care fusese elev, apoi a trecut la Colegiul „Sfântul Sava“, ca ajutor al lui Gheorghe Lazăr, care i-a cerut să predea geografia în limba română. Între 1820 și 1825, ca bursier al Eforiei școlilor, a studiat filosofia, istoria și teologia la universitățile din Pisa și Paris, în 1825 și-a inaugurat cursul de filosofie la „Sf. Sava“, sub direcția lui Heliade Rădulescu, în 1829 a tipărit „Filosofia cuvântului și a năravurilor“, traducere a operei filosofului german Johann Gottlieb Heineccius (1681-1741), prin care a adus o contribuție importantă la fixarea terminologiei filosofice în limba română.  În 1829 a fost ridicat la rangul de arhimandrit, iar în 1832 a fost numit egumen la Mânăstirea Gura Motrului. Din motive legate de radicalismul ideilor sale, Poteca a fost demis în 1830 de către generalul Kiseleff. A încetat din viață la 10 decembrie 1858, la Mănăstirea Gura Motrului. Eufrosin Poteca, deși călugăr, a avut copii și este bunicul lui Constantin Rădulescu-Motru, cel care publică, în 1912, lucrarea „Elemente de metafizică“, închinată lui E. Poteca, „primul profesor de filosofie în școlile din București“. Eufrosin Poteca a ținut mult la locurile sale natale. Dar ctitoria sa de la Nucșoara este un pic învăluită în mister. Se spune că eruditul fiu al satului a zidit o biserică într-un vârf de deal. Se povestește că teologul le-ar fi spus constructorilor că, dacă turnul bisericii nu se va zări tocmai din Văleni (n.n. – orașul Vălenii de Munte), ridică blestemul să ardă. Și așezământul chiar a dispărut într-un incendiu. E drept, nu atunci, ci după vreo 120 de ani... Să lăsăm însă legendele de-o parte și să prezentăm istoria așa cum a fost. Părintele Eufrosin Poteca, ajuns om de înaltă cultură teologică, a dorit să ctitorească o biserică în satul său natal, lucru care s-a și întâmplat prin anul 1840. Este vorba despre lăcașul aflat la acel moment în cel mai vechi cimitir al satului, cunoscut sub numele „în Vârf“. Și chiar este la propriu în vârf, fiindcă biserica respectivă a fost plasată la ieșirea din sat, pe cea mai înaltă dintre coline. Construcția a ars prin anul 1963. Ea a fost refăcută cu destul de multe greutăți de părinte Nicolae Levu-Macedoneanul, dar la dimensiuni mai mici. Lăcașul este folosit, după tradiția satului, în marile sărbători creștine. De exemplu, în noaptea de Înviere slujba începe neapărat aici la ora 12 noaptea, după care, la ora 2, mirenii, împreună cu preotul, coboară la biserica mare din sat.

Maria BOGDAN

Revista Lumea Satului