abonament lumea satului

update 23 Nov 2017

Cinque Terre, civilizația agrară de stâncării

  • Publicat în Turism

Pe coasta stâncoasă a Rivierei italiene la Marea Ligurică, pe o lungime de aproximativ 10 km, între Genova și La Spezia, de la nord la sud, sunt înșiruite cinci sate medievale: Monterosso, Vernazza, Corniglia, Manarola și Riomaggiore, cunoscute sub numele de Cinque Terre (Cinci Pământuri), pe care le-am vizitat la acest început de an.

În călătoriile mele am văzut multe localități limitrofe unor țărmuri marine stâncoase din Marea Mediterană, dar niciuna nu m-a impresionat atât de profund ca Cinque Terre, declarat Patrimoniu Cultural Mondial UNESCO în 1997 și Parc Național al Italiei în anul 1999.

Suprafața totală a acestei rezervații naturale și agroculturale este de 4.226 hectare pe un ecart altitudinal de cca 500 m, unde viețuiesc aproximativ 5.000 de locuitori. Primii locuitori refugiați din calea popoarelor migratoare s-au instalat pe aceste stâncării ocrotitoare din preajma mării în secolul VIII după Hristos, la Riomaggiore, colonizarea fiind continuată mai intens în secolele X – XIV, de când datează bisericile și principa­lele construcții ale satelor.

Odată asigurată protecția acestor localități greu accesibile de prăduirile năvălitorilor acelor vremuri tulburi, oamenii au trebuit să supraviețuiască în condiții inospitaliere, greu de imaginat în zilele noastre. Din mare, prin pescuit, se asigura o parte importantă din hrană și de pe uscat, prin cultivarea terenului și creșterea animalelor, restul alimentelor, ca să poată supraviețui în această izolare mai liniștită.

Pentru a smulge roadele pământului, locuitorii au fost nevoiți să teraseze cu ziduri de 1 – 4 m înălțime stâncăriile din preajmă și să le planteze cu viță-de-vie, măslini, citrice și alți pomi fructiferi sau să le cultive cu legume și alte culturi strict necesare traiului sau comercializării. Rămâi uluit să vezi întinderea nesfârșită a teraselor deasupra stâncăriilor abrupte înfipte în mare, gândind ce efort fizic au trebuit să facă oamenii locului pentru construcția lor vreme de peste un mileniu! Cineva a măsurat lungimea acestor terase și a apreciat că ajung la impresionanta cifră de 4.829 km!

Prin comparație, Marele Zid Chinezesc are 8.852 km, cât am văzut eu că este înregistrat la muzeul acestei uriașe construcții. Din spusele ghidului nostru, pe aceste terase s-a cultivat în special vița-de-vie, care până nu demult se întindea la peste 1.000 de hectare lucrate manual în exclusivitate, fără posibilități de minimă mecanizare. Concurența și lipsa acută de forță de muncă manuală au făcut ca o bună parte din aceste podgorii să fie treptat abandonate.

În prezent se mai lucrează în sistem tradițional cvasi manual (întreținere, recoltare, transport, prelucrare etc.) puțin peste 200 de hectare, pe care se obține un vin dulce Sciacchetra, foarte apreciat de turiști. De altfel, agro și ecoturismul sunt foarte dezvoltate în zonă, mulțimea de turiști sosiți cu trenul introdus la începutul secolului trecut împânzesc micile pensiuni cu delicatese locale sau se plimbă pe „Drumul Iubirii“ de 1 km lungime din Vernazza, iar cei mai curajoși și antrenați circulă pe o potecă pietonală „Sentiero Azzurro“ de 11 km lungime care leagă toate cele cinci sătulețe.

Peisajul fascinant, profund transformat de mâna omului, simbioza cu natura înconjurătoare neprielnică, arhitectura mediteraneană veche cu construcții multicolore fac din acest ansamblu natură – om ceva măreț și inconfundabil. Este lăudabil efortul acestei țări și a organismelor internaționale de a conserva aceste reușite străvechi, expresii vii ale geniului și existenței umane, învingătoare la limita supraviețuirii. Pe când și la noi o mai atentă punere în valoare a moștenirii practicilor agricole de supraviețuire în condiții extreme, în loc să le abandonăm cu totul, pradă uitării pentru totdeauna?

Este un subiect ce merită a fi studiat, reactivat și conservat pentru generațiile viitoare, asemenea celor de la Cinque Terre.

GALERIE FOTO


Teodor MARUȘCA

Revista Lumea Satului nr. 6, 16-31 martie 2017 – pag. 44-45