Banner Lumea Satului 260 x 100 px    Adama decembrie 2020
update 18 Jan 2021

Din Țara Dornelor până în Ținutul Bârgăului

„Ți se taie respirația“ sau „rămâi încremenit de atâta frumusețe“ nu-s doar vorbe în vânt. I se poate întâmpla oricui. Oricui are acel ceva înlăuntrul său care să rezoneze cu dumnezeirea de afară. Jina noastră din Sibiu e un loc unde ți se taie respirația. Bucata aceea de pământ ridicată dincolo de nori e rai. Dacă așa o fi arătând raiul. Marea înfuriată te lasă fără grai. Sau Transalpina și Transfăgărășanul. Bine, poate și din pricina serpentinelor duse la peste 2.000 m altitudine. Delta în amurg. Maramureșul în luna mai. Și Dornele. Și, și, și...

Se spune că „tiha“ este un cuvânt de origine slavă și înseamnă „loc liniștit, retras, întunecos“. Liniște este, retras, așa și așa, întunecos – nu. „Bârgău“ ar defini „înfundătură“ ori „văgăună“ din care se iese printr-o trecătoare. Am compus numele Tiha Bârgăului, una dintre așezările-perlă din ținuturile Bârgăului, Ilvelor și Țara Dornelor, toate stăpânind culmile muntoase dintre Suceava și Bistrița. Piatra Fântânele e un loc care-ți taie respirația. Și nu mă refer la infrastructuri turistice cu nume alandala; nu, nu-mi place deloc că ne-am apucat să multiplicăm povestea cu Dracula. Să-l și pui – de personajul fictiv zic, fiindcă Țepeș n-a fost nici pe departe așa ceva – în opoziție cu Maica Domnului! De Mănăstirea Maica Domnului, semnalată printr-o cruce înaltă de 30 m, ridicată pe cel mai semeț vârf din Pasul Tihuța, față în față cu castelul vampirului. Piatra Fântânele s-a născut și a îmblânzit o natură fascinantă. Nu-s cuvinte destule să poți descrie ce vezi. Să spun altfel. De la Gura Humorului, cu abatere prin Voroneț (mănăstire) și trecere prin Prisaca Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Pojorâta, Vatra Dornei, Dorna Candrenilor, Coșna, Poiana Stampei (Suceava) și, mai departe, pe Valea Bârgăului, e spectacol liber. Verde îngrijit și alt verde natural cât vezi cu ochii, coline vegheate de Călimani, Munții Bârgăului și tot felul de formațiuni cu nume definitorii – Măgura Calului, Tinovul Mare, Tătarca Mare și Tătarca Mică, Fața Prislopului, Dosul Zâmbroaiei, Culmea Tășăuleasa, Culmea Opcioara, Ilița Corchii, Iliuța Calului. Piatra Fântânele e stațiune turistică. Are de toate: hotel, celebrul Pas Tihuța, un vechi drum spre Ciosa – se spune că roman – pavat cu lespezi din piatră, pârtie de schi... Dar nu, nu pentru valențele economice m-am dus în drumeție, ci pentru a asculta natura. Și câte un om. Este o îngemănare între cei doi. Îngemănare venită din urmă de tot, de acum o mie, poate 1.500 de ani, de când dacilor le era dor de țara lor în propria lor țară (!), trecută din stăpân în stăpân veacuri la rând. Și celor de azi le este mereu dor de acasă al lor, de aceea îl țin atât de curat. Poieni curate. Flori curate. Ape curate (mă rog, acolo unde nu-și pune piciorul... „civilizația“). Plaiuri curate. Și drum bun. Fiindcă, da, azi contemplăm România din fuga mașinii...

Marea din munte

Cum mi-a plăcut prima dată Colibița? Mi-a plăcut! Cum a fost la a doua vedere? A fost! Vorbesc despre lacul de acumulare din Bistrița Bârgăului. Nu știu nici acum dacă e bine ori e normal să faci stațiune – cu casă, masă, turist, mâncare, cazare, somn, spălat și... altele – pe malul unui lac din care alți oameni beau apă. Pesemne că e permis, de vreme ce există. Și de vreme ce specialiștii de la Mediu n-au ridicat vreo obiecție. Colibița este asemuită cu stațiuni montane din Austria. Aș spune că-i așa, doar că n-am frecventat Austria. Alte ținuturi nordice sau sudice da, dar nu Austria. Însă afirm cu mâna pe inimă că trebuie văzută și nu atât pentru ținuta prețioasă și pretențioasă a vilelor și viloanțelor, a hotelurilor, pensiunilor și restaurantelor, ci pentru ce-a făcut Dumnezeu pe acolo. Bine, și omul ajutat de Dumnezeu, dat fiind că este la mijloc o acțiune antropică, dar în special contrastul verde-albastru, valuri și dealuri, codrii și casele din vechea Colibiță, sătuc rămas la coada lacului, sunt de admirat și... respirat. În niciun caz însă Colibița nu este un spațiu recomandat pentru cine caută doar agrement. E păcat să fie deranjată o eternitate de... liniște cu lucruri ce pot fi găsite la mall!

Locuri de poveste și de povestit

Mă întorc la Pojorâta, în Suceava. Mi-am adus aminte de Pasul Mestecăniș. Și despre cum se pregătesc autoritățile județene să care acolo mii de tone de deșeuri, într-o rampă – nu contează cât de ecologică e – pentru care s-au aruncat 26 sau 27 de milioane de lei. Dintre toate locurile, mine dezafectate ori ce s-o mai fi aflând pe-acolo, nu s-a găsit altceva decât acest vârf de munte și această splendid de îngrijită localitate? Se auzea că, pentru a nu mai deranja privirea, rampa va fi acoperită cu o pădurice de tisa. N-a fost. E totul la vedere. Și e urât. Păcat de Pojorâta! Atâta efort al oamenilor de a face localitatea boboc se duce pe apa Sâmbetei. Sau poate nu? Dar și când or „descăleca“ sau „pogorî“, aluzie la denumirea satului, oamenii să închidă drumul... Turiștii caută aceste meleaguri încântătoare pentru odihnă și pentru Giumalău, Muncel, Cheile Pojorâtei, dealurile Muncel și Măgura, cu Piatra Stejarului. Pe urmă pleacă înspre Dorna Candrenilor ori Poiana Stampei, alte locuri magnifice. Și pline de istorie. Ori legende. Sigur, numele localității și al râului – Dorna – vine de la „vârtej, vâltoare, bulboană“. Pesemne apa este purtată de curenți până ce formează ochiuri. Candreni se numea, spune legenda, haiducul Candruț, fugit din Transilvania, primul locuitor al satului; cât o fi căutat acesta să fie protejat de Carpați... De cei „12 Apostoli“ din Călimani (rezervație geologică). Dincolo, la Poiana Stampei, se aplică zicala „omul sfințește locul“. Ca pretutindeni în Bucovina, de altfel. Deunăzi vreme pe aici trecea hotarul despărțitor dintre cele două provincii surori. De acolo vine și numele, de la „stampa“ aplicată pe documentele celor care călătoreau din Moldova în Transilvania și invers. „Poiana“... e plin locul de poieni. Erau și atunci când și-a luat comuna denumirea. E drept, a început cu satul Căsoi, chiar așa, „căsoi“ de la casele mari construite din lemn. Mari atunci, mari și acum. Dar cu totul din alte motive!

GALERIE FOTO


Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 13, 1-15 iulie 2017 – pag. 54-55