cemrom doloflor
update 21 Jun 2018

Peștera de la Limanu - dintre misterele de pe malul Mării Negre

  • Publicat în Turism

Localitatea Limanu se află la aproximativ șapte km de Mangalia. Totuși, nimic din tumultul orașului nu ajunge până aici, nici măcar în timpul verii. Dar lângă această localitate se află intrarea în cea mai lungă dintre peșterile Dobrogei. După câte se spune, nimeni nu i-a dat încă de capăt. Și, într-adevăr, până la ora actuală nu a fost cartată decât parțial.

În urmă cu 2.000 de ani, toată regiunea era locuită de roxolani, o ramură a tracilor. Cu aproximativ 100 de ani înainte de Hristos, romanii au organizat o incursiune împotriva lor. Bătrânii, femeile și copiii din câteva așezări s-au refugiat în peștera Kyris, spun cronicile romane. Comandantul uneia dintre legiuni a poruncit zidirea intrării în peșteră, apoi a postat santinele lângă zid. Chiar și după trei săptămâni încă se mai auzeau vaietele celor care mureau de foame și de sete în peșteră. Localnicii din Limanu povestesc că și în ziua de astăzi, câteodată, în nopțile liniștite, dinspre peșteră se mai aud voci care cerșesc milă. După părerea bătrânilor, sunt sufletele roxolanilor, care nici acum nu și-au găsit liniștea.

Refugiul primilor creștini

Fascinat de această străveche legendă, am început să caut mai multe date despre peștera de la Limanu. După cum povestesc localnicii, unele galerii ar ajunge până în Bulgaria. În linie dreaptă, asta ar însemna vreo zece kilometri. Cândva, se spune prin sat, peștera slujea contrabandiștilor drept drum, depozit și ascunzătoare. Apoi, mai spun bătrânii, mulți sunt cei care și-au lăsat oasele prin peșteră.

Una dintre galerii, se mai spune, e săpată de mâna omului și ajunge până undeva pe plajă. Or, de la intrarea peșterii și până pe plajă sunt cel puțin 2.500 de metri.

Primele explorări ale peșterii au fost făcute la începutul acestui secol. Atunci au fost descoperite două altare: unul păgân și unul paleocreștin. Arheologii au tras concluzia că primul dintre ele datează de acum 2.500 de ani. Cel păgân a fost realizat de traci, ai căror preoți se retrăgeau aici spre a-și adora zeii. După ei au venit primii creștini. Pentru ca romanii să nu-i surprindă în timpul slujbelor, ei parcurgeau sute de metri târâș, prin galeriile înguste și joase, pentru a ajunge la altarul improvizat.

Pestera Limanu3

În anul 1916, profesorul C.P. Ionescu a întocmit harta unei părți a peșterii. Deși imprecisă în ceea ce privește scara și dimensiunile, dezvăluie necrezutul labirint pe care îl formează galeriile subterane.

Înghițitoarea de oameni

Incitat de atâtea povești, am hotărât că trebuie să văd cu ochii mei această peșteră. Însă zadarnic am căutat intrarea, căci n-am dat de ea. Așa că m-am dus la primarul din Limanu. „Și chiar vreți să mergeți în peșteră?“, m-a întrebat domnia sa. Doar după ce s-a convins că nu eram un novice într-ale speologiei mi-a explicat: „Știți, în peștera asta au murit destui oameni. Au intrat, s-au rătăcit și n-au mai putut ieși. Unii dintre ei n-au mai fost găsiți nici până în ziua de astăzi.“ De-a lungul ultimilor ani nimeni nu mai știe câte rânduri de porți metalice au fost montate la gura peșterii. Dar toate au fost furate de recuperatorii de fier vechi. În final, Primăria a renunțat la această luptă inegală.

Directorul Căminului Cultural din Limanu m-a condus până la intrarea în cavernă. Și acesta, și șeful Postului de Poliție întâlnit pe drum mi-au povestit, la rândul lor, despre mulțimea de dispăruți în tenebre. Sincer, după atâtea avertismente, am început să mă întreb dacă voi mai intra în peșteră... Fără ghid, aș fi trecut pe lângă intrare fără să bănuiesc că acolo e mai mult decât o groapă. Nu e mai înaltă de 70 cm.

În lumea tenebrelor

Pestera Limanu2

Prima porțiune a peșterii, o galerie de cca 20 de metri, se parcurge târâș. Este plină de PET-uri, doze de bere și alte gunoaie pe care trecătorii ocazionali le-au azvârlit acolo. După puțină vreme, galeria se înalță și se lărgește. Într-o sală nu prea mare, blocuri de piatră, relativ egale, se înșiră ordonat, ca mesele într-un local. De altfel, respectiva sală este numită pe hartă „La mese“.

O galerie îngustă coboară spre adâncuri. Mai multe ramificații se desprind în toate părțile. Însă la un moment dat devine necesară folosirea unui fir-ghid. Mergând spre Nord, galeriile se înalță, până când aproape poți sta în picioare. Din ce în ce mai des, la distanțe relativ mici între ele, apar săli de dimensiuni destul de modeste. Una este de-a dreptul fascinantă: tavanul ei este un recif care, cine știe acum câte mii de ani, s-a aflat pe fundul mării. Dar, în lumina lanternelor, scoicile încrustate în piatră par încă vii. Nu departe, pe galeria principală, o placă enormă de calcar, cântărind, probabil, câteva tone, s-a desprins din tavan. Marginile ei au fost sprijinite pe două ziduri primitive, realizate din pietre îmbinate, fără mortar. Nu trebuie să fii specialist ca să-ți dai seama că aici natura a fost ajutată de mâna omului. Dar, de asemenea, se vede și că această „zidire“ datează din vremuri imemoriale. Ipoteză confirmată de faptul că în sălița ce urmează se află altarul păgân despre care citisem. Este doar un con de argilă înconjurat de un inel de piatră.

Ceva mai departe, pe aceeași galerie, se vede un fir de lumină. Printr-o firidă se zărește Lacul Mangalia.

Cimitirul păsărilor

Pestera Limanu

Mă întorc la confluența principală de galerii, unde legasem firul-ghid. Explorez o galerie ceva mai comodă și... mai tentantă. Se îndreaptă spre Sud, adică spre Bulgaria! Numeroasele ramificații ce se desprind în toate părțile mă conving tot mai mult despre adevărul poveștilor cu cei dispăruți aici.

La un moment dat, galeria începe să urce puternic. Se termină într-o sală absolut rotundă, înaltă de cel mult doi metri. Dar ceea ce este spectaculos este că din tavan atârnă rădăcini. Probabil că stratul de calcar de deasupra creștetului meu avea patru – cinci metri, dar plantele au reușit să-și strecoare rădăcinile până aici, în căutare de apă. Mereu fascinanta putere a plantelor!

Tot mai des, pe pereții galeriilor încep să se vadă pete galbene, de sulf. În unele peșteri, gazele sulfuroase, acumulate în partea de jos a galeriilor, s-au dovedit mortale. Iar aici galeriile sunt și așa joase... Pe deasupra, tot mai multe păsări moarte se văd pe podele.

Deja sunt aproape cinci ore de când am intrat în peșteră. Am văzut zeci de săli, am depășit zona cartată de profesorul Ionescu, tot mai multe ramificații se desprind. Probabil că am parcurs în jur de trei km de galerii. Mai mult decât mi-am dorit... E vremea să revin la lumină.

La lumina soarelui, dar cu umezeala lumii subterane încă în haine și în păr, rememorez legendele locului. Povestea cu drumul contrabandiștilor spre Bulgaria mi se pare o glumă bună. Nu văd cine ar căra, indiferent ce, prin labirintul de galerii. În schimb, admir munca celor care, pe brânci, au clădit ziduri pentru a-și asigura accesul către lăcașele de rugăciune. Și, fără să vreau, mă întreb dacă sunt demn de asemenea înaintași. M-o fi luat febra de la vreo gură de sulf?

Alexandru GRIGORIEV